În practica jurnalistică din domeniul audiovizualului există o serie întreagă de genuri redacţionale bazate pe arta dialogului: declaraţia de presă, interviul, discuţia, dezbaterea televizată sau „masa rotundă”, conferinţa de presă şi, în sfârşit, talk show-ul. Ultimul format „dialogal” a pătruns în spaţiul nostru mediatic abia în anii 90, de aceea pare să nu aibă încă un statut bine precizat. Astfel, câmpul semantic al talk show-ului este adesea extins, sub „umbrela” lui fiind incluse emisiuni care n-au nimic comun cu un „spectacol de cuvinte” . În fond, în jurnalismul actual rareori se întâlnesc genuri „pure”, mai totdeauna sunt necesare diverse combinaţii de gen. Această flexibilitate a formelor publicistice este oarecum similară aceleia din domeniul literaturii, unde cercetătorii au consemnat, de-a lungul timpului, numeroase suprapuneri sau întrepătrunderi dintre genurile literare, care au condus la apariţia aşa-numitelor genuri de graniţă sau „de frontieră”. În această ordine de idei, un punct de vedere judicios a exprimat ilustrul hermeneut român Adrian Marino:

„Între esenţa genurilor (definită prin noţiuni şi idei literare) şi fenomenul genurilor (exprimat prin forme literare) experienţa descoperă, nu o dată, incompatibilităţi flagrante. A dogmatiza, în aceste condiţii, o accepţie sau alta reprezintă o imprudenţă, un act lipsit de înţelepciune. Dacă literatura vie o ia când înaintea definiţiilor, când rămâne în urma lor, imobilizarea într-o formulă ne varietur devine de-a dreptul absurdă. Cât timp conştiinţa genului literar nu se suprapune integral peste existenţa sa, nu este îngăduită nici o fixitate” [7, p. 732-733].

Şi totuşi, în prologul acestor consemnări, vom încerca să delimităm, pe cât e posibil, unele elemente structural-compoziţionale şi de poetică ale principalelor modalităţi jurnalistice bazate pe arta dialogului [6, p. 193-216]. Începem cu declaraţia de presă (în legătură cu un eveniment, o situaţie etc.) Acest tip de mesaj media ţine de domeniul comunicarii instituţionale şi se realizează, de regulă, din iniţiativa emiţătorului. În cadrul unei conferinţe de presă sau printr-un comunicat de presă demersul respectiv este adus la cunoştinţa opiniei publice.

La modul ideal, interviul poate fi definit ca o „artă a conversaţiei” ce se desfăşoară, de obicei, între un jurnalist şi o persoană, pentru a obţine anumite informaţii, opinii, explicaţii etc., care ne ajută să cunoaştem şi să înţelegem mai profund un eveniment, o situaţie, un fapt. Drept corolar la cele spuse, merită a fi reţinută următoarea aserţiune:

„Interviul nu este nici interogatoriu, nici schimb de idei, nici controversă, nici negociere, nici persuasiune asupra intervievatului pentru a accepta opiniile jurnalistului” [6, p. 193]. Cu alte cuvinte, se poate opina în mod tranşant că termenul eu trebuie eliminat din vocabularul unui jurnalist-intervievator.

Discuţia trebuie privită ca o convorbire între două sau mai multe persoane pe marginea unei teme sau a unui subiect oarecare. În cazul acestui format televizual, jurnalistul îşi poate depăşi funcţia strictă de moderator, intervenind, până la un anumit punct, cu idei şi opinii personale. Dar nu întrebările formulate de către moderator asigură dinamismul şi calitatea discuţiei, ci schimbul de idei şi opinii dintre participanţii la acest festin verbal. Moderatorul trebuie să stimuleze discuţia, asumându-şi într-un fel rolul de catalizator. Într-o discuţie reuşită, de bună calitate, sunt la mare preţ importanţa informaţiilor vehiculate şi calitatea argumentelor invocate.

Dezbaterea televizată sau, cum i se mai spune, masa rotundă implică o anume rigoare în discuţie, subiectul presupunând o concreteţe sporită. De obicei, în cadrul acestor confruntări verbale sunt invitaţi specialişti de marcă, unii cu importante funcţii de ordin politic, juridic, administrativ etc. Comparativ cu discuţia, în cazul acestei formule mediatice se pot înregistra rezultatele scontate numai când invitaţii din studio discută de la egal la egal, adică renunţă la statutul conferit de funcţiile lor în viaţa publică a societăţii. Şi încă o precizare absolut necesară: de această dată, jurnalistul sau realizatorul TV îşi asumă doar rolul de moderator.

În fine, aşa-zisul talk show. În plan conceptual şi stilistic, acest format televizual presupune o îmbinare organică a discursului publicistic cu procedee de natură teatrală. Este vorba de o conversaţie spontană, dezinvoltă, plăcută, dar şi controversată, fără pretenţia de a epuiza subiectul. În esenţă, talk show-ul de factură clasică are o construcţie triunghiulară. Elementele lui constitutive (indispensabile) sunt: moderatorul experţiipublicul din studio. Fiecărei componente îi sunt atribuite roluri şi funcţii distincte. Dincolo de arhitectura inconfundabilă a acestei emisiuni, care nu poate eluda prezenţa publicului în studio, trebuie neapărat accentuată latura spectaculară a talk show-ului.

Un cunoscut adagiu spune că totul se cunoaşte mai bine prin comparaţie. Dacă vrem să ne dăm seama de valoarea unui lucru oarecare, trebuie să-l raportăm la nişte entităţi de acelaşi fel. Interviul – unul dintre genurile majore ale publicisticii audiovizuale – este utilizat în mod frecvent de către toate televiziunile, indiferent de statutul lor juridic sau de politica editorială. Acest fenomen se produce, în primul rând, din considerentul că interviul de televiziune este un format foarte gustat de către publicul telespectator de pe toate meridianele. Din păcate, rareori ne este dat să consemnăm interviuri cu adevărat memorabile în spaţiul noastru audiovizual, să urmărim nişte convorbiri care să domine realitatea unei zile sau săptămâni şi să fie comentate de obişnuiţii telespectatori sau de analiştii comunicării mediatice.

Cele patru posturi autohtone de televizune (Moldova 1, PRO TV Chişinău, EU TV şi NIT), la care ne vom referi cu precădere în analizele noastre, valorifică acest format în permanenţă. La postul public de televiziune (Moldova 1), cei mai buni realizatori de interviuri sunt implicaţi în realizarea de subiecte în jurnalele de actualităţi (Silvia Hodorogea, Rafael Agadjanean), precum şi în cadrul unor emisiuni tematice.

Şi totuşi, prestaţia cea mai bună în arta dialogului poate fi considerată cea a lui Mircea Surdu – autorul şi prezentatorul celei mai longevive emisiuni de la Moldova 1 – talk show-ul „Bună seara!” care s-a impus, de multă vreme, în conştiinţa publicului telespectator. Dacă ar fi să-i reproşăm ceva în plan profesional teleastului Mircea Surdu, aceasta ţine de faptul că nu întotdeauna reuşeşte să-şi elaboreze în mod minuţios „scenariul convorbirii” (este vizibilă documentarea superficială) şi, astfel, dialogul se desfăşoară într-o albie conformistă, mai puţin problematizantă.

În plus, talk show-urile lui Mircea Surdu „se fac vinovate” de multe ori de faptul că nu respectă întru totul stilistica formatului respectiv sau „regulile jocului”. Astfel, sunt invitaţi în permanenţă studenţi de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (USM) sau de la Facultatea Jurnalism şi Comunicare Publică (ULIM), cărora li se atribuie mai degrabă roluri de „figuranţi” în acest spectacol mediatic, decât de participanţi activi la dezbaterile de idei preconizate. Ar mai fi de adăugat, că la talk show-urile din cadrul televiziunilor autohtone nu sunt antrenate formaţii muzicale care să dea tonul emisiunii, să imprime dinamism şi o anume tentă distractivă discursului.

Acestă formulă mediatică îşi găseşte o realizare meritorie în „Marius Tucă show” (Antena 1), „Garantat 100%” şi „Stele… de cinci stele ” (ambele de la TVR 1), avându-i ca protagonişti pe Cătălin Ştefănescu şi, respectiv, tandemul Ioana Moldovan/Cosmin Cernat. Câtă descătuşare profesională este prezentă în aceste emisiuni!.. Mai ales, te frapează încercarea de a pune punctul pe i în chestiunile publice cele mai controversate.

În plan profesional, merită a fi remarcat programul „Black & White” (NIT) al Dianei Stratulat care aducea în prim-plan vedete ale showbizz-ului autohton şi internaţional. Am reţinut dialogurile interesante pe care autoarea şi prezentatoarea acestei emisiuni le-a avut cu Nelly Ciobanu, Pepe, Ştefan Bănică jr., cu celebrul cant-autor italian Toto Cutugno ş.a.

Dar cea mai urmărită emisiune-dialog din spaţiul nostru mediatic este programul „În profunzime” (PRO TV Chişinău, autoare şi prezentatoare Lorena Bogza). Puţine sunt personalităţile publice de la noi care să nu fi fost intervievate în cadrul acestei emisiuni care, în plus, are şansa de a fi suficient de lungă (de la o oră şi jumătate până la două ore, în funcţie de calibrul invitatului). Este programul la care, adeseori, fac trimitere cronicarii şi editorialiştii din presa scrisă (Constantin Tănase, îndeosebi). Unul dintre invitaţii de marcă ai emisiunii a fost celebrul actor român Florin Piersic care – ştie o lume întreagă – se simte ca peştele în apă într-un studio de televiziune.

Diapazonul tematic al emisiunii „În profunzime” este unul foarte încăpător, în cadrul ei fiind abordate tot felul de probleme care frământă opinia publică (de la politica curentă a partidului de guvernământ la scandalul desemnării cântăreţului care trebuia să ne reprezinte ţara la „Eurovision”-ul din Grecia).

În ceea ce priveşte tipul de interviu vehiculat în acest program, este riscant să te fixezi pe o anumită formulă, pentru că se întâlneşte aici şi interviul-portret, şi interviul polemic, şi interviul-dezbatere, şi interviul de opinie/comentariu etc. Interviul cu preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, realizat la începutul anului 2006, a fost analizat minuţios, detaliat, „la firul ierbii”, cum se spune, de editorialistul Constantin Tănase.

Emisiunea „În profunzime” mai are avantajul de a fi difuzată la o oră de maximă audienţă (iniţial, ora 20.30, actualmente – 22.30), fiind programată şi în reluare, ceea ce face ca numărul telespectatorilor care au vizionat acest program să sporească considerabil. Dacă e să ne referim la prestaţia profesională a prezentatoarei – Lorena Bogza – , este cazul să spunem că în unele ediţii ale emisiunii, dânsa nu este la fel de bine documentată; adesea, când are în faţă funcţionari publici de cel mai înalt rang, ea devine excesiv de politicoasă şi oarecum oportunistă, evitând întrebările cu caracter direct, tranşant sau controversa nedisimulată. Înţelegem că este anagajata unei televiziuni comerciale (private) care, dacă şi-ar permite prea multe (mai ales în contextul social-politic al Republicii Moldova), postul respectiv şi-ar creea unele probleme în plus. Şi totuşi… cineva trebuie să spargă odată şi odată ghiaţa… În acest sens, cel mai bun autor de interviuri din spaţiul nostru mediatic este, fără nici un fel de dubii, jurnalistul Vasile Botnaru de la Radio Europa Liberă. Menţionăm că unele discuţii din cadrul emisiunii „Punct şi de la capăt” apar şi în variantă scriptică în paginile revistei „Contrafort” (am reţinut, îndeosebi, dialogul cu marele om de cultură român Andrei Pleşu).

Sunt destul de incitante dialogurile pe care le realizează în studioul PRO TV Chişinău Angela Gonţa, poate cea mai bună prezentatoare de ştiri de la noi, cu diferite personalităţi publice, analişti politici şi economici, oameni cu funcţii de răspundere din diferite departamente etc. Întrebările formulate de Angela Gonţa în cadrul acestor succinte convorbiri sunt foarte bune şi oportune; ele ar putea servi drept exemplu şi pentru alţi prezentatori de ştiri (mai ales de la Moldova 1) care se încumetă să poarte un dialog în emisie directă.

Cel mai bun exemplu de canal TV în care este utilizată prioritatea numărul unu a televiziunii – transmisiunea în direct – este postul Realitatea TV, un fel de CNN în spaţiul audiovizual românesc. Nu întâmplător, televizunea respectivă a încheiat un tratat de parteneriat şi colaborare cu celebrul canal american. Este televizunea cea mai conectată la realitatea zilei: atât românească, cât şi internaţională.

Dacă ar fi să facem o trecere în revistă a autorilor de interviuri de marcă de la acest canal, ne-ar trebui mai multe pagini. Cu această televizune colaborează unii dintre cei mai buni jurnalişti români: Cristian Tudor Popescu (redactor şef la cotidianul „Gândul”), scriitorul şi analistul politic Emil Hurezeanu, poetul şi gazetarul Mircea Dinescu (autorul unor incendiare pamflete politice care sunt citite cu sufletul la gură de întreaga clasă politică din România), jurnalistul Robert Turcescu (redactor şef la ziarul „Cotidianul”, autorul celebrei emisiuni de confruntare verbală „100 % – Sută la sută”). Probabil, nu întâmplător, Robert Turcescu a tipărit o carte de interviuri cu semnificativul titlu – „România în direct”.

Dar cel mai bun „om de dialog” din audiovizualul românesc este, fără îndoială, Mihai Tatulici, cel care la începutul anilor 90 a valorificat sau materializat în cadrul postului PRO TV formula inedită a talk show-ului. „Deşteaptă-te, române!”, „România, încotro?” sau „Audienţa naţională” sunt titluri de emisiuni care au şocat, literalmente, publicul românesc şi sunt încă vii în conştiinţa telespectatorilor.

În cele ce urmează ne vom referi la piaţa audiovizuală din Federaţia Rusă care, indiscutabil, este una dintre cele mai interesante din lume. Cel mai bun autor de interviuri de la televiziunile ruse este jurnalistul Vladimir Pozner care, actualmente, prezintă emisiunea informativă de sinteză „Vremena” („Timpuri”) la postul Pervâi canal. Este interesant de remarcat faptul că, deşi realizează un program analitic, structura lui compoziţională este aceea a unui talk show, cu inerentele-i elemente constitutive: experţii (inclusiv aşa-numitul „cap limpede” din presa scrisă), publicul şi, în fine, moderatorul – Vladimir Pozner. Datorită măiestriei sale în a utiliza arta sau ştiinţa interviului, Vladimir Pozner a obţinut, în câteva rânduri, laurii Premiului «ТЭФИ», instituit de Academia de Arte Audiovizuale din Rusia. Rămâi pur şi simplu încântat de modul cum conduce acest moderator discuţia, de felul cum ştie „să despice firul în patru” când în emisiune este abordată o problemă care, la prima vedere, pare să nu aibă soluţii.

Un alt autor de interviuri cu o puternică rezonanţă în viaţa publică a Rusiei este jurnalistul Andrei Karaulov de la postul de televiziune moscovit TV Ţentr (emisiunea respectivă este preluată de canalul nostru NIT). „Moment istinî” („Momentul adevărului”), un program de autor, cu un discurs extrem de pătimaş (de aceea, poate, Andrei Karaulov este suspectat de legăturile sale cu serviciile secrete ruse, fiindcă operează cu nişte date sau informaţii, că te miri de unde le ia). Uneori, eşti tentat să crezi că Andrei Karaulov vede actualele realităţi ruseşti într-o lumină aproape catastrofală şi, în subsidiar, îşi atribuie o aură mesianică în procesul de schimbare a stării de lucruri din Rusia. Oricum, poţi să nu fii de acord cu multe dintre afirmaţiile din acest program investigativ, inclusiv cu tonalitatea discursului audiovizual, care se doreşte adevăr în ultimă instanţă, dar nu poţi să rămâi indiferent faţă de cele discutate, mai ales că sunt invitaţi oameni de mare prestigiu intelectual şi moral.

Ar mai de semnalat nişte caracteristici interesante referitoare la autorii de interviuri din audiovizualul rusesc. Dacă ţinem cont de faptul că piaţa audovizuală din Rusia este foarte bogată şi diversificată, iar numărul sau volumul programelor bazate pe arta dialogului este considerabil, s-ar putea chiar face o tipologie despre manierele de comunicare în aceste tipuri de emisiuni. Astfel, în cadrul cercetărilor din domeniul comunicării audiovizuale au fost identificate următoarele stiluri de comunicare [12, p. 85-89]:

stilul ritualic;

stilul democratic;

stilul sofisticat;

stilul manipulatoriu;

stilul euristic sau factologic.

Fiece modalitate de prezentare invocată aici îşi are reprezentanţii săi de marcă şi s-ar putea glosa mult pe marginea acestui subiect. Ne limităm la un singur exemplu. Ultimul stil, bazat pe o cunoaştere profundă a realităţilor sociale despre care se discută, a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale celebrei emisiuni „Namedni” (NTV). Din păcate, programul n-a fost unul pe placul autorităţilor ruseşti şi – până la urmă – i s-au găsit diferite „nereguli” pentru ca să-şi suspende activitatea (autor de proiect, cunoscutul teleast Leonid Parfionov). În pofida tuturor interdicţiilor, acest proiect a intrat deja în „fondul de aur” al audiovizualului rusesc şi nu numai.

În procesul de interacţiune verbală a prezentatorului de televiziune cu invitaţii (experţii) emisiunii şi cu publicul din studio pot fi, de asemenea, delimitate unele modalităţi distincte de comunicare [12, p. 89]:

1. Prezentator-lider care controlează efectiv mersul discuţiei şi o canalizează în direcţia dorită de el (Vladimir Pozner, Svetlana Sorokina);

2. Prezentator-intermediar (moderator) care urmăreşte mersul discuţiei, străduindu-se să echilibreze punctele de vedere (Savik Şuster);

3. Prezentatorul care seamănă unui copil capricios, fiind în stare să treacă peste orice fel de obide sau interdicţii şi să enunţe opinii independente/singulare (Mihail Leontiev).

Aşadar, când analizăm interviurile sub aspect comparativ, pot fi elucidate mai pertinent neajunsurile care mai persistă în arta dialogului din spaţiul nostru audiovizual, unde – să recunoaştem deschis – n-avem „monştri sacri” sau „lideri de opinie”, de care nu duc lipsă televiziunile din Rusia sau România.

De fapt, comparând produsele noastre audiovizuale cu cele din alte medii culturale, ne putem include mai rapid în schimbul de valori simbolice la care trebuie să facem faţă dacă dorim cu adevărat să devenim parte integrantă a comunităţii de state din Uniunea Europeană.

căutare personalizată

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships