Alianţa de astăzi a început să ia forma în 1991, după colapsul Uniunii Sovietice şi, în consecinţă, a încetării Războiului Rece. Odată cu terminarea Războiului Rece, Alianţa şi-a asumat noi sarcini fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securităţii cu democraţiile din Europa, Caucaz şi Asia Centrală. Ca reacţie la modificările survenite în mediul global de securitate, Alianţa şi-a asumat responsabilităţi suplimentare. Acestea includ abordarea atât a instabilităţii cauzate de conflictele regionale şi etnice din Europa, cât şi a ameninţărilor provenind din afara spaţiului euro-atlantic. Astăzi, Alianţa este implicată într-o gamă largă de activităţi menite să promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina şi alte ţări din afara NATO şi să combată pro-activ noile provocări la adresa securităţii în secolul 21, cum ar fi cele provenind din actele de terorism internaţional şi de proliferare a armelor de distrugere în masă. Pentru a rămâne eficientă în privinţa apărării şi promovării securităţii într-un mediu de securitate nou şi în schimbare permanentă, Alianţa este, în prezent, angajată într-un proces de transformare care îi afectează toate problematicile aflate pe agendă şi care implică noi misiuni, noi membri, noi capacităţi, noi relaţii de parteneriat şi noi modalităţi de acţiune. În ianuarie 1994, la Summit-ul de la Bruxelles, liderii Aliaţi au reafirmat deschidera Alianţei faţă de includerea ca membri ai altor state europene capabile să respecte principiile Tratatului de la Washington şi să îşi aducă contribuţia la securitatea zonei Nord-Atlantice. Astfel, de la începutul anilor ’90, un număr de state aparţinînd Europei de Est au ajuns la concluzia că interesele lor viitoare de securitate ar putea fi cel mai bine urmărite prin aderarea la NATO şi şi-au manifestat intenţia în acest sens. Trei foste state partenere – Cehia, Ungaria şi Polonia – au devenit membri în martie 1999, sporind numărul statelor membre la 19. Cu prilejul summit-ului Alianţei de la Praga, din noiembrie 2002, şapte noi state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare. Ele au aderat, în mod formal, la Alianţă la sfărşitul lunii martie 2004. Cei şapte noi membri, precum şi alte state candidate la integrarea în NATO au beneficiat de un Plan de Acţiune pentru Aderare care a început să funcţioneze în 1999 pentru a sprijini statele partenere interesate să se pregătească pentru aderare. Planul oferă aspiranţilor informaţii practice şi asistenţă concretă. În schimb, aspiranţilor li se cere să îndeplinească anumite obiective politice, inclusiv soluţionarea pe cale paşnică a disputelor teritoriale, respectul pentru instituţiile democratice şi statul de drept, controlul democratic asupra forţelor armate. Participarea la plan nu oferă nici o garanţie în legătură cu viitoarea calitate de membru, dar sprijină statele sa-şi adapteze forţele lor armate pentru a se pregăti pentru obligaţiile şi responsabilităţile pe care statutul de membru al Alianţei le implică. Guvernele statelor membre NATO au făcut cunoscut că extinderea Alianţei nu este un scop în sine, ci un mijloc de extindere a securităţii NATO dincolo de spaţiul său de responsabilitate şi de a face Europa mai stabilă. Procesul de extindere ajută la stoparea conflictelor, deoarece însăşi perspectiva obţinerii statutului de membru reprezintă un stimulent pentru aspiranţi de a-şi soluţiona disputele cu vecinii şi de a avansa pe calea reformelor şi a democratizării. Mai mult, noii membri nu ar trebui doar să beneficieze de avantajele calităţii de membru, ci să fie în măsură să contribuie la securitatea, în ansamblu, a tuturor statelor membre. Cu alte cuvinte, aceştia trebuie să fie furnizori de securitate, în aceeaşi măsură în care sînt şi consumatori de securitate. Extindera NATO reprezintă un proces deschis şi de durată şi nu un eveniment izolat.
căutare personalizată
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
