Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost formată ca o organizaţie regională defensivă, conform articolului 9 din Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în 1949 (4 aprilie). Statele iniţiatoare şi semnatare ale tratatului au fost: Belgia, Marea Britanie, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi Statele Unite ale Americii. Grecia şi Turcia au fost admise în Alianţă în 1952, R.F. Germană în 1955 şi Spania în 1982. În 1990, noua Germanie unificată a înlocuit R.F. Germania în cadrul NATO. Scopul declarat al NATO era întărirea stabilităţii, bunăstării şi libertăţii membrilor săi prin intermediul unui sistem de securitate colectivă. NATO a reprezentat organizaţia militară occidentală formată pentru a stăvili şi bloca orice tentativă sovietică de anexare a unor noi teritorii din statele semnatare ale tratatului. Organizaţia a apărut ca urmare a îngrijorării multor dintre ţările occidentale cu privire la metodele folosite de către URSS în politica sa externă. Impunerea unor regimuri comuniste loiale prin forţă, sprijinirea activă a războiului de gherilă din Grecia, precum şi a curentelor de separatism regional din Iran au fost interpretate de multe ţări europene ca o serie de ameninţări la adresa propriei securităţi, putînd da naştere la un al treilea război mondial. Mai mult, refuzul asistenţei economice americane de către Uniunea Sovietică precum şi crearea ComInform în 1947 au determinat statele vest-europene să semneze Tratatul de la Bruxelles, în 1948. Printre principalele obiective ale acestui tratat figura şi asigurarea unui sistem de securitate colectivă pentru toţi membrii semnatari. Blocada Berlinului, începută în martie 1948, a adus la masa negocierilor ţările Europei Occidentale, Canada şi Statele Unite ale Americii, care s-au finalizat cu adoptarea Tratatului Atlanticului de Nord. Încă de la momentul conceperii Alianţei, structura militară a organizaţiei a fost concepută pentru a face faţă unui posibil atac sovietic. Din acest punct de vedere, dispunerea forţelor militare principale ale NATO au avut în vedere capacitatea acestora de a răspunde rapid unei acţiuni agresive din partea Uniunii Sovietice, atît în cadrul continentului european cît şi în ceea ce priveşte capacitatea de asigurare a liniilor de transport din Oceanul Atlantic, prin intermediul cărora se avea în vedere aprovizionarea unui eventual front european cu resurse şi personal american. Scenariile militare concepute de NATO în timpul anilor 1970 atribuiau forţelor armate ale Pactului de la Varşovia (în cadrul cărora ponderea cea mai mare o deţinea Uniunea Sovietică) următoarele capabilităţi:

– producerea de distrugeri catastrofale pe întreg teritoriul de responsabilitate al Alianţei (atît Europa Occidentală cît şi continentul Nord-American) prin intermediul loviturilor strategice efectuate prin “triada nucleară” (rachete strategice cu bază fixă şi mobilă, submarine purtătoare de armament atomic, aviaţia de bombardament strategic);

– invadarea Europei Occidentale prin surprindere, fără declaraţie de razboi, cu ajutorul Grupului de Forţe Sovietice din Germania, precum şi diviziile motorizate sovietice din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia;

– executarea de lovituri nucleare tactice împotriva concentrărilor strategice de capacităţi militare ale NATO pe teritoriul Europei Occidentale, în scopul sprijinirii ofensivei terestre a armatei sovietice;

– intensificarea eforturilor în adâncimea defensivei strategice a NATO cu ajutorul forţelor suplimentare ce urmau a fi aduse din interiorul Uniunii Sovietice;

– aplicarea conceptelor de interdicţie strategică în zona Atlanticului, vizându-se, în principal, blocarea aprovizionării frontului european cu materiale şi personal uman din SUA. Structura Alianţei a fost astfel configurată încât să asigure îndeplinirea obiectivului major al acesteia: asigurarea capacităţii defensive pentru statele membre împotriva unui eventual atac din partea Uniunii Sovietice. Având în vedere faptul că toate previziunile indicau ca cel mai posibil scenariu de început al atacului o ofensivă a grupului de armate sovietice staţionate în R.D. Germană, sincronizate cu atacuri ale forţelor din cadrul Pactului de la Varşovia, accentul cel mai mare a fost pus asupra asigurării capacităţilor defensive în zona Europei Centrale, precum şi asigurarea unor linii de transport strategic sigur între SUA şi Europa Occidentală (deci capacitatea de control efectiv a rutelor de transport din oceanul Atlantic, precum şi capacitatea de a contesta supremaţia navală a forţelor Pactului de la Varşovia în Marea Nordului şi Marea Baltică). Din punct de vedere istoric, NATO nu a avut de la început o organizare militară în adevaratul sens al cuvîntului. Începutul războiului din Coreea în 1950 a dat de înţeles liderilor occidentali că Uniunea Sovietică ar putea acţiona împotriva unei Germanii divizate (chiar dacă rolul jucat de URSS în războiul din Coreea a fost oarecum exagerat în mediile occidentale [69, p.430], ceea ce a determinat începerea unui proces de dezvoltare a structurilor militare proprii precum şi de lărgire a Alianţei (1952 – Grecia şi Turcia, 1955 – R.F. Germania intră în organizaţia atlantică, sub un acord complex care prevede printre altele interdicţia Germaniei de a fabrica armament chimic, biologic sau atomic). Pe perioada primului său deceniu de activitate, NATO a fost în primul rînd o organizaţie militară dominată de puterea americană, capabilă să asigure o marjă de securitate statelor din Europa Occidentală în procesul de recuperare politică şi economică pe care aceasta îl traversa. Realizarea de către Uniunea Sovietică a parităţii nucleare cu SUA a trezit vii dispute în rândul statelor occidentale cu privire la capacitatea şi disponibilitatea SUA de a-şi respecta angajamentele.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships