Prima preocupare (în materie de politică externă) a lui Nixon, după venirea la putere, a fost dezangajarea onorabilă a S.U.A. din Vietnam, în paralel cu promovarea unei strategii de politică externă, bazată pe redefinirea intereselor naţionale americane. În afară de realizarea „diplomaţiei triunghiulare”, care a fost „cheia de boltă” a mandatului lui Nixon, acesta, alături de secretarul său de stat, Kissinger, s-au implicat în alte dosare importante, precum procesul de pace din Orientul Mijlociu şi realizarea unei veritabile destinderi în relaţiile cu U.R.S.S., negocierea şi încheierea primului acord de reducere a armelor nucleare. Pentru americani, o relaţie apropiată cu China era gândită ca o contrapondere a balanţei de putere cu moscova, în timp ce Beijingul avea nevoie de informaţii despre arsenalul nuclear şi convenţional sovietic şi despre eventualele intenţii ruseşti de a ataca China. Întrucât primele negocieri iniţiate de Kissinger cu China datează din anii ’60 – ’70 se poate presupune că Washingtonul s-a grăbit să materializeze cooperarea cu China în cadrul „diplomaţiei triunghiulare” datorită temerii că Moscova va repeta scenariul din Cehoslovacia în cazul altor comuniste, precum R.D.G. şi China. Prima vizită secretă a lui Kissinger în China a avut loc în iulie 1971, când acesta a obţinut acordul Beijingului pentru realizarea unei întâlniri chino-americane la nivel înalt şi s-a asigurat de faptul că cele două părţi puteau fi aliate atâta timp cât aveau un inamic comun: U.R.S.S. De asemenea, Kissinger a înţeles cu prilejul aceste prime vizite Vietnamul şi nu Taiwanul constituia obstacolul major în calea ameliorării relaţiilor bilaterale. Este şi motivul pentru care secretarul de stat american îl asigură pe premierul chinez Zhou Eniai, că Statele Unite vor continua retragerea din Indochina de o manieră care să nu permită forţelor comuniste pro-sovietice să preia controlul asupra întregii peninsule şi să evite astfel, o consolidare a presiunii sovietice asupra Chinei. Ulterior, insistenţa preşedintelui american de a realiza vizita sa în China în februarie 1972, în ciuda faptului că Mao avea grave probleme de sănătate, indică acelaşi lucru: Washingtonul se grăbea să coopereze cu China pentru a îngrădi expansiunea sovietică. Totuşi, în ciuda a ceea ce se considera a fi fost iniţiativa americană „diplomaţia triunghiulară”, se pare că primii care au lansat semnalele unei destinderi bilaterale au fost chinezii. Pentru americani deveniseră clare intenţiile Moscovei de a ataca China – în urma incidentelor sovieto- chineze din 1969 de pe râul Ussuri – când oficialii ruşi au încercat să evalueze care ar fi fost poziţia S.U.A. faţă de o intervenţie sovietică menită să distrugă instalaţiile nucleare chineze din provincia Xinjiang. În faţa acestui imens pericol, Mao a decis să trimită semnale de destindere Washingtonului, care, paradoxal, nu le-a sesizat imediat semnificaţia. În faţa „opacităţii americane”, premierul chinez, Zhou Eniai a hotărât să recurgă la un limbaj mai pe interesul Casei Albe: a invitat echipa de ping – pong a S.U.A. în China, sportivii americani fiind primiţi chiar de premierul chinez. Ulterior, la 8 decembrie 1970 premierul chinez trimetea, prin canalul pakistanez, un mesaj destinat lui Nixon, prin care era anunţată disponibilitatea Beijingului de primi un emisar american cu care să fie discutată problema Taiwanului. Aşadar, este posibil ca cel care avut primul iniţiativa „diplomaţiei triunghiulare” – să fi fost nu Kissinger, cum s-a considerat în acea vreme, ci Zhou Eniai. Unul din argumentele acestei ipoteze este faptul că, deşi ruptura chino – sovietică devenise foarte clară la începutul anilor ’60, Statele Unite nu au reacţionat decât în 1970. Ulterior, vizita lui Nixon în China – urmată de celebrul „comunicat de la Shanghai” – avea să dovedească, totuşi, faptul că liderii chinezi, îndeosebi Mao Zedong, manifestau serioase rezerve în privinţa intenţiilor reale ale Statelor Unite, în ciuda faptului că erau, de circa doi ani, beneficiarii unor informaţii strict secrete furnizate de americani.

„Comunicatul de la Shanghai” (februarie 1972) conţinea o abordare conceptuală nouă – pusă la punct de Kissinger şi Eniai – fiind structurat în două părţi, care vizau:

1. Interesele comune chino – americane, respectiv se preciza faptul că S.U.A şi China nu vor coopera cu Uniunea Sovietică şi vor opune încercării oricărei ţări de a obţine supremaţia în Asia, iar Beijingul se angaja că nu va întreprinde nimic pentru a grava situaţia în Peninsula Coreeană;

2. Problemele asupra cărora părţile îşi menţineau punctele de vedere (Taiwanul).

În cele din urmă a învins dorinţa liderilor chinezi de a-şi asuma un rol mult mai important pe scena politică internaţională, fapt ilustrat de evitarea discutării – în cadrul întâlnirilor bilaterale chino – americane – a unor subiecte colaterale din punct de vedere geostrategic, precum războiul pakistano – indian.

Ulterior, venirea la putere a lui Deng Xiaoping, în 1978, avea să contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor chino-americane, care avea să fie denumită „străpungerea ”.

În urma vizitei lui Nixon în China, reacţiile internaţionale nu s-au lăsat aşteptate, cele mai virulente poziţii fiind adoptate de Tokyo şi Moscova.

În această conjunctură se conturează prima etapă în realizarea „triunghiului strategic”. Deşi, majoritatea documentelor americane referitoare la colaborare cu Beijingul din perioada Nixon rămân în continuare secrete, cele care au fost făcute publice, indică faptul că primii paşi în direcţia dezvoltării cooperării cu China au fost făcuţi la începutul anilor ’70.

Se pare că primul mesaj trimis de Nixon lui Mao datează din 27 aprilie 1970, iar prima întâlnire secretă chino-americană (între Kissinger şi ambasadorul chinez la O.N.U., Huang Hua) a avut loc la data de 25 iulie 1970. până când se va da acces liber la aceste documente, rămâne un mister cine a avut primul iniţiativa constituirii „triunghiului strategic”, Henry Kissinger sau Zhou Eniai.

Cu toate riscurile de blocare a raporturilor cu Moscova, Henry Kissinger a oferit Chinei, la începutul anilor 70, informaţii secrete referitoare la U.R.S.S. (potrivit volumului „Stenogramele Kissinger”, dat publicaţiei în data de 11 ianuarie 1999 de Arhiva Securităţii Naţionale de la Universitatea „George Washington”).

Aceasta le-a atras atenţia liderilor comunişti de la Beijing asupra eforturilor Moscovei de a acumula suficiente arme nucleare pentru a putea ataca şi învinge China. În 1971, când a avut loc cel de-al doilea război indo-pakistanez, Kissinger îl informa pe Ambasadorul Chinei la O.N.U., Huang Hua, despre trupele sovietice dislocate la acea dată, afirmând că „vom fi pregătiţi, la cererea dumneavoastră, din orice sursă doriţi, să vă oferim orice informaţie ce o avem la dispoziţie cu privire la trupele sovietice”.

În 1973, Kissinger lărgea spectrul cooperării cu preşedintele Mao: ”Nu vă ascundem nimic în privinţa U.R.S.S. ştiţi totul despre ceea ce facem noi cu Uniunea Sovietică”. De asemenea, el a menţionat, în discuţiile cu preşedintele Mao Zedong şi premierul Zhou Eniai, că Moscova deţine suficiente arme pentru a distruge China, lăsând oferta de furnizare a informaţiilor despre sovietici „într-o manieră discretă, astfel încât nimeni să nu simtă că suntem aliaţi”.

Rămâne de văzut dacă nu cumva multe din „ameninţările” care vizau China din partea Moscovei au fost exagerate de Washington tocmai pentru a forţa ruptura chino-sovietică.

De asemenea, Kissinger a oferit Chinei ordinatoare deosebit de puternice, informaţii privind sistemul american de sateliţi şi a propus reluarea unei linii telefonice directe cu Washingtonul, cu mult înainte ca autorităţile comuniste de la Beijing să câştige recunoaşterea diplomatică a S.U.A.

Cele două aveau birouri de legătură fiecare în capitala celeilalte, conduse de oficiali cu rang de ambasadori, dar Beijingul refuza să restabilească relaţiile diplomatice depline până când Washingtonul nu ar fi rupt relaţiile cu Taiwanul. Acest subiect a fost deosebit de delicat pentru administraţia Nixon şi Ford, date fiind legăturile puternicului lobby taiwanez cu lideri ai partidelor republican şi democrat.

De remarcat că, deşi au avut loc numeroase întâlniri între Henry Kissinger şi Zhou Eniai, „telefonul roşu” între Washington şi Beijing nu s-a instalat în acea perioadă, fapt ce demonstrează că temerile privind iminenţa unui atac asupra Chinei nu erau luate foarte în serios nici de una dintre părţi.

Abia în iunie 1998, linia directă telefonică avea să fie realizată, însă, încă din jumătatea anilor 70 în China fuseseră instalate echipamente sofisticate de monitorizare a testelor sovietice în domeniul rachetelor, interceptare a comuniştilor militare etc.

Această colaborare nu a încetat nici măcar în perioada tensiunilor apărute în perioada relaţiilor chino-americane ca urmare a evenimentelor din Piaţa Tien An Men din 1989.

Transcrierea întâlnirii dintre Kissinger şi liderii chinezi, din 13 decembrie 1971, în perioada războiului indo-pakistanez, demonstrează că secretarul de stat american a oferit ambasadorului chinez la O.N.U., Huang Hua, informaţii obţinute de sateliţii de spionaj, referitoare la amplasamentul dispozitivelor militare sovietice. Oricând ar fi fost făcută, oferta lui Kissinger referitoare la secretele militare a reprezentat un uriaş pas în eforturile lui Nixon de a îmbunătăţi relaţiile cu China. Cu toate acestea, în februarie 1973, în timpul celei de-a cincea vizite la Beijing, Kissinger a sesizat că Mao Zedong avea îndoieli cu privire la politica externă americană, îndeosebi asupra posibilităţii ca S.U.A. să se opună unui eventual atac sovietic asupra Chinei.

Pentru a câştiga încrederea Beijingului şi a întări poziţiile Statelor Unite în raport cu Uniunea Sovietică, Kissinger le-a oferit în mod constant chinezilor informaţii detaliate despre discuţiile sale cu liderii sovietici, asigurându-i că nu le-a dat acestora nici un fel de date referitoare la relaţiile chino-americane.

Pe 6 iulie 1973, la doar câteva zile de la întâlnirea ruso-americană de la Washington şi San Clemente, Kissinger l-a întâlnit pe ambasadorul chinez la O.N.U., căruia i-a relatat despre dificultăţile avute cu L. Brejnev, îndeosebi despre China, deşi preşedintele rus solicitase un secret absolut asupra acestui fapt. De asemenea, secretarul de stat american l-a informat pe ambasadorul chinez că Brejnev i-a sugerat lui Nixon să facă schimb de informaţii asupra programului nuclear chinez, propunere refuzată de preşedintele american.

„Diplomaţia triunghiulară” a însemnat, în esenţă, o politică de relaţionare diferită a Statelor Unite cu cele două mari puteri comuniste, vizând, pe de o parte, fisurarea blocului comunist şi, pe de altă parte, dezvoltarea cooperării cu fiecare dintre cele două state comuniste pe domenii de interese reciproc. Astfel, dacă spre China erau transmise date referitoare la U.R.S.S. – prin intermediul lui Kissinger – Nixon promova, în paralel, o politică de destindere faţă de sovietici.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships