How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.

Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în secolul al XVIII – lea şi s-a conturat mai precis în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra vieţii internaţionale, statele membre ale „Sfintei Alianţe” angajând reporturi de drept internaţional numai cu statele pe care ele le recunoşteau. Recunoaşterea  are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept internaţional, cum sunt statele sau mişcările de eliberare naţională, dar există şi recunoaşterea  guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă, etc.

            a) Recunoaşterea statelor
            Recunoaşterea statelor nu priveşte statele deja existente, ci doar apariţia unui nou stat în legătură cu care se pune problema  acceptării lui ca subiect de drept internaţional de către celelalte state.
            Apariţia unor state este un proces încă actual, putând fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea  unor părţi dintr-un  stat prin secesiune sau regruparea unor state într-o nouă entitate statală.
            Practica internaţională a dovedit că recunoaşterea poate să joace un rol important în relaţiile dintre state.În epoca noastră sunt cunoscute complicaţiile de ordin politic şi juridic ce s-au creat după constituirea U.R.S.S. şi apariţia Chinei ca stat independent, ori mai recent prin dezmembrarea U.R.S.S. şi aparitia de noi state desprinse din fosta Iugoslavie.
            Recunoaşterea unui stat poate fi definită ca un act unilateral prin care unui sau mai multe state admit in mod explicit sau implicit (tacit) că ele consideră o nouă entitate juridică drept stat şi că îi recunosc personalitatea juridică internaţională, deci capacitatea de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale.
            Recunoaşterea este un act politic, generator de efecte juridice.
            Recunoaşterea este un  act unilateral.Ea constituie o expresie a suveranităţii , un  stat având dreptul de a recunoaşte un  alt stat, nu şi obligaţia de a o face.

            Deşi dreptul de a recunoaşte un stat este discreţionar, refuzul recunoaşterii nu se poate face decât pe baza unor principii şi norme general acceptate de comunitatea internaţională. Nerecunoaşterea  unui stat poate fi considerată, în lipsa unei motivări temeinice, ca neamicală, creând dificultăţi în calea normalizării relaţiilor dintre  state şi favorizând factorii care se opun evoluţiilor noi în societatea internaţională.
            Această institutie a fost folosită uneori în mod abuziv, în scopuri politice, statele mai puternice punând adesea condiţii la recunoaştere sau exercitând presiuni asupra noilor state sau folosind această cale pentru a limita relaţiile cu statele respective.
            Recunoaşterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariţiei unui stat nou, ca subiect de drept internaţional.Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândeşte  din momontul creării sale.Refuzul de a nu recunoaşte un  nou stat nu afectează existenţa acestuia , dar îşi păstreză calitatea de subiect de drept, cu toate consecinţele ce ducurg din aceasta.
            În faza iniţială a apariţiei recunoaşterii, dar şi ulterior, s-a acordat acesteia un  caracter constitutiv de drepturi, în sensul că statele ar exista numai dacă sunt recunoscute de alte state.Astăzi o asemenea abordare este contrară principiilor care guvernează relaţiile dintre state.Ea duce la un tratament inadmisibli, în sensul că statele ar fi îndreptăţite să se comporte în mod arbitrar faţă de a entitate pe care nu o recunosc, ridicând totodată o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoaşteri necesare pentru ca un stat să fie recunoscut, deci admis ca participant cu drepturi egale în cadrul comunităţii internaţionale. Statul are o personalitate juridică unică, el neputând fi subiect de drept internaţional faţă de statele care îl recunosc şi lipsit de această calitate faţă de celelalte state.
            Deşi în principiu recunoaşterea nu poate avea decât un caracter declarativ, în practica relaţiilor internaţionale numai prin recunoaştere un  stat se poate manifesta efectiv şi pe deplin ca subiect de drept internaţional.
            Recunoaşterea are drept efect practic stabilirea unor relaţii normale între state, ea constituind în fapt punctul de placare al manifestării personalităţii statului recunoscut în raport cu alte state. Din acel moment statul recunoscut poate stabili relaţii diplomatice cu statul sau statele care l-au recunoscut, i se recunoaşte dreptul la imunitate de jurisdicţie şi de execuţie în faţa instanţelor statului care l-a recunoscut, cu efecte asupra dreptului său de a dispune de bunurile pe care le are pe teritoriul altui stat, poate intenta acţiuni judiciare în statele care îl recunosc, poate încheia tratate bilaterale cu acestea, etc.
            Recunoaşterea poate îmbrăca mai multe forme.
            Ea poate fi mai întîi de jure şi de facto.
            Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat.Ea este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut.
            Recunoaşterea  de facto are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi revocată oricând , ea exprimându-se într-un câmp limitat de relaţii, de obicei relaţii comerciale şi diplomatice limitate.
            Între recunoaşterea de jure şi cea de facto nu sunt deosebiri de esenţă, iar limitele dintre sunt greu de stabilit, recunoaşterea de facto constituind de regulă o fază pregătitoare  a recunoaşterii de jure.
            Recunoaşterea  poate fi expresă sau tacită.
            Recunoaşterea expresă se face în baza unui act care poate lua diferite forme: o notă diplomatică, o declaraţie de recunoaştere un mesaj al şefului statului sau chiar o telegramă de felicitare din partea şefului statului, a şefului guvernului sau a ministrului de externe.
            Recunoaşterea tacită poate fi dedusă din acţiunile concludente ale unui stat cum sunt: stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea  unui tratat bilateral de reglementare a relaţiilor politice generale etc.
            S-a pus problema dacă admiterea participării unui stat la o organizaţie internaţională, la o conferinţă internaţională sau la un tratat multilateral poate echivala  cu recunoaşterea sa tacită de către toate statele participante.Se consideră că, în principiu, în asemenea situaţii simpla participare  nu echivalează cu recunoaşterea , la  asemenea forme de relaţii internaţionale luând parte adesea şi state care nu se recunosc reciproc, dar dacă, de exemplu, un stat votează în favoarea admiterii unui nou membru într-o organizaţie internaţională, exprimându-şi astfel in mod clar atitudinea faţă de acesta, votul exprimat poate fi apreciat ca o recunoaştere tacită.
            b) Recunoaşterea guvernelor
            În mod normal recunoaşterea unui stat înseamnă şi recunoaşterea guvernului legitim al acestuia.Problema ca un guvern să fie recunoscut separat nu se pune decât în situaţii speciale, când într-un stat se instalează  un nou guvern, nu pe calea legală prevăzută de Constituţia statului respectiv , ci prin forţă, ca urmare a unei revoluţii sau a unei lovituri  de stat prin care se schimbă  regimul politic ori forma de guvernământ a statului respectiv.
            Recunoaşterea unui guvern nu pune în cauză recunoaşterea statului în cauză, dar nerecunoaşterea guvernului împiedică menţinerea ori stabilirea de relaţii normale între state.
            Recunoaşterea  guvernelor poate fi, ca şi în cazul statelor, de jure sau de facto, expresă sau tacită.
            Pe lângă unele raţiuni de ordin politic, la recunoaşterea unui nou guvern se discută in general următoarele criterii care ţin de legitimitatea  şi efectivitatea acestuia: dacă el exercită o autoritate efectivă, dacă autoritatea sa se exercită asupra întregului teritoriu sau unei importante părţi din teritoriul de stat şi dacă se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei.
            De asemenea, pe lângă legitimitatea şi efectivitatea unui guvern la recunoaşterea sa este pusă în cauză şi capacitatea noului guvern de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.
            Odată întrunite aceste condiţii nu există motive din punctul de vedere al dreptului internaţional ca un guvern să nu fie recunoscut.
            Asupra recunoaşterii legitimităţii unui guvern s-au formulat unele teorii, în special în spaţiul latino-american.
            Doctrina Tobar, după numele unui ministru de externe ecuadorian de la începutul secolului nostru, afirma un legitimism constituţional, în sensul că un guvern constituit prin mijloace contrare constituţieinu trebuie să fie recunoscut până când ţara nu va fi organizată în forme constituţionale, pe bază de alegeri libere.O asemenea abordare favorizează intervenţia în afacerile interne ale altui stat, subordonând problemele politice  şi constituţionale interne ale unui stat aprecierii altui stat şi a fost folosită ca atare împotriva unor regimuri politice democratice instalate în ţări din America Latină.
            Doctrina Estrada a fost formulată în 1930 de ministrul de externe al Mexicului  al cărui nume îl poartă, pentru a se evita interpretarea că nerecunoaşterea unui guvern echivalează cu dezaprobarea acestuia, pe care o implică doctrina Tobar.
            Potrivit acestei doctrine nici un guvern
afirma că guvernul mexican se va mărgini la menţinerea sau rechemarea reprezentanţilor săi diplomatici, ori la acceptarea agenţilor diplomatici ai altor state după cum va considera oportun, fără a aprecia în mod unilateral asupra dreptului altor naţiuni de a-şi menţine sau schimba guvernul .
            Inspirându-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se abţin astăzi să mai recunoască guvernele, recunoscând numai statele.
            c) Recunoaşterea beligeranţei şi insurecţiei
            În cazul în care pe teritoriul unui stat are loc o răscoală armată împotriva guvernului legal constituit, iar aceasta şi-a constituit organe de conducere politică şi militară, desfăşoară acţiuni militare în formă organizată şi controlează o parte a teritoriului , se pune problema recunoaşterii calităţii de beligerant sau insurgent de către guvernul statului respectiv sau de către alte guverne.
            Recunoaşterea unei asemenea calităţi de către guvernul statului respectiv are drept efect că răsculaţii nu mai pot fi trataţi ca infractori, ci li se aplică regimul prizonierilor de război în cazul în care nu sunt prinşi, iar cele două părţi la conflict sunt obligate să aplice normele privind dreptul internaţional umanitar în caz de conflict armat, iar recunoaşterea  de către guvernele altor state are drept efect tratarea guvernului şi a răsculaţilor în mod egal.
            d) Recunoaşterea mişcărilor de eliberare internaţională a apărut ca o necesitate în epoca modernă, iar ca instituţie juridică reprezintă o dezvoltare a recunoaşterii beligeranţei sau insurgenţei.
            În al doilea război mondial s-au recunoscut legitimitatea comitetului naţional polonez şi a celui cehoslovac ca reprezentante ale popoarelor lor în lupta pentru eliberarea teritoriilor care se aflau atunci sub dominaţia străină, precum şi guvernele în exil constituite de acestea, dar şi de alte state.
            După al doilea război mondial mişcările de eliberare naţională şi cele anticoloniale au luat o mare amploare în condiţiile politicii de decolonizare duse în cadrul O.N.U., problema recunoaşterii mişcărilor şi a organelor constituite de acestea punându-se foarte frecvent.
            Recunoaşterea organelor de conducere ale mişcărilor respective a creat condiţiile  ca numeroase state să stabilească relaţii oficiale cu mişcările de eliberare naţională şi să le sprijine în lupta lor pentru constituirea  de state independente, iar aceste mişcări au putut să aibă acces la viaţa internaţională, să participe la activitatea organizaţiilor intyernaţionale şi în cadrul O.N.U. în calitate de observatori şi să-şi promoveze astfel propriile interese.
            Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională constituie de regulă premergătoare recunoaşterii statului ce se va forma ca rezultat final al luptei acestora.

Popular Posts: Best Crypto Savings Accounts For Earning Interest

Plop Andrei: I was arrested in #Canada for the anti-communist revolution!

Plop Andrei: Moldova will be the next country attacked by the Russians!

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!