How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)

APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
Redefinirea intereselor geostrategice ale NATO. Pe parcursul ultimelor patru decenii după sfârşitul celui deal doilea război mondial politica internaţională a fost dominată de relaţiile dintre URSS şi SUA. Materializate în confruntarea dintre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV), aceste relaţii au fost rezultatul opoziţiei ideologice dintre cele două sisteme. În acelaşi timp, ele au fost factorul determinant al echilibrului forţei şi influenţei pe plan mondial. Conferinţa de la Potsdam nu a rezolvat problema zonelor de influenţă şi relaţiile dintre aliaţi s-au înrăutăţit considerabil. Trupele americane au rămas dislocate în Europa şi sub umbrela lor de securitate, în câţiva ani au fost restabilite economiile Europei de Vest. Alianţa dintre SUA, Franţa şi Marea Britanie, considerată bastion contra expansiunii sovietice, a promovat politica funcţională de stăvilire a URSS. Puţin mai târziu, o serie de evenimente politice dramatice cum ar fi ameninţările făţişe la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei, şi a altor ţări vest-europene, lovitura de stat din Cehoslovacia, din iunie 1948 şi blocada ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie aceluiaşi an, precum şi pericolul sovietic care începea să se contureze şi în zona Mării Mediteraniene au agravat situaţia şi a determinat programul de ajutor Greciei şi Turciei, pentru ca mai târziu ambele să adere la NATO, în pofida apartenenţei lor religioase.
Expansiunea sovietică avea în obiectiv şi Europa Occidentală. Pericolul ei i-a determinat pe miniştrii de externe ai Belgiei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britaniei şi Franţei să semneze la 17 martie 1948 la Bruxelles tratatul de cooperare care a marcat hotărârea de a dezvolta un sistem de apărare comună şi de a întări legăturile, în aşa fel încât să poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, economice, politice, şi militare la adresa securităţii lor. Cel mai important document care prevedea apărarea comună întregii civilizaţii occidentale – Tratatul Atlanticului de Nord – a fost semnat la 4 aprilie 1949 la Washington, ca răspuns la teroarea instaurată de către Armata Sovietică în ţările Europei Centrale şi de Est. Astfel s-a constituit Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, a cărei membri fondatori au fost Belgia, Danemarca, Islanda, Italia, Canada, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Franţa şi SUA. Pentru extinderea centurii anti-sovietice pe flancul de sud, în 1952 au fost admise Grecia şi Turcia.

Deşi s-au invocat problema aşezării lor geografice şi lipsa regimurilor democratice în aceste ţări, pentru moment considerentele de securitate au fost mai importante.

În 1954, după mai multe discuţii controversate, în Alianţă este admisă şi Germania de Vest, ceea ce a permis instalarea rachetelor strategice cu rază medie de acţiune în imediata proximitate a avangărzii militare sovietice. Spania a aderat în 1981. NATO a apărut ca o alianţă militară a unor state predominant occidentale, care, în pericol de a fi atacate de o forţă superioară, au fost nevoite să promoveze o politică axată pe confruntare şi stăvilire. Doctrina ei politico-militară s-a bazat pe principiile din Tratatul Nord-Atlantic, care declara că „părţile acestui tratat sunt decise să protejeze libertatea, moştenirea comună şi valorile civilizaţiei cetăţenilor lor, bazate pe principiile democraţiei, libertăţii persoanei şi supremaţiei legii. Scopul lor este să promoveze stabilitatea şi prosperitatea în zona nord-atlantică. Ele sunt decise să-şi unească eforturile pentru o apărare colectivă şi pentru menţinerea păcii şi securităţi. Articolul 3 al Tratatului arată că „pentru a atinge aceste scopuri, părţile, …, vor menţine şi vor dezvolta capacitatea individuală şi colectivă de rezistenţă la un atac armat . S-a stipulat că atacarea unuia dintre membrii Alianţei să fie considerat ca atac al tuturor membrilor . Mesajul Alianţei descuraja astfel orice tentaţie a URSS de transformare a războiului rece într-o confruntare armată directă sau de a şantaja unii membrii ai Alianţei.

Până în 1953 SUA au deţinut monopolul tehnologilor nucleare şi URSS n-a putut întreprinde măsuri radicale cu caracter anti-occidental, cum ar fi crearea unui organism simetric al Alianţei. Dar la 14 mai 1955, după ce a intrat în posesia tehnologiei bombei cu hidrogen, URSS a impus Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, RDG, României şi Ungariei semnarea Tratatului de la Varşovia – baza unei alianţe care trebuia să contrabalanseze NATO.

How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)
Către sfârşitul războiului rece, raison d’etre al Alianţei era fundamentat pe patru considerente principale:

URSS era privită ca o ameninţare nu numai pentru Europa Occidentală, dar şi pentru alte zone importante, ca Asia de nord-est sau regiunea mediteraneană.

Rezistenţa în faţa acestei ameninţări se traducea în primul rând prin cooperarea între principalele ţări vest-europene şi nord-americane.

Alianţa neoficial era considerată viabilă doar sub autoritatea SUA.

Rezistenţa se baza nu numai pe armament nuclear, dar şi pe cel convenţional, dislocat preponderent în zonele de frontieră ale teritoriului protejat.

Dar rolul pe care îl juca acestea a mai avut o dimensiune importantă, care alegoric ar putea fi redusă la ceea ce se numea a-i ţine pe americani în Europa, pe ruşi afară şi pe nemţi cu capul plecat (To keep Americans in, Russians aut and Germans down) . Mesajul se descifra destul de simplu – sejurul european prelungit al americanilor însemna atragerea investiţiilor, menţinerea ruşilor afară însemna asigurare stabilităţii, iar germanii cu capul plecat erau simbolul intoleranţei faţă de naţionalismul militant. În acelaşi timp, prin prezenţa militară în Europa, americanii au reuşit să scape de izolaţionismul cultural şi economic. Astfel, rolul NATO a fost extins de la unul militar la altul economic, cultural şi politic, axat ulterior pe o doctrină de cooperare, devenită peste puţin timp dominantă în cadrul Alianţei. Iar spre sfârşitul sec. XX cooperarea a devenit mai prioritară decât confruntarea. De la schimbările dramatice care au dus la terminarea războiului rece, NATO a întreprins o serie de iniţiative pentru consolidarea securităţii şi stabilităţii cum ar fi organizarea Summit-urilor pe parcursul anilor 1991-2006, şi crearea instituţiilor pentru facilitarea dialogului, creşterii încrederii şi cooperării cu foşti adversari şi cu alte state europene şi ţări învecinate ale sistemului regional securitate. În anul 1991, transformarea majoră al mediului de securitate internaţională care a marcat sfârşitul anilor optzeci dicta o nouă configuraţie a NATO, care avea să se definitiveze pe parcursul anilor ce au urmat. Prima dintr-o serie de patru întâlniri la nivel înalt care aveau să stabilească, pentru decada următoare, calea de adaptare a Alianţei, s-a desfăşurat la Roma, în noiembrie 1991. Aceasta avea să fie urmată de o altă întâlnire la nivel înalt la Bruxelles, în ianuarie 1994 şi de alte întruniri decisive, la Madrid, în iulie 1997, la Washington, în aprilie 1999, la Praga, în noiembrie 2002, la Istambul, în iunie 2004 şi la Riga, în noiembrie 2006, iar în anul 2008 la Bucureşti.

Avântul schimbării provocate de aceste întâlniri a fost întreţinut de întruniri frecvente ale miniştrilor de externe şi miniştrilor apărării survenite în perioadele dintre acestea, în special întâlnirea miniştrilor de externe de la Sintra, Portugalia, în mai 1997, a vestit mişcările de extindere în teritoriu a cooperării pentru securitate şi de asigurare a structurilor necesare administrării acestui proces.

Conceptul Strategic adoptat de către şefii de stat şi de guvern ai NATO la Roma, în noiembrie 1991, a schiţat o abordare largă a problemei securităţii, bazată pe cooperare şi pe menţinerea unei capacităţi colective de apărare. A reunit elemente politice şi militare ale politicii de securitate a NATO într-un întreg coerent, stabilind cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală şi de Est, ca parte integrantă a strategiei Alianţei. Conceptul prevedea reducerea numărului de arme nucleare şi schimbări majore în forţele militare integrate în NATO, incluzând reduceri substanţiale ale dimensiunilor şi pregătirii acestora, îmbunătăţiri ale mobilităţii, flexibilităţii şi adaptabilităţii în cazul eventualelor incidente şi o folosire mai largă a formaţiunilor multinaţionale. Au fost adoptate măsuri de raţionalizare a structurii de comandă a NATO şi de adaptare a măsurilor şi procedeelor de planificare a apărării Alianţei, cu precădere în lumina unor viitoare cerinţe privind rezolvarea situaţiilor de criză şi menţinere a păcii. S-a subliniat sprijinul Alianţei în măsurile adoptate de ţările Europei Centrale şi de Est în aplicarea reformei, li s-a oferit experienţa şi cunoştinţele tehnice ale Alianţei în domeniile: politic, militar, economic şi ştiinţific, în acest scop, a fost stabilit un Consiliu de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) de supraveghere a dezvoltării viitoare a acestui parteneriat. La 20 decembrie 1991, a avut loc întâlnirea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică cu participarea miniştrilor de externe sau a reprezentanţilor ţărilor NATO şi ai şase ţări din Europa Centrală şi de Est, precum şi trei state baltice. La această inaugurare rolul NACC a fost acela de a facilita cooperarea în probleme de securitate şi legate de aceasta, între ţările participante, la toate nivelele, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor strânse legături instituţionale şi neprotocolare între acestea. Cele 11 state aflate pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care formează Comunitatea Statelor Independente (CIS), au devenit participante la acest proces în martie 1992. Georgia şi Albania s-au alăturat procesului în aprilie şi, respectiv, iunie 1992, iar, până în 1997, când NACC a fost înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), numărul acestora s-a extins la 35 de parteneri de cooperare ai NACC. Cooperarea NACC a fost implementată pe baza unor planuri de lucru, iniţial stabilite anual, dar, începând cu anul 1995 şi până acum, acestea au cuprins perioade de câte doi ani. Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic a dus acest proces, practic, un pas mai departe şi a dezvoltat un Plan de acţiune al EAPC (1998-2000) ca bază a viitoarei sale strategii de lucru.

În ianuarie 1994, la întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord Atlantic de la Bruxelles, NATO a lansat o nouă iniţiativă majoră în sprijinul stabilităţii şi securităţii europene. NACC şi o serie de alte state au primit invitaţia de a participa la un program nou şi cuprinzător de cooperare cu NATO, cunoscut sub denumirea de Parteneriatul pentru Pace (PfP) devenind apoi o componentă fundamentală a securităţii în zona Euro-Atlantică şi ocupă un rol central în actuala NATO. Invitaţia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantică (NACC), precum şi altor state prezente la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care şi-au exprimat dorinţa şi capacitatea de a-şi aduce contribuţia în cadrul programului. Activităţile asumate de fiecare partener se bazează pe programe individuale de parteneriat.

Adoptarea documentului fundamental al EAPC la Sintra în 1997 a semnalat hotărârea celor 44 de ţări participante în acel moment de a trece colaborarea comună, politică şi militară, la un nou nivel calitativ. Documentul a reafirmat angajamentul comun al ţărilor membre de a întări şi extinde pacea şi stabilitatea în zona Euro-Atlantică. Valorile comune şi principiile aflate la baza acestui angajament sunt stipulate în documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PpP) . În decembrie 1997, EAPC a aprobat un Plan de acţiune care reflecta dorinţa membrilor EAPC de a dezvolta un parteneriat comun mai puternic şi mai operativ. Unul din scopurile de bază ale Planului de Acţiuni a fost acela de a acorda cooperării şi consultărilor privitoare la politică şi securitate din cadrul EAPC o mai mare importanţă şi profunzime şi de a creşte transparenţa raporturilor dintre cele 44 de state participante. De asemenea, miniştrii de externe ai EAPC au aprobat principiul înfiinţării unui Centru Euro-Atlantic de coordonare pentru ripostă în caz de dezastre şi a unei Unităţi Euro-Atlantice. Două principii de importanţă majoră asigură succesul cooperării între aliaţi şi parteneri, atât în cadrul Parteneriatului pentru Pace, cât şi în cel al EAPC. În primul rând, includerea: oportunităţile pentru consultanţă politică şi cooperare practică sunt oferite în mod egal tuturor aliaţilor şi partenerilor; şi în al doilea rând, mecanisme pentru auto-diferenţiere. De asemenea, majoritatea ţărilor partenere au misiuni diplomatice în cadrul NATO, fapt care contribuie semnificativ la stabilirea relaţiilor şi contactelor din toate aceste sfere.

Întâlnirea la Nivel înalt care s-a desfăşurat la Madrid în iulie 1997 a fost un eveniment crucial, care a marcat îndeplinirea iniţiativelor majore asumate de către Alianţă pe parcursul celor cinci sau şase ani precedenţi, în acelaşi timp, a anunţat tranziţia spre o nouă şi provocatoare fază în dezvoltarea NATO, fază în care structurile şi politicile inovatoare introduse ca răspuns la noile conjuncturi aveau să fie probate şi testate în practică. Astfel, sarcina conducătorilor Alianţei reuniţi la Madrid a fost aceea de a împleti firele centrale ale viitoarei politici a Alianţei într-unul singur şi de a asigura integritatea şi coerenţa acestora. Amploarea implicării Alianţei în transformările externe şi interne a fost pe deplin demonstrată prin adoptarea unor măsuri suplimentare concrete şi cuprinzătoare, în toate domeniile de interes: începutul convorbirilor de aderare cu Republica Cehă, Ungaria şi Polonia şi confirmarea unei politici a „uşilor deschise” privind viitoarele aderări; confirmarea Parteneriatului pentru Pace şi stabilirea unui nou forum sub forma EAPC pentru a continua cooperarea; deschiderea unui capitol nou în relaţiile NATO-Rusia; începerea formalităţilor pentru un viitor parteneriat cu Ucraina; intensificarea dialogului cu ţările din Europa de Sud Est; progresul în relaţia cu securitatea europeană şi identitatea apărării în cadrul NATO; şi definirea structurii de comandă militară radical reformată a Alianţei.

Între 23-25 aprilie 1999, NATO a susţinut al 15-lea Summit din istoria sa de 58 de ani, la Washington. Summit-ul s-a desfăşurat în timpul unei perioade excepţionale în istoria Alianţei, la mijlocul celebrării celei de-a 50-a aniversări, reglementată de o campanie aeriană NATO fără precedent, având ca obiectiv stabilirea păcii în Kosovo. Deşi la Summit s-a insistat, din necesitate, asupra crizei din Kosovo, cu toate acestea, conducătorii NATO şi-au dat acceptul asupra unor numeroase alte programe şi realizări cu implicaţii pe termen lung pentru Alianţă. Rezultatele de la Washington au respectat promisiunea făcută la summit-ul desfăşurat cu doi ani în urmă: la Washington, liderii din Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au participat, pentru prima dată la masa adunării, iar Alianţa a dezvăluit o iniţiativă menită să ajute alte ţări interesate în pregătirea pentru o posibilă aderare în viitor. „Cei trei membri noi nu vor fi ultimii” , au declarat liderii Alianţei. La fel la Washington liderii NATO şi Preşedintele Ucrainean au susţinut prima lor întâlnire la nivel înalt şi au recunoscut importanţa Ucrainei pentru securitatea şi stabilitatea Euro-Atlantică. O trăsătură importantă a poziţiei transformatoare a NATO o constituie dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare (ESDI) în cadrul Alianţei. Comunicatul Summit-ului de la Washington a conturat o altă iniţiativă a Alianţei asupra Armelor de Distrugere în Masă (ADM) . Principalul obiectiv al NATO privitor la aceste arme distructive este acela de a „preveni proliferarea, sau, în caz că aceasta apare, să fie deturnată prin mijloace diplomatice” . Pentru a răspunde mai eficient la pericolul proliferării, NATO a stabilit un Centru ADM în cadrul Statului Major Internaţional de la Sediul NATO. Centrul caută să coordoneze o abordare politico-militară integrantă, prin încurajarea dezbaterilor şi înţelegerea problemelor ADM în cadrul NATO; prin întărirea programelor existente de creştere a disponibilităţii militare de a opera într-un mediu ADM; şi prin intensificarea schimb asistenţă ADM în caz de distrugeri în ţările aliate. Chiar dacă au salutat prezenţa a trei noi membri la primul lor Summit, liderii NATO au subliniat faptul că uşile vor rămâne deschise şi pentru alţi candidaţi. La Summit a fost dezvăluit un Plan de Acţiune pentru Membri (MAP), constituind „manifestarea practică a Uşilor Deschise” . MAP este un program de activităţi din care ţările interesate pot alege, pe baza deciziilor naţionale. Programul acoperă cinci domenii: probleme politice şi economice, probleme militare/de apărare, resurse, securitate şi probleme de legislaţie. NATO a subliniat faptul că programul nu trebuie privit ca o listă a criteriilor pentru obţinerea calităţii de membru şi că participarea activă la PfP şi EAPC rămâne esenţială în cazul ţărilor interesate de posibilitatea unei viitoare aderări. Cu toate acestea, orice decizie privitoare la calitatea de membru va fi luată, de la caz la caz, în conformitate cu Declaraţia Summit-ului de la Madrid şi cu Declaraţia Summit-ului de la Washington. Liderii EAPC au discutat situaţia din Kosovo şi şi-au exprimat sprijinul pentru cererile comunităţii internaţionale precum şi dezaprobarea faţă de politicile de violenţă, represiune şi epurare etnică practicate în Kosovo de către autorităţile Republicii Federale Iugoslavia. Liderii şi-au exprimat sprijinul pentru extinderea securităţii şi pentru eforturile de construire a democraţiei şi economiei în regiunea Europei de Sud Est. De asemenea, au aprobat un raport intitulat „Către un parteneriat pentru secolul XXI – Parteneriatul lărgit şi mai operativ” , vizând îmbunătăţirea capacităţii Alianţei şi ale forţelor partenere de a opera împreună în viitor. Deşi Rusia a refuzat participarea la summit-ul de la Washington din cauza evenimentelor din Iugoslavia, liderii NATO şi-au reiterat angajamentul faţă de parteneriatul cu Rusia prin Actul Fondator NATO-Rusia. De asemenea, ei au subliniat faptul că relaţiile apropiate între NATO şi Rusia sunt de interes mutual şi de importanţă majoră pentru stabilitatea şi securitatea din zona Euro-Atlantică.

Summitul de la Praga din 2002, statele Alianţei au adoptat noi concepte doctrinar strategice, precum Conceptul Strategic al NATO; Conceptul de Apărare împotriva Terorismului; noile structuri de comandă; noua structură de forţe a NATO; Forţa de Răspuns a NATO (NRF); Angajamentul de la Praga cu privire la Capabilităţi (PCC); specializarea de rol etc. Summitul de la Istambul a dus la zi sfera de definire a conceptului de securitate al organizaţiei, subliniind următoarele obiective ale organizaţiei: apărarea colectivă, aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate, crearea unui pod multilateral peste Atlantic şi contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa acestora .

Pentru prima oară în istorie, întâlnirea statelor membre NATO a avut loc pe teritoriul sovietic, fiind catalogată de specialişti drept unul dintre cele mai importante summit-uri posterioare ale Războiului Rece . Discuţiile din cadrul summitului au fost structurate pe misiunea Alianţei din Afganistan. Motivele? NATO pare a avea greutăţi reale în gestionarea situaţiei, iar un eventual eşec ar avea implicaţii de securitate, dar mai ales politice extrem de primejdioase. Problema se pune în termeni de credibilitate a NATO. Dacă statele membre nu înţeleg importanţa angajamentului lor faţă de Afganistan şi necesitatea combaterii out of area a ameninţărilor globale, alternativa ar putea-o reprezenta lupta contra acestor pericole pe însăşi teritoriul european faţă de implicarea sau întărirea misiunii din Afganistan. Deficienţele dotării forţelor NATO nu mai pot fi trecute cu vederea! De fapt, nici misiunile curente nu beneficiază de capabilităţi corespunzătoare. Astfel, la Riga, SUA au legat tema ameninţărilor globale de o împărţire a costurilor, şi ele tot globale în acest caz. S-a propus astfel, creşterea procentului din PIB alocat apărării la aproximativ 3%. SUA la fel au propus să susţină parteneriate mai strânse – parteneriate globale, în viziunea Washingtonului-cu unele ţări din Asia-Pacific şi nu numai-Australia, Coreea de Sud, Finlanda, Japonia, Suedia. Chiar dacă o agendă globală implică parteneri globali lucrurile par însă a merge înspre sporirea legăturilor cu aceste state, spre operaţiuni comune etc., un parteneriat implicit care ar ocroti rezervele unor state europene şi care ar salva, totuşi, cooperarea cu o serie de ajutoare importante ale NATO . Summit-ul NATO nu a fost unul de lărgire: se pare că răspunsul Alianţei faţă de ameninţările contemporane la adresa securităţii în special a celei energetice reprezintă deja un subiect de interes.

Astăzi, NATO este o instituţie foarte diferită faţă de cea creată în 1949. Într-adevăr, pe măsura schimbării mediului strategic, NATO va trebui să evolueze din ce în ce mai rapid pentru a aborda noile ameninţări la adresa statelor sale membre. Cu toate acestea, doctrinele de bază ale cooperării în Alianţă, şi anume valorile şi interesele comune, rămân fidele principiilor din tratatul de bază.

Join Us On Telegram @plopandreicom

Apply any time of year for Internships/ Scholarships

Plop Andrei: I was arrested in #Canada for the anti-communist revolution!

Plop Andrei: Moldova will be the next country attacked by the Russians!

Plop Andrei/ #Russia – #Ukraine War: What Will Happen Next?

Plop Andrei/ Lucrarea de master/ – Rolul mass-media în reflectarea conflictelor geopolitice. Studiu de caz: Mass-media în Federaţia Rusă/

Așa erau timpurile! Plop Andrei despre amintiri din copilărie, sport și școală!

Plop Andrei: Update/ De ce are Moldova de o mobilizare generală și de o armată profesionistă! Maia Sandu este AGENTUL de influență al Kremlinului?!

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!