Teoria Regimurilor Internaţionale.

În încercarea de a urmări modul în care statele instituţionalizează întreţinerea relaţiilor, John Ruggie a introdus în 1975 sintagma de regim internaţional. Potrivit celei mai cunoscute definiţii,acestea sunt: seturi de principii,norme,reguli de proceduri de luare a deciziior, implicite sau explicite,în jurul cărora converg aşteptările actorilor întrun anumit domeniu al Relaţiilor Internaţionale. Regimurile se pot construi în orice domeniu al vieţii internaţionale, fie că este vorba despre economie, mediu, securitate, drepturile omului, transporturi, comunicaţii etc. Ele sunt destinate a stipula condiţiile în care poate fi reglementată o problemă oarecare de interes comun a statelor. Pentru construirea unui regim internaţional este nevoie, aşadar, ca două sau mai multe state să recunoască faptul că se confruntă cu aceeaşi problemă, că aria de întindere a acesteia o depăşeşte pe a fiecărui dintre actori şi că rezolvarea ei este posibilă doar cooperarea celor afectaţi. Regimul se constituie în momentul în care statele reglementează în comun aşteptările şi obligaţiile reciproce, condiţiile în care vor coopera în viitor pt abordarea acestei probleme. Din definiţia dată de Krasner se poate observa că el identifică m multe tipuri d reglementări, în funcţie de nivelul de generalitate la care se aplică. Pt o mai bună înţelegere, Krasner oferă exemplul condiţiilor în care funcţiona Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului(GATT), transformat ulterior în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Dintre toate elementele pe baza cărora funcţionează un regim, principiile sunt cele mai abstracte. În ceea ce priveşte GATT, ar fi vorba de reducerea pînă la desfiinţarea a barierelor tarifare şi nontarifare din calea comerţului internaţional. În constituirea regulilor definitorii pt reg internaţionale, punctul de plecare este, de obicei, un set de cutume internaţionale, obiceiuri necodificate în acorduri, dar care presupun un nivel minim de cooperare. Beneficiile se traduc mai ales în scăderea costurilor de tranzacţionare ce apar în orice interacţiune. Prin creşterea încrederii reciproce şi a cooperării internaţionale, socializarea contribuie la schimbarea logicii “cîştigurilor relative” cu una a “cîştigurilor absolute”. Statele nu sunt singurii actori care îşi instituţionalizează normele pe care le respectă unii faţă de alţii. În domenii ale interacţiunii transfrontaliere, companiile bancare, de asigurări sau de transpori, de exemplu, intra în mod necesar în contact unele cu altele. Scopul comun al activitaţii iar face pe aceşti actori,afirmă unii dintre cercetătorii în domeniu, să creeze şi să menţină anumite reguli la nivel transfrontalier în relaţiile dintre ele, creînd “regimuri transnaţionale”. Se observă astfel că teoriile regimurilor, ca şi celelalte abordări din Relaţiile Internaţionale, iau în considerare o creştere a importanţei actorilor nonstatali, în particular în procesele cunoscute ale globalizării. Cooperarea sub forma regimurilor poate fi întîlnită practice în orice domeniu al interacţiunii dintre state-economic, mediu, comunicaţii, depturile omului ş.a.m.d. Reg.Internaţ. au fost definite, astfel, drept construcţii instituţioanale între doi sau mai multi actori care formalizeză un set de reguli pe care trebuie să le respecte p/t a atinge un obiectiv comun. În cazul securităţii, regimurile funcţionează ca mediul reglementat de discuţii şi negocieri prin care se încearcă reducerea neîncrederii şi fricii reciproce. Funcţionarea unui regim de securitate se bazează pe tradiţia raţionalistă groţiană ce afirmă necesitatea cooperării în atingerea unui obiectiv comun.P/t aceasta nu este nevoie de un nivel foarte ridicat de încredere în ceilalţi participanţi, presupunîndu-se existenţa mecanismelor de control reciproc al angajamentelor. Gradul de eficienţă al unui regim depinde, în cea mai mare măsură de disponibilitatea statelor de a negocia şi de a-şi respecta angajamentele. În special într-un domeniu sensibil cum este cel al securităţii, aceste discuţii sunt dificile, acordurile atingîndu-se după multe eforturi.Prin urmare, nu este surprinzător faptul că actorii îşi rezervă dreptul de a-şi păstra deschis şi alte opţiuni p/t a se pune la adăpost de ameninţări, precum participarea la iniţiative militare sau la angajamente de securitate colectivă. Actorii raţionali care sunt statele explorează astfel mai multe posibilităţi p/t a-şi asigura propria supraveţuire, accentele căzînd pe o instituţie sau alta, în funcţie de modul în care se identifică riscurile cu care se confruntă şi modalităţile de a le gestiona cît mai eficient.