Angajarea Ţărilor Române în războiul antiotoman de la sfîrşitul sec. al XVI-lea a fost determinată de factori interni şi externi. Criza Imperiului Otoman în ultima treime a sec. al XVI-lea s-a manifestat şi în Ţările Române prin agravarea dominaţiei otomane au încetat, iar aceasta a avut drept urmare înăsprirea suzeranităţii asupra Ţărilor Române. A fost instaurat un regim politic controlat de Poartă, care încălca stipulaţiile ahidnamelor (capitulaţiilor), menite să reglementeze relaţiile româno-otomane. Perioada ce a urmat după înfrîngerea lui Ioan-Vodă (1572-1574) se caracterizează prin aprofundarea dominaţiei otomane: este încălcată tradiţia dinastică a succesiunii la domnie, iar tronurile sunt scoase la mezat, ceea ce a determinat o instabilitate politică şi o creştere substanţială a obligaţi- unilor financiare către Poartă. Obligaţiunile tradiţionale- haraciul şi peşcheşurile- au atins niveluri pe care nu le avuseră într-o perioadă anterioară. Cuantumul obligaţiunilor economice depăşea adesea capacitatea de pro- ducere a ţăranilor, şi ca urmare ducea la ruinarea lor, provocînd o gravă criză demografică şi o instabilitate a populaţiei rurale.
Poarta a favorizat stabilirea în Ţările Române a elementului comercial greco-levantin, mai ales în calitate de cămătari, care contribuia la ruinarea nobilimii locale. În instituţiile reprezentative ale statului pătrunde un număr apreciabil de boieri greci, aflaţi în strînsă legătură cu cercurile fanariote din capitala otomană.
Acestui element străin se opune boierimea nouă autohtonă, care susţine domnul în lupta antiotoman. Boierimea autohtonă nu mai este satisfăcută de condiţiile suzeranităţii otomane, aşa cum era în secolul al XV-lea mijlocul sec. al XVI-lea, deoarece evoluţia regimului otoman prevestea o posibilă instalare a paşalîcului.
Hotărîrea de a porni la luptă, adoptată de boierimea locală, era îndreptată atât împotriva elementului greco-levantin, cît şi în general împotriva dominaţiei otomane. Astfel, ideea unei revizuiri a relaţiilor româno-otomane devine imperioasă.
În lupta antiotoman domnul Ţării Româneşti miza pe o susţinere a popoarelor balcanice: a negusto- rilor şi clerului din Balcani, a conspiraţiei greceşti antiotomane etc.
Rolul hotărîtor în concentrarea forţelor antiotomane trebuia să-l joace unirea eforturilor Ţărilor Române. Acţiunile comune politico-militare ale Ţ.Române s-au desfăşurat pe fondul unor permanente legături economice ale teritoriilor din spaţiul locuit de români, al unităţii instituţionale şi al relaţiilor constante dintre voievozii şi boierii români, al unităţii spirituale (religia ortodoxă) şi al unităţii de cultură exprimată prin circulaţia în spaţiul românesc a tipăriturilor şi traducerilor în limba română. Cultura a avut un rol covârşitor în formarea şi dezvoltarea conştiinţei de neam a tuturor românilor: moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.
Acţiunile antiotomane ale românilor s-au desfăşurat într-un cadru politic extern favorabil, determinat de constituirea unei coaliţii europene antiotomane- Liga Creştină, iniţiată de Imperiul Hasburgic şi Statul Papal, la care au mai aderat Spania şi ducatele din nordul Italiei- Toscana, Mantova, Ferara, nu însă Polonia şi Anglia, care au ocupat o poziţie rezervată faţă de coaliţie.
Aceştia au fost factorii ce au servit drept premisă a războiului antiotoman şi a unirii politice a Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul.
Războiul antiotoman. Mihai Viteazul devine domn al Ţării Româneşti în octombrie 1593, fiind sprijinit de marele vizir Sinan Paşa, de puternica familie a Buzeştilor (din Oltenia, unde Mihai fusese ban) şi de Cantacuzinii aflaţi la Constantinopol.
În anul cînd noul domn al Ţării Româneşti urca pe tron, Liga Creştină depunea eforturi pentru a atragere Ţările Române în coaliţie, deoarece aşezarea şi aşezarea strategică şi potenţialul lor militar puteau fi decesive într-o confruntare cu otomanii. În august, 1594 Ligii i se alinia principele Transilvaniei Sigismund Bathory, apoi (prin intervenţia acestuia) se alătură şi domnul Moldovei-Aron Tiranul. Mihai Viteazul era ocolit de delegaţiile Ligii, întrucât îl considerau fidel turcilor. Domnul muntean, însă, îşi oferă imediat serviciile militare; …nevrând ca puterea turcească să crească cu oştile mele, m-am aliat cu Liga din propria mea voinţă-scria Mihai împăratului Rudolf al II-lea.
La 13 noiembrie 1594 la Bucureşti şi Iaşi se declanşează insurecţia antiotomană prin acţiunea asasinării garnizoanei otomane şi a cămătarilor levantini. Urmează atacul lui Mihai asupra cetăţilor de la Dunăre-Giurgiu, Hârşova, Silistra, după care oastea munteană face incursiuni în Balcani, ajungînd pînă la Varna.
Reacţia otomanilor fiind previzibilă, Mihai îşi consolidează alianţile. La 20 mai 1595 o delegaţie munteană a boierilor, trimisă de Mihai la Alba Iulia, încheie cu principele Ardealului – Sigismund Bathory, un tratat de suzeranitate a acestuia asupra Ţării Româneşti. Conform tratatului, domnului i se retrăgeau prerogativele domniei, el devenind un locţiitor sfetnic al princepelui. Ţara urma să fie guvernată de un sfat, alcătuit din 12 boieri. Aflat sub ameninţarea invaziei otomane, Mihai este nevoit să accepte tratatul, deşi boierii au depăşit instrucţiunile primite de la domn şi au căutat să-şi lărgească privilegiile.
Tratatul conţinea şi stipulaţii favorabile bisericii române din Ardeal, care urma să fie aşezată sub jurisdicţia Mitropoliei de la Tîrgovişte. Opunîndu-se calviniştilor, principele transilvănean permite înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, căreia i se supune biserica ortodoxă din Ţara Făgăraşului.
În iunie 1595 Sigismund semnează un tratat similar cu Aron Vodă. Dar suspectînd pe domnul moldovean de infedilitate, sigismund îl înlocuieşte cu Ştefan Răzvan, care recunoaşte de asemenea suzeranitatea ardeleană. Sigismund devine suzeranul Tării Româneşti şi al Moldovei.
|
În vara anului 1595 a avut loc prima confruntare serioasă dintre
oastea Ţării Româneşti şi cea osmană, condusă de Sinan-Paşa.
Turcii dispuneau de un efectiv de 50.000-80.000 de oameni, iar
oastea lui Mihai- de 16.000-18.000 de oameni şi 12 tunuri,
cărora li se alăturase un detaşament ardelean (7000 de oameni),
condus de Albert Kiraly.Mihai,retras într-o poziţie mai favorabilă
obţine la Călugăreni, la 13 august 1595, o remarcabilă victorie,
punînd pe fugă oastea otomană. Pierderile otomane erau mari
(3000 de oameni şi 3 paşale au fost ucise). Dar superioritatea
numerică a turcilor îl face pe Mihai să se retragă. Sinan-Paşa
ocupă Bucureştiul şi Tîrgoviştea, ridică fortificaţii şi începe să
organizeze teritoriul potrivit sistemului de paşalîc.
În octombrie 1595 oastea transilvăneană, cea moldovenească
şi cea muntenescă fac joncţiune, atacînd împreună pe otomani.
Ultimii sunt urmăriţi, atacaţi la Giurgiu şi cu mari pierderi se re-
trag în panică peste Dunăre.
Campania din 1594-1595 a dus la înlăturarea suzeranităţii
Otomane prin acţiunile unite ale forţelor muntene,transilvănene
şi moldovene.
Între timp, coaliţia se destramă: cancelarul polon Ian Zamoyski îl detronează pe Ştefan Răzvan, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă (1595-1606). Ca urmare,Mihai, la propunerea vizirului încheie pace cu Poarta, care îl recunoaşte domn (ianuarie 1597).
Profitînd de răgaz, Mihai întăreşte ordinea în ţară. În noiembrie-decembrie 1595 el adoptă un AŞEZĂMINT prin care interzicea dreptul de stămutare a ţăranilor dependenţi, numiţi rumâni. Această măsură era menită să statornicească populaţia satelor şi să asigure veniturile vistieriei statului.
În 1598, la Tîrgovişte, Mihai Viteazul încheie un un tratat de alianţă cu Imperiului Habsburgic prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai domnia erieditară şi îi acordă ajutor financiar pentru a năimi lefegii şi a opri pe otomani la Dunăre. Noul tratat a anulat clauzele tratatului de la Alba Iulia cu Sigismund Bathory din 20 mai 1595. Alianţa cu Imperiul Habsburgic a redeschis ostilaţiile cu turcii. O campanie întreprinsă de oastea lui Mihai peste Dunăre (care ajunge pînă în Balcani), îi face pe turci să revină la relaţii de pace. Ca urmare a luptelor împotriva otomanilor din 1594-1599 Ţara Româneascăn şi-a redobîndit independenţa.
Unirea politică a Ţărilor Române.
Evenimentele politice şi militare din 1594-1599 l-au convins pe Mihai Viteazul că înlăturarea suzeranităţii otomane este posibilă numai prin unirea eforturilor celer trei ţării româneşti. Colaborarea
s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cît şi a renunţării lui Sigismund Bathory la tronul Transilvaniei. După o scurtă revenire la tron, el renunţă din nou în favoare vărului său, cardinalul polonez Andrei Bathory. Ultimul încheie pace cu turcii şi vara anului 1599 îi cere lui Mihai să renunţe la tronul Ţării Româneşti.
Domnul muntean trimite soli la împăratul Rudolf al II-lea, cerându-i încuviinţarea de a-l înlătura pe Andrei Bathory din Transilvania.
Oastea munteană trece Carpaţii în două coloane, care fac joncţiune lîngă Sibiu la 16 octombrie 1599, iar la 18 octombrie, ăn conuscuta bătălie de la Şelimbăr, Andrei Bathory este înfrînt . Fiind prins de secui, el este decapitat. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intră în capitala principatului-Alba Iulia.
Dieta îl recunoaşte la locuiţitor al împăratului.
Mihai Viteazul, care se intitula domn al Ţării Româneşti şi Ardealului, ia măsuri pentru a-şi consolida domnia. El întroduce doi boieri munteni în Consiliul principelui, aşază în cetăţi pîrcălabi proprii, face donaţii de domenii boierilor munteni, încercînd şă-şi creeze o bază socială proprie. Totodată scuteşte de biruri preoţii români şi duce o politică ecleziastică de dialog cu catolicismul. Scopul preconizat era elimenarea bisericii calvine şi unitariene şi întroducerea bisericii ortodoxe alături de catolicism şi luteranism în sistemul religiilor recepte. Această măsură însemna o deschidere spre recunoaşterea românilor ca element politic.
Domnul a întărit vechile privilegii ale secuilor şi a obligat Dieta să acorde drept de păşunat satelor româneşti.
Consolidându-şi domnia în Transilvania, Mihai întreprinde un nou efort pentru a readuce Moldova în tabăra antiotomană, cu atît mai mult cu cît domnulei, Ieremia Movilă, ajutat de poloni, avea intenţia de a-l instala domn în Ţara Românească pe fratele său Simion Movilă, fiind susţinut de o parte din boierii munteni.
În mai 1600 oastea munteană (17000 de oameni), divizată în trei coloane, pătrunde pe teritoriul Moldovei. Intrarea în Suceava şi Neamţ se făcea fără luptă. Într-un act din 6 iulie 1600 Mihai Viteazul se intituleză Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi toată Moldovei. Frontul antiotoman este refăcut. Domnul ia măsuri pentru a atrage boierii şi populaţia Moldovei de partea sa. Orăşenii şi sătenii care au avut de suferit în urma campaniei erau scutiţi de dări pe 6 ani. Urcarea lui Mihai pe tronul Moldovei a fost consfinţită de un sinod bisericesc în frunte cu mitropolitul Dionisie Rally.
Vestea despre frămîntările politice din Transilvania îl face pe domn să părăsească Moldova (aug.1600), unde lasă locţiitor pe Marcu Vodă (fiul lui Petru Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti).
Dar în scurt timp domnia Ţării Moldovei este reluată de Ieremia Movilă, ajutat de poloni.
Nobilimea maghiară, ostilă unei supramaţii române, s-a alăturat generalului austriac Basta (care nutrea planuri ambiţioase în privinţa principatului) şi l-a învins pe Mihai la Mirăslau la 18 septembrie 1600.
Intenţiile nobilimii ardelene de a-l readuce la domnie pe Sigismund Bathory îl fac pe împăratul Rudolf să-l primească pe Mihai aflat la Viena, apoi la Praga, şi să apeleze la serviciile lui în redobîndirea Transilvaniei. Lui Mihai i se promit subvenţii pentru reorganizarea oştii şi se trimite poruncă lui Basta să colaboreze pentru izgonirea lui Sigismund din principat. La 3 august 1601 la Guruslău (lîngă Zălău) oştirele lui Mihai şi Basta îl înfrîng pe Sigismund. O răscoală în Ţara Românească duce la izgonirea lui Simion Movilă din scaunul muntenesc. Mihai Viteazul putea să readucă sub ascultarea sa Transilvania şi Ţara Românească. Însă habsburgii, care îşî aveau scopurile lor în Ţările Române, pun la cale asasinarea lui Mihai prin intermediul generalului Basta, la 9 august 1601, pe cîmpia Turdei. Astfel se încheia viaţa unui mare comandant de oşti, apărător al dezideratelor majore ale neamului său.
Decesiv în deteminarea soartei actului unificării româneşti a fost factorul extern: Polonia, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic, care aveau interese proprii în Ţările Române, nu puteau vedea cu ochi buni o atare înfăptuire şi au contribuit din plin la năruirea ei.
Opera de unificare politică a românilor, fiind de o clipă, a creat un precedent ce s-a constituit în timp într-un ideal. Generaţia paşoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului modern român, va vedea în Mihai Viteazul precedesorul său firesc.
STUDIU DE CAZ
MIHAI VITEAZUL ÎNISTORIOGRAFIE
Figura excepţională a marelui domn a fost apreciată diferit în literatura istorică. Ea a atras atenţia istoricilor în perioada constituirii statului modern român. Istoricii români N.Bălcescu , A.D Xenopol, N.Iorga ş.a. îl prezentau pe Mihai Viteazul drept un predecesor al unirii românilor din epoca modernă. În perioada interbelică, unii istorici (P.Panaitescu) au expus părerea că motivul de bază în activitatea voievodului a fost unire creştinilor în lupta cu otomanii. În istoriagrafia marxistă română postbelică
s-a încercat să se prezinte fapta unificatoare a marelui domn drept o acţiune conştientizată de la bun început, drept o etapă în constituirea statului român modern.
Dar nu toţi s-au lăsat prinşi într-o asemenea cursă. Istoricul transilvănean David Prodan scria în 1967 apoi în 1984 despre Mihai Viteazul “Stăpănirea lui de un an în Transilvania, unire pentru moment a celor 3 ţări sub aceeaşi stăpînire, românească, a făcut un început şi a creat un precedent cu importante consecinţe pentru viitor”. Fapta lui Mihai Viteazul era în viziune lui un “moment” şi nu o “epocă”, “apoteoză”, cum se insista în istoriagrafia ceauşistă.Istoriagrafia sovietică, dimpotrivă, îl prezenta pe voievod drept cuceritor de pămînturi străine. Mai ales era blamată campania lui Mihai în Moldova. În unele lucrări “istorice” apărute recent se încearcă de asemenea prezentarea eroului martir drept un tipic condotier de epocă, dornic de cucerire.
Dar unificarea ţărilor române se baza cu scopul de a forma o putere creştină contra suzeranităţii otomane.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
