Situaţia social-economică şi politică a statelor italiene în sec. al XVIII-lea – prima jum. a sec. al XIX-lea.

Situaţia statelor italiene era mai complicată decât a celor germane. Vechiul regat al Romei, era dezmembrat în mai multe state, care nu aveau nimic comun între ele, cu excepţia limbii. Împărţirea teritorială a lui a însemnat, politic, dominaţia Imperiului Habsburgic, a dinastiei de Savoia şi a Bourbonilor spanioli şi, a statului papal. Situaţia statelor italiene era considerată, pe bună dreptate, „un pas înapoi în comparaţie cu perioada napo­leoniană’’. Acest fapt a cauzat stagnarea, în primul rând, în economie. Cele mai bogate provincii, erau sub ocupaţie austriacă, iar întoarcerea la sistemul mai multor bariere vamale îi priva pe italieni de o unitate economică. Revenirea la principiile vechiului regim, pe baza Restauraţiei, susţinută de marile puteri, nu s-a făcut la fel în toate statele italiene. A doua caracteristică a situaţiei politice italiene este dată de apariţia şi dezvoltarea opoziţiei politice. Aceasta s-a manifestat, în primul rând, prin mişcarea carbonarilor. Asociaţia „Carboneria” a apărut în regiunile din sud şi avea ca obiectiv reformele şi eliberarea naţională. În acelaşi timp, în zonele nordice, liberalii s-au grupat înjurul ziarului „IL Conciliatore”, fondat şi condus de către Silvio Pellico. În anul 1817a avut loc insurecţia de la Macerata, iar peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia, care şi mai mult s-au intensificat sub influenţa evenimentelor din Spania, din anul 1820. Insurecţia siciliana a avut o mare influenţă asupra întregii peninsule. Ea a fost urmată, la scurt timp, de mişcarea din Piemont. Faptul că Piemont nu se afla sub dominaţie străină a permis ca aici liberalismul să fie mai avansat. La începutul anului 1821 în Piemont au avut loc mai multe manifestaţii, la care au participat studenţi şi alte grupări socio-profesionale. Cu acest prilej a apărut şi ideea unirii sub formă de regat – Regatul Italiei de Sus. In ziua de 11 martie, trupele comandate de Ferrero au ajuns în faţa oraşului Torino. Victor Emanuel I a fost obligat să proclame constituţia. Cu ajutorul Austriei, sub oblăduirea Sfintei Alianţe, în a doua jumătate a lunii martie 1821, Carlo Felice a început represaliile. Procesele intentate membrilor Carboneriei s-au încheiat cu multe condamnări. Înfrângerea mişcării din Piemont a marcat, pentru un timp, triumful Restauraţiei în Italia. Revoluţia franceză din anul 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atât prin idei, cât prin faptul că dădea o lovitură principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia – Sfânta Alianţă. Au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru al revendicărilor. Ele vizau schimbarea guvernelor, a conducătorilor şi eliberarea de sub dominaţia străină. Acţiunile nu au reuşit. După 1831 problema naţională va ieşi pe prim-plan. Noua fază purta numele de „Risorgimento”. Iniţiatorul şi conducătorul mişcării a fost Giuseppe Mazzini. Programul prevedea formarea şi stabilirea în Italia a unor grupuri de idealişti care acceptau să se sacrifice pentru cauza generală. Eşecul acestor mişcări a fost suportat şi de către Mazzini. In anul 1834 el a fost exilat la Berna. Aici a întemeiat organizaţia „Tânăra Europă”, al cărei sediu va fi stabilit, din anul 1836, la Londra. Anume în această perioadă Mazzini îşi expune ideile sale politice. Acţiunile şi mişcările care s-au ţinut lanţ după anul 1815 au adus italienii la revoluţia din 1848. Cu toate greutăţile, puţin, dar se înregistrează o evoluţie economică, care îi desparte de trecut. Sc dezvoltă industria, mai ales cea textilă. Mişcările respective au provocat modificări. Succesorul Papei Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea, deschide seria reformelor. La 17 iulie 1846 el i-a amnistiat pe toţi condamnaţii politici. Sub presiunea populaţiei, condusă de un adevărat tribun, Brunetti, Papa a făcut şi alte concesii. A acordat libertate presei, a permis intrarea laicilor în administraţia publică, a creat un consiliu de miniştri. Punerea în aplicare a proiectelor a fost făcută însă cu întârziere din cauza intervenţiei Austriei. Invocând art. 103 al Tratatului de la Viena, Mettemich a decis intervenţia militară. La 16 iulie 1847 a fost ocupat oraşul Ferrara. în aceste condiţii, mişcarea italiană a devenit generală. Lupta se ducea pentru obţinerea libertăţilor social-politice şi rezolvarea problemei naţionale. La intervenţia Papei, trupele austriece s-au retras.