DACĂ TREBUIE OPRITĂ CREŞTEREA ECONOMICĂ

Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită oprirea creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii. După părerea multor economişti însă, imperativul socio-economic, dimpotrivă solicită continuarea creşterii ca o problemă a supravieţuirii sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste probleme sub forma unor condiţii necesare, însă nu şi suficiente, primii referindu-se la cerinţa protejării şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la cerinţa progresului social şi a asigurării stabilităţii economice.
Evoluţia vieţii economico-sociale nu poate fi interpretată în termeni fizici, cantitativi sau doar în termenii unor relaţii liniare, univoce, deterministe.
Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face următoarele observaţii:
a) creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul final, ci doar un mijloc, un instrument, scopul final al producţiei sociale şi în general al întregii activităţi social-economice fiind creşterea nivelului de trai.
b) Creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici ca PNP etc. constituie o sursă substanţială a creşterii bunăstării individuale şi sociale a populaţiei, cu toată creşterea de cheltuieli pentru conservarea mediului. Potrivit estimărilor, cheltuielile totale, publice şi private prevăzute pentru apărarea mediului în produsul naţional brut pentru unele ţări cu economie dezvoltată, se ridică până la 2,5% şi chiar mai mult. În SUA cheltuielile pentru protecţia mediului se ridicau la 2% din PNP (105 mlrd. dolari), iar la Londra reducerea substanţială a fumului din aer la 0,15 lire sterline pe an pe fiecare locuitor al oraşului.
Aceste cheltuieli, în creştere, încorporate în venitul naţional sub diferite forme contribuie într-o anumită măsură la umflarea acestui indicator cu o cotă parte care nu se regăseşte în produse şi servicii destinate consumului neproductiv şi deci ele diminuează bunăstarea populaţiei.
Dar chiar şi în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă posibilităţi mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei, în special în ţările în curs de dezvoltare. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în termenii raţionamentului marginal de eficienţă, compararea creşterii beneficului cu creşterea costului. Este vorba de o balanţă între natură şi om, între mediu şi creşterea economică între tehnologie şi ecologie.
Soluţia concretă este deci de a accepta creşterea care dă suplimente de beneficii nete pentru om şi societate, până când diferenţa dintre beneficiul creşterii economice şi costul reducerii poluării, inclusiv protecţia mediului, devine zero, deci până când cheltuielile pentru protecţia mediului nu mai aduc nici un supliment adiţional de bunuri pentru ridicarea calităţii vieţii. Prin urmare problema este nu de a maximiza protecţia mediului şi creşterea economică. Însă la o diferenţă nulă între beneficii şi costuri s-ar ajunge într-un viitor previzibil doar în cazul când tehnologiile industriale ar rămâne aceleaşi sau s-ar dezvolta mai lent decât ritmul de deteriorare al mediului.
c) Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă atâta timp cât pe întinse regiuni ale globului şi pe ţări există o discrepanţă în ce priveşte nivelul de dezvoltare economică, tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea legăturii funcţionale dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.
După unele aprecieri, un locuitor cu un venit mediu într-o ţară dezvoltată economic, ca de exemplu SUA, în comparaţie cu un locuitor dintr-o ţară subdezvoltată din Africa cauzează o rată de exploatare a ecosistemelor planetei de cca 100 de ori mai mare şi evacuează în natură reziduuri poluante în proporţii şi mai mari. Unele ţări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare sau chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice ci şi a unor ecosisteme din ţări în curs de dezvoltare pe două căi principale. Prima se referă la tendinţa unor ţări dezvoltate de a amplasa investiţii de capital în ramurile nepoluante în ţările dezvoltate şi de ramuri puternic poluante în ţările în curs de dezvoltare fără eforturi deosebite de adaptare a unor tehnologii curate. A doua se referă la consumul unor cantităţi masive de materii prime importate din ţările în curs de dezvoltare. Din cele prezentate apare evidentă eroarea propunerii de frânare sau încetare a creşterii economice, cu consecinţe defavorabile pentru ţările sărace şi favorabile pentru cele bogate.
d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi aplica instrumente economice şi politice eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale creşterii economice cu cele ale protecţiei mediului prin gospodărirea şi alocarea raţională a resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, modalităţile de acţionare fiind următoarele: celor ce consumă resursele, ca şi celor ce poluează factorii de mediu şi afectează sănătatea omului să li se impună restricţii economice prin preţuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează mediul natural şi social, precum şi prin altfel de instrumente.
În legătură cu această problemă, economistului îi revin cel puţin următoarele obligaţii: în primul rând să explice geneza opoziţiei dintre optimul nivel microeconomic şi social (total) în care problema mediului ocupă un loc important. În al doilea rând economistul este chemat să calculeze pagubele pe care le aduc atât poluarea, cât şi folosirea unor rate înalte de consum al resurselor şi pe ceastă bază, să stabilească un sistem de preţuri şi de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un sistem instituţional şi de control corespunzător.

Concluzie: Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă a modelelor de creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci doar să subliniem câteva lucruri mai importante:
 în primul rând, există un număr mare de factori care au numai o existenţă simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui principiu orice lucru este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând un impuls sau perturbând un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are loc, mai curând sau mai târziu, o mişcare sau o perturbare a altor factori sau chiar a întregului sistem;
 în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie prin consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul sau forma. Ca atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat, trebuie să meargă undeva. De obicei aceasta se acumulează în cantităţi mari de materiale în locuri ale naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se pot produce perturbaţii ale factorilor şi ale ecosistemelor;
 în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale, care nu pot fi şi nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi înţelese de om în toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele naturale trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul acestora, ci în strânsă concordanţă cu procesele şi legile naturii, pentru evitarea perturbaţiilor sau catastrofelor. Aceasta nu presupune însă că omul trebuie să evite orice modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de a păstra aceste modificări în limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând acele procese de acumulare care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la schimbări bruşte, destructive, cu pagube mari şi ireversibile;
 în al patrulea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de creştere ţinând seama de cele două laturi esenţiale ale sale – ca izvor de resurse naturale (minerale, biologice) necesare desfăşurării proceselor economice şi ca rezervor pentru evacuarea reziduurilor din procesele economico-sociale cu o capacitate limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi de autoregenerare a factorilor de mediu.
O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface cerinţe ale cunoaşterii, ci, în special, pentru a satisface cerinţe practice devenite vitale pentru evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi, a celei viitoare.