Realismul este considerat principala paradigmă a relaţiilor internaţionale. El a apărut ca o reacţie la idealism, specific perioadei interbelice, s-a conturat după cel de-al doilea război mondial şi a atins apogeul în primii ani ai perioadei postbelice. El s-a dezvoltat mai ales în lumea anglo-americană şi reprezenta efortul intelectual din mediul academic pentru a justifica politica externă americană în noile condiţii internaţionale, marcate de instalarea “războiului rece”. Întreaga evoluţie a realismului politic poate fi apreciată ca o permanentă dezvoltare în jurul conceptelor şi asumpţiilor care au definit această teorie. Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot aminti: E.H.Carr, R.Neibuhr, I.Herz, H.I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar mai târziu s-au remarcat R.Aron, H.Bull, H.Kissinger, R.E. Osgood, R.Rosecrance, K.W.Thompson, K.N. Waltz, etc. O caracteristică importantă a realismului politic este definirea politicii internaţionale drept o “luptă pentru putere”. Semnificaţia puterii atât ca mijloc, cât şi ca scop în sine poate fi: “abilitatea de influenţa sau de a schimba comportamentul altora în direcţia dorită sau, invers, abilitatea de a rezista unor astfel de influenţe prin propriu comportament. În acest sens, capacitatea statului de a acţiona şi de a reacţiona este o funcţie a puterii pe care o posedă”. Hans Morgenthau s-a impus în teoria relaţiilor internaţionale prin lucrarea “Politics Among Nations”. În gândirea sa H.Morgenthau pleacă de la o perspectivă psihologică universală. El aduce în atenţie cele trei impulsuri de bază ale omului: impulsul de a trăi, de reproducere şi de a domina. Graţie ultimului dintre ele, omenirea a fost angajată într-o permanentă luptă pentru putere, aceasta constituind esenţa politicii şi a războiului. Totuşi Morgenthau în analiza relaţiilor internaţionale porneşte nu de la indivizi, ci de la state, ca principali actori ai disciplinei relaţiilor internaţionale. În prima parte a cercetărilor sale, el admite ideea că într-un anumit mediu aristocratic termenul utilizat mai frecvent este acela de elită politică. Pe măsură ce societatea umană a evoluat au apărut noi concepte, cum ar fi naţiunea şi statul naţional, fenomenul naţionalismului fiind cel care a făcut legătura dintre individ şi statul ca actor unitar. Statul naţional controlează lupta pentru putere însă, deoarece ea nu poate fi pe deplin eradicată este orientată spre exterior: “Nereuşind să-şi satisfacă pe deplin dorinţa de putere în interiorul graniţelor naţionale, oamenii îşi transferă aspiraţiile neîndeplinite pe scena internaţională”. Lipsa unei autorităţi centrale faţă de care statele, ca entităţi distincte, să răspundă, este un domeniu specific disciplinei relaţiilor internaţionale. Faptul că principalii actori ai vieţii internaţionale, statele acţionează într-un mediu anarhic, este un indiciu sigur de a demarca politica internaţională de cea internă şi reprezintă totodată o premisă importantă în a stabili graniţele paradigmatice ale disciplinei. Morgenthau susţine că balanţa puterii nu este mecanică, ea rezultă dintr-o serie de elemente, de natură intelectuală şi morală: “Pentru lipsa de vigoare şi indecizia disputelor politice, din 1648 până la războaiele napoleoniene şi apoi din 1815 până în 1914, balanţa puterii nu au fost atât o cauză, cât o expresie metaforică ş simbolică sau, în cel mai bun caz, o tehnică de realizare. Înainte ca balanţa puterii să-şi poate impune constrângerile asupra aspiraţiilor spre putere ale naţiunilor, prin interacţiunea mecanică dintre forţele opuse, naţiunile aflate în concurenţă trebuiau mai întâi să se obţină şi să accepte sistemul balanţei puterii ca un cadru comun al strădaniilor lor….Acolo unde un astfel de consens nu mai există sau a devenit prea slab şi nesigur, aşa cum s-a întâmplat în perioada dintre împărţirea Poloniei şi războaielor napoleoniene, balanţa puterii este incapabilă să îşi îndeplinească funcţia sa de a asigura stabilitatea internaţională şi independenţa naţională”. În concepţia lui Morgenthau orice sistem internaţional ordonat trebuie să aibă la bază mecanisme normative. În acest sens el a identificat trei mecanisme diferite: etica, opinia publică mondială şi dreptul internaţional. Dacă acestea nu vor funcţiona, forţele naţionale vor ieşi din matca lor şi vor determina conflictele. Raymond Aron distinge 4 metode de cercetare a RI: teoretica, istorică, sociologică şi praxiologică.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
