Un rol însemnat în economia coloniilor îl ocupă comerţul intern şi extern cu mărfuri agricole, industriale şi cu sclavi. Comerţul intercolonial stimula formarea pieţei naţionale. Însă dezvoltarea economică a coloniilor avea loc în condiţiile dominaţiei coloniale a Angliei, pentru care coloniile erau doar furnizoare de materie primă ieftină şi o piaţă imensă de desfaceri. Metropola nu încuraja dezvoltarea economică a coloniilor nord-americane ci căuta s-o frîneze pe toate căile. Structura politică a coloniilor în ajunul revoluţiei era aproape aceeaşi. Majoritatea coloniilor aparţineau coroanei. Ele se aflau sub conducerea guvernatorilor, numiţi de rege. Ei numeau judecătorii şi funcţionarii administraţiei coloniale. Existau şi Adunări Legislative locale, din care făceau parte reprezentanţii burgheziei şi plantatorilor locali. Aceste adunări, mai ales la sud, aveau mai mult un caracter consultativ şi erau lipsite de drepturi reale. Rolul lor se reducea la sprijinirea administraţiei engleze în înfăptuirea politicii coloniale a metropolei. În realitate adunările legislative aveau dreptul de a introduce impozite şi a adopta alte legi locale, numai dacă ele nu contraveneau legilor metropolei. În caz contrar, guvernatorii aveau dreptul de „veto”. Despre lipsa de drepturi a adunărilor legislative ne vorbeşte faptul că Anglia impunea populaţia coloniilor cu impozite fără acordul acestora. Deci, nu poate fi vorba despre existenţa „libertăţilor”, „egalităţii” între metropolă şi colonii, pe care o susţin unii istorici americani, adepţi ai istoriei „fără conflicte”. În realitate America colonială, fiind fundamental engleză, era guvernată sub auspiciile clasei dominante engleze. Şi totuşi, către începutul războiului de independentă poziţiile adunărilor legislative se întăriseră. Guvernatorii erau numiţi de rege, dar întreţinuţi de plătitorii de impozite din colonii. De aceea ei erau nevoiţi să manevreze, ceea ce slăbea puterea lor. Structura politică antidemocratică din colonii a fost una din cauzele războiului de independentă. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste, contradicţiile economice şi politice dintre colonii şi metropolă, influenţa ideilor iluministe din Europa, unitatea intereselor, lupta comună împotriva metropolei au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale a coloniştilor. Treptat, în cele 13 colonii se desfăşura procesul de formare a unei noi naţiuni, nord-americane. Era prezentă comunitatea teritorială, economică, de istorie, de limbă şi cultură spirituală a coloniştilor. Contradicţiile dintre metropolă şi colonii au devenit încordate mai ales după terminarea războiului de şapte ani (1756 – 1763). În timpul războiului coloniile au fost nevoite să se apere împotriva Canadei franceze. Anglia trimisese pe acest teatru de război trupele sale. Cheltuielile de război au fost suportate de metropolă. După război pe teritoriul coloniilor englezii menţineau o forţă armată permanentă de 10000 de oameni pentru a preîntîmpina o eventuală revoltă a canadienilor francezi. În anul 1764 şeful guvernului englez Grenville a propus ca o treime din suma necesară pentru întreţinerea armatei să fie plătită de colonii. În acest scop a fost introdus asupra lor un impozit sub forma taxei de timbru. Cu toate că el nu era atît de greu, coloniile, ca şi mai înainte, detestau impozitele, deoarece englezii nu doreau să admită reprezentanta lor în parlamentul din Westminster. „Nici o taxă fără reprezentare” — acesta era răspunsul coloniştilor. Regimul colonial englez devenise tot mai mult frîna principală în calea dezvoltării economice a coloniilor nord-americane. Ele erau considerate o piaţă de desfacere a mărfurilor engleze şi o bază de materii prime ieftine pentru industria Angliei. După legile engleze coloniştilor li se interzicea pînă şi producerea cuielor, potcoavelor şi acelor. Ei erau obligaţi să cumpere numai mărfuri industriale engleze. Metropola împiedica dezvoltarea comerţului intern şi extern al coloniilor. Exploatarea lor se înfăptuia după principiul mercantilismului. Fiecare colonie era obligată: 1.Să respecte Actul de Navigaţie, care prevedea primirea şi expedierea mărfurilor pe vasele construite în metropolă sau în colonii. 2.Comerţul colonial să treacă prin porlurife engleze, chiar dacă mărfurile din colonii s-ar fi putut vinde direct la preturi mai bune în alte ţări din Europa. 3.Să fie interzise în colonii uzinele care ar putea concura cu cele din Anglia.
Un rol nu mai puţin important în ascuţirea contradicţiilor dintre colonii şi metropolă îl juca problema agrară. Conform proclamaţiei regale din 1763 coloniştii nu aveau voie să ocupe pămînturile între munţii Alleghany şi rîul Mississippi. În anul 1774 pămînturile din partea de nord-vest de dincolo de munţi au fost, conform „Actului Quebec”, alipite la provincia Quebec (Canada). Mişcarea squatterilor (a осupatorilor de pămînt) a fost interzisă şi se pedepsea aspru. Jugul colonial şi-a găsit expresia şi într-un şir de acte şi legi reacţionare, introduse după războiul de şapte ani: „Legea privind circulaţia monetară” (1764), care prevedea folosirea de către colonişti în operaţiile financiare cu metropola numai a monedei engleze, „Actul de încartiruire” din 1765, după care Anglia urma să menţină în colonii armată permanentă; „Legea timbrului” (Stamp Act), care împiedica comerţul coloniilor (1765); „Legea Towhshend”, care introducea noi impozite la mărfurile de larg consum şi scumpea viaţa de toate zilele a coloniştilor (1767); „Legea ceaiului”, care dădea companiei Indiilor Orientale dreptul de a importa ceai în America fără vamă, fapt ce leza interesele contrabandiştilor americani (1773); „Actele represive” (5 acte) din 1774, care prevedeau blocada portului Boston de către corăbiile militare engleze. Represiunilor judiciare erau supuşi toţi cei învinuiţi de activitate antistatală. Treptat, mişcările de protest capătă aspect politic. În colonii apar organizaţii radical-democrate. Una din ele a fost organizaţia politică „Fiii libertăţii”, care se afla sub influenţa burghezilor şi a intelectualităţii patriotice. În anul 1771 autorităţile engleze, apărînd interesele aristocraţiei funciare din Carolina de Nord, au reprimat cu cruzime mişcarea socială a fermierilor-arendaşi („egalitariştilor”), care se ridicaseră împotriva rentelor fixe, adesea semifeudale, pentru introducerea banilor de hîrtie şi eliberarea arestaţilor datornici. Aceste evenimente demonstrează că treptat mişcarea de eliberare antiengleză capătă proporţii şi că în sînul populaţiei coloniilor se înăspresc contradicţiile sociale. Raporturile dintre colonii şi metropolă devin şi mai încordate după aşa-zisa „băutură de ceai de la Boston” (1773). Coloniştii au rămas nemulţumiţi de faptul că s-a păstrat taxarea ceaiului. Continuînd boicotul mărfurilor engleze, ei refuzaseră să cumpere ceai, importat de Compania Indiifor Orientale. Compania primise permisiunea să trimită o navă încărcată cu ceai la Boston şi să-l vîndă nu prin intermediul negustorilor obişnuiţi, ci direct consumatorilor. Aceasta a determinat indignarea comercianţilor şi a consumatorilor. Protestanţii din organizaţia locală „Fiii libertăţii”, deghizaţi în indieni, au pătruns pe nava „Liberty” şi au aruncat ceaiul în mare. Au urmat represalii sîngeroase. În America au fost trimise unităţi militare, portul Boston a fost închis, iar locuitorilor din Massachusetts li s-a interzis să pescuiască. În această colonie a fost lichidată autoadministrarea. Teama extinderii represaliilor din partea metropolei a determinat celelalle colonii să se unească în vederea rezistentei.