Convenţia europeană a drepturilor omului. Convenţia internaţională cunoscută sub această denumire, intitulată de fapt „Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, a fost adoptată la Roma în 1950, în cadrul Consiliului Europei. Iniţial, Convenţia cuprindea un număr restrâns de drepturi (14), ea fiind ulterior completată prin 11 protocoale adiţionale. Prin această convenţie se aduce o inovaţie în dreptul internaţional, creându-se un mecanism regional de protecţie a drepturilor omului , recunoscându-se, totodată, că indivizii sunt titulari de drepturi şi libertăţi care rezultă direct dintr-o legislaţie internaţională, deci subiecte de drept internaţional, şi că ei se pot adresa, în cazul în care se simt lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, instanţele instituite prin Convenţie în acest scop, chiar împotriva statelor ai căror cetăţeni sunt.

            Sistemul instituit nu urmăreşte, însă, înlocuirea sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci constituie o garanţie în plus, care se adaugă celor existente în fiecare stat, plângerea adresată de către persoanele particulare putând fi înaintată instanţelor internaţionale europene numai după ce s-au epuizat căile recursului intern la legislaţia şi instanţele naţionale.
            Drepturile înscrise în Convenţia europeană sunt mai puţin numeroase decât cele afirmate prin „Declaraţia universală a drepturilor omului” şi pactele internaţionale ulterioare, adoptate în cadrul O.N.U. Aceste drepturi sunt, în ordine: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei , a servituţii şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în faţa unui tribunal independent  şi imparţial stabilit prin lege, interdicţia retroactivităţii legii penale, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei, libertatea de exprimare, de întrunire paşnică şi de asociere, dreptul de a se căsători şi a fonda o familie.
            Prin 5 din cele 11 protocoale adiţionale adoptate ulterior s-au adăugat alte drepturi şi anume: garantarea proprietăţii, dreptul la instrucţie, dreptul la alegeri libere, interzicerea pedepsei închisorii pentru datorii, libertatea de circulaţie şi de alegere a reşedinţei, libertatea de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara sa, interzicerea expulzării catăţeanului propriu şi a privării de dreptul de a se reîntoarce  în ţara sa, interzicerea expulzărilor colective, egalitatea între soţi, dreptul la garanţii procesuale.

            Drepturile cuprinse în Convenţie şi în protocoalele adiţionale au, în general, un caracter civil şi politic. Pentru celelalte drepturi, de natură economică, socială şi culturală, s-a adoptat ulterior o „Cartă socială europeană”, la Torino, în 1961, prin care se afirmă, însă de această dată numai declarativ şi nu cu caracter de obligaţie juridică, celelalte drepturi ale omului care figurează în Declaraţia universală.
            Convenţia europeană recunoaşte că cea mai mare parte a drepturilor pe care le consacră nu au , într-o societate democratică, un caracter absolut şi nelimitat şi că unora dintre ele este necesar să li se aducă anumite restricţii în numele ordinii publice şi al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi moralei, al drepturilor şi libertăţilor altuia, ca şi pentru prevenirea dezordinelor şi delicvenţei.
            Convenţia permite, de asemenea, ca în anumite situaţii, de război sau alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii – părţi să poată adopta măsuri derogatorii de la obligaţiile asumate prin convenţie. În nici un caz nu se poate, însă, deroga de la drepturile ce privesc bazele protecţiei vieţii, demnităţii şi libertăţii persoanei, statele neputând în nici un mod să se sustragă de la obligaţia de a respecta dreptul la viaţă, nici de la interzicerea torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei şi a retroactivităţii legii penale, care nu pot fi, deci, nicicum limitate.
            Pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale înscrise în Convenţia europeană s-a instituit un mecanism bazat în special pe două organe: Comisia europeană a drepturilor omului, la care se adaugă, cu unele atribuţii, şi Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei, care este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din delegaţii lor. Toate aceste organisme  îşi au sediul în Franţa, la Strasbourg.
            Comisia europeană a drepturilor omului a fost împuternicită cu competenţa de a examina plângerile care invocă o violare a unuia sau a mai multor drepturi enumerate în Convenţie, de a stabili exactitatea faptelor şi a încerca o soluţionare amiabilă.
            Comisia se pronunţă mai întâi asupra admisibilităţii plângerii. Nu este admisibilă o cerere dacă nu s-au epuizat căile interne de recurs, dacă cererea este anonimă sau dacă a mai fost analizată de Comisie ori este deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau alt mod de soluţionare, ori dacă este incompatibilă cu prevederile Convenţiei, este nefondată sau abuzivă.
            După admiterea cererii, Comisia trece la stabilirea faptelor. Ea invită părţile să-şi prezinte mijloacele de probă, să răspundă la întrebări şi să dea explicaţii şi, dacă este cazul, poate proceda la o anchetă la faţa locului, audiază martori şi experţi propuşi de părţi.
            După stabilirea faptelor, Comisia poate respinge cererea dacă constată cu acest prilej că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate arătate anterior, comunicând părţilor decizia sa.
            În celelalte cazuri ea încearcă, împreună cu părţile, să ajungă la o reglementare amiabilă. În cazul neajungerii la o înţelegere, Comisia întocmeşte un raport detaliat în care stabileşte faptele şi exprimă un aviz juridic asupra problemei de a se şti dacă a existat sau nu o violare a Convenţiei, care se transmit  părţilor şi Comitetului Miniştrilor. În următoarele trei luni, dacă în acest timp statul împotriva căruia s-a formulat plângerea nu ia măsuri de înlăturare a încălcării dreptului în cauză, Comitetul Miniştrilor poate deferi afacerea Curţii Europene a drepturilor omului, cu condiţia ca statul împotriva căruia e îndreptată plângerea să fi acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii şi se publică raportul.
            Curtea europeană a drepturilor omului este compusă dintr- un număr de judecători egal cu numărul statelor care au ratificat Convenţia aleşi pe o perioadă de 6 ani de Adunarea Parlamentară.
            Competenţa Curţii se exercită în toate cazurile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei.
            Curtea examinează plângerile pe baza raportului Comisiei europene, care-şi prezintă concluziile într-o manieră strictă, imparţială şi obiectivă, precum şi în baza oricăror alte probe sau argumente juridice.
            Curtea poate decide să acorde părţii lezate o „satisfacţie echitabilă”, care poate consta într-o indemnizaţie bănească şi în rambursarea cheltuielilor, în cazul în care constată că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judiciară sau orice altă  autoritate a unei părţi contractante se află în întregime sau în opoziţie cu obligaţiile asumate prin Convenţie şi dacă dreptul intern al respectivei părţi nu permite decât o înlăturare imperfectă a consecinţelor unei asemenea măsuri.
            Hotărârea Curţii se citeşte în şedinţă publică. Ea este definitivă şi trebuie motivată. Hotărârea este obligatorie, punându-se în aplicare de către Consiliul Miniştrilor.
            Se consideră că, în general, „Convenţia europeană a drepturilor omului” a contribuit în mod substanţial la protecţia drepturilor omului, inclusiv prin includerea în legislaţiile naţionale a unor reglementări privind noi aspecte ale protecţiei unor drepturi. Procedurile de rezolvare a plângerilor s-au dovedit, însă, a fi foarte complicate, neoferind posibilitatea soluţionării cu operativitate a încălcărilor aduse drepturilor prevăzute în Convenţie ( „într-un termen rezonabil”, cum se prevede în Convenţie, dar ajungând uneori până la 8 ani).
            Considerându-se că este necesar şi urgent să se restructureze mecanismul de control stabilit de Convenţie pentru a se întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de  Convenţie, a se scurta timpul de soluţionare a plângerilor şi a se evita supraaglomerarea, faţă de creşterea numărului de cereri şi de state membre ale Consiliului Europei, prin Protocolul nr. 11 la Convenţie referitor la restructurarea mecanismului de control, adoptat la Strasbourg la 11 mai 1994, sistemul cuprinzând Comisia şi Curtea a fost înlocuit cu un alt sistem în care atribuţiile acestor două organisme sunt îndeplinite numai de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a fost reorganizată, menţinându-se, însă, condiţiile de admisibilitate a cererilor şi, în mare parte elementele de ordin procedural.
            Noua Curte poate fi sesizată direct atât de către fiecare stat parte la Convenţie, pentru pretinse încălcări ale prevederilor Convenţiei sau ale protocoalelor acesteia de către o altă parte, cât şi de către persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale sau orice grup de particulari care se pretind victime ale încălcării drepturilor lor recunoscute în cuprinsul Convenţiei şi protocoalelor.
            Pentru examinarea cauzelor cu care este sesizată, Curtea are în compunerea sa Comitete de 3 judecători, Camere de 7 judecători şi o Mare Cameră de 17 judecători.
            Comitetele analizează cererile individuale introduse  şi decid dacă acestea sunt admisibile, îndeplinind în general funcţiile şi atribuţiile fostei comisii, desfiinţate.
            Camerele se pronunţă asupra admisibilităţii cererilor individuale , în cazul în care se impune o examinare complementară, dar şi asupra fondului unor asemenea cereri, precum şi asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state.
            Marea Cameră este împuternicită să se pronunţe asupra cauzelor care ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei ori a protocoalelor şi a cauzelor a căror soluţionare de către una din camere ar duce la o contradicţie cu  o hotărâre pronunţată anterior de Curte. Ea examinează, de asemenea, cererile de aviz consultativ formulate de Comitetul Miniştrilor.
            B. Convenţia americană referitoare la drepturile omului
            Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.”, de „Declaraţia americană a drepturilor omului” şi de „Declaraţia universală a drepturilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San José, în Costa Rica, „Convenţia americană referitoare la drepturile omului”.
            Statele – părţi se angajează să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie şi să garanteze deplinul lor exerciţiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credinţe politice, origine socială sau naţională, situaţie economică, naştere sau orice alte condiţii sociale.
            Astfel, în ce priveşte dreptul la viaţă, se prevăd următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viaţa sa; în ţările în care nu este desfiinţată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sanţionarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentinţe definitive, prununţată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desfiinţat-o; în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani şi nici femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau graţierea ori comutarea pedepsei.
            Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rând dreptul la integritatea fizică, psihică şi morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante.Sclavia şi robia, ca şi traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele.
            Libertatea persoanei şi securitatea acesteia sunt garantate.Potrivit Convenţiei, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate mai dinainte de constituţiile statelor părţi sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenţii sau arestări arbitrare; pedeapsa este personală şi nu poate lovi decât pe infractor.
            În partea a II-a a convenţiei sunt prevăzute mijloacele de protecţie a drepturilor omului. Competente să rezolve plângerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia interamericană a drepturilor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului, care funcţionează în general după aceleaşi principii ca şi organele similare din cadrul Consiliului Europei, deja analizate.
            Activitatea acestor două organisme de protecţie este destul de redusă datorită reticenţei statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât şi de pericolul politizării problemelor aduse în faţa instanţelor internaţionale.
            C. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor 
            Carta africană a fost adoptată în 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.). Chiar din titlul cartei rezultă că aceasta se referă atât la drepturile omului, cât şi la drepturile popoarelor.
            Printre drepturile omului figurează în general cele cuprinse în convenţiile similare de pe alte continente, cu unele accente specifice exprimând tradiţiile africane în materie de căsătorie, cetăţenie, dreptul la un nivel de viaţă adecvat, dreptul la odihnă etc.
            Specific Cartei africane este şi faptul că aceasta se referă nu numai la drepturi, ci şi la obligaţiile persoanelor. De asemenea, protecţia drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor masive ale drepturilor omului şi obligaţiei statelor de a interveni prin măsuri adecvate pentru înlăturarea situaţiilor create prin asemenea încălcări.
            Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprimă importanţa deosebită acordată acestora de către statele africane datorită condiţiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la viaţa internaţională şi interesului ca asemenea principii să fie respectate de către toate statele lumii şi în relaţiile dintre statele continentului, pentru afirmarea tot mai deplină a suveranităţii şi egalităţii lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figurează: dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune de bogăţiile şi resursele naturale, dreptul la dezvoltare economică, dreptul la pace şi securitate şi dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător şi global.
            Carta africană nu prevede ca în cadrul sistemelor de protecţie de pe celelalte continente existenţa unei curţi internaţionale a drepturilor omului.
            În baza Cartei s-a înfiinţat, însă, o Comisie africană a drepturilor omului şi popoarelor, alcătuită din 11 persoane numite la o conferinţă a şefilor de state şi de guvern ai ţărilor care compun O.U.A.  Sarcina acesteia este de a face studii şi cercetări în domeniu, de a da avize şi recomandări cu caracter general privind respectul drepturilor omului, de a pregăti proiecte de legi sau de convenţii de codificare şi de a propune soluţii juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului, îndeosebi atunci când acestea evidenţiază violări grave sau masive ale drepturilor omului şi popoarelor.
5. ORIENTǍRI NOI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Orientări noi în dreptul Internaţional Contemporan privind drepturile Omului.
            Respectarea drepturilor omului şi cooperarea dintre state în acest domeniu capătă în dreptul internaţional contemporan un caracter de generalitate, reglementările internaţionale în materie de după adoptarea „Cartea O.N.U.” luând o deosebită amploare  şi scoţând în evidenţă tot mai mult acestă problemă ca una dintre cele mai importante, dobâdind  noi trăsături şi noi valenţe.
            O primă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea drepturilor omului. Aceste drepturi privesc toate fiinţele umane, oriunde s-ar afla, indiferent de sex, rasă, poziţie socială sau alte trăsături  care diferenţiază pe cei ce compun marea familie umană.
            Documentele fundamentale ce privesc drepturile omului pornesc de la recunoşterea demnităţii umane inerentă tuturor persoanelor, de la drepturile lor egale şi inalienabile, ca fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, sunt dotate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze între ele în spirit de fraternitate.
            Pactele drepturilor omului statuează că nu pot fi admise restricţii sau derogări de la aceste drepturi decât în baza legilor şi convenţiilor internaţionale şi că nici un stat, un grup sau o persoană nu au dreptul de  a întreprinde activităţi ori acte care să ducă la distrugerea unor drepturi sau libertăţi recunoscute.
            Finalitatea tuturor reglementărilor internaţionale din domeniul drepturilor omului este tocmai transpunerea în practică a acestor drepturi faţă de orice persoană în toate ţările lumii. De aceea, tratatele importante din acest domeniu au caracter de universalitete, adresându-se tuturor statelor lumii, la ele fiind parte un mare număr de state, iar cele încheiate în cadru continental, zonal, se înscriu în linia generală a Declaraţiei universale.
            Tematica drepturilor omului, inclusiv cea privind discriminările rasiale, minorităţile, sclavia, apartheidul, este tratată în documente universale, chiar dacă fenomenele a căror reglementare s-a impus caracterizau într-o anumită etapă doar o regiune sau alta.
            Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor umane se exprimă şi în stabilirea unui standard minim pe care toate statele trebuie să-l accepte şi să-l transpună în legi şi de la care nu se admit derogări decât prin legi şi prin raţiuni de ordine publică, bine precizate.
            Egalitatea în drepturi constituie o altă trăsătură a reglementărilor din acest domeniu. Declaraţia universală şi pactele drepturilor omului prevăd că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la protecţia legii. Legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a celor pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere – domenii în care în societăţile anterioare s-au manifestat cele mai mari inegalităţi. Egalitatea în drepturi este unul din drepturile cele mai importante, fundamentul însuşi  al garantării drepturilor omului.
            În cadrul acestei concepţii de ansamblu îşi găsesc locul o serie de reglementări specifice privind drepturile şi libertăţile femeilor, ale copiilor şi tineretului, ale persoanelor de altă rasă ori culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul minorităţilor, ori care vizează înlăturarea discriminărilor şi crearea condiţiilor pentru ca acestea să poată beneficia de drepturi egale cu ceilalţi membri ai societăţii.
            Egalitatea înseamnă, însă, nu numai eliminarea  discriminărilor, ci şi a privilegiilor. În lumina acestor considerente este inadmisibilă pretenţia de a se acorda străinilor un regim privilegiat şi folosirea unor asemenea pretenţii ca pretext pentru acţiuni de constrângere împotriva altui stat sau pentru alte acte de încălcare a drepturilor sale suverane. În acelaşi timp, sunt inadmisibile discriminările practicate faţă de străini cum ar fi cele împotriva emigranţilor, dar şi pretenţiile de a se acorda un regim special, privilegiat unor grupuri de persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte părţi ale populaţiei sale, cum se mai întâmplă în domeniul protecţiei minorităţilor, dincolo de limitele fireşti ale drepturilor lor specifice.
            Indivizibilitatea şi interdependenţa drepturilor omului sunt avute în vedere în toate reglementările, pentru că nu mai există astăzi drepturi în sine, cum ar fi cele politice, influenţează în mod obligatoriu exerciţiul altor drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale, culturale, după cum garantarea unui drept se încadrează în garanţiile fundamentale ale exercitării celorlalte drepturi.
            Realizarea unui raport armonios între om şi societate caracterizează, de asemenea, reglementările internaţionale privind drepturile omului, între afirmarea acestor drepturi şi societatea în care ele se exercită în fapt existând o strânsă legătură, după cum realizarea drepturilor  în afara unor obligaţii faţă de societate nu este posibilă, numai în cadrul comunităţii putându-se realiza dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei umane.
            „Declaraţia universală a drepturilor omului” nu omite să facă şi menţiunea că orice om are îndatoriri faţă de societate, faţă de alte persoane şi faţă de comunitatea din care face parte.
            Cele două pacte ale drepturilor omului stabilesc şi recunosc în mod expres posibilitatea de a se stabili prin legislaţia internă a statelor unele restricţii în exercitarea unor drepturi individuale în vederea promovării intereselor generale ale societăţii. Astfel, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, mai puţin restrictiv decât cel privind drepturile economice, sociale si culturale, precede că unele dintre drepturile consacrate, cum sunt dreptul de a se stabili în orice loc, pe teritoriul statului în care se află în mod legal şi dreptul de a-şi părăsi ţara, libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor, libertatea de expresie, dreptul de întrunire paşnică, dreptul de asociere, pot face obiectul restricţiilor stabilite prin lege, necesare pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor altei persoane.
            Combaterea şi reprimarea încălcărilor masive şi flagrante ale drepturilor omului constituie, de asemenea, una din orientările de bază ale normelor dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului.
            O importanţă deosebită prezintă în această privinţă interzicerea şi reprimarea încălcării normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război.
            Reglementările specifice privind domeniile menţionate subliniază gravitatea faptelor pe care le incriminează, ca încălcări ale dreptului internaţional.
            Asemenea fapte sunt calificate prin convenţii internaţionale specifice drept crime de drept internaţional penal, iar unele dintre ele sunt declarate  ca imprescriptibile (crimele de război, crimele împotriva umanităţii, actele inumane decurgând din politica de aparheid, genocidul).
            Convenţiile respective cuprind angajamentul statelor semnatare de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârşire şi obligaţia acestora de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv recurgerea la organismele O.N.U. pentru a se lua măsuri concertate pe plan internaţional.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships