Politica externă americană a anilor ´40 a fost puternic marcată de personalitatea preşedinţilor americani Roosvelt şi Truman. Preşedintele Roosvelt considera că principalele ameninţări la adresa securităţii S.U.A. erau Germania şi Japonia. Pentru a contracara astfel de tendinţe era luată în calcul şi o eventuală soluţie militară. Deşi Roosvelt avea o aversiune declarată faţă de regimul politic din U.R.S.S., în practică a manifestat o poziţie realistă, în mare parte influenţată şi de postura de victimă a Uniunii Sovietice, după ce aceasta a fost atacată de Germania. Roosvelt aprecia că statutul de mare putere al Uniunii Sovietice obliga celelalte mari puteri din concertul internaţional să ţină cont de acest fapt, deoarece nici un sistem internaţional nu ar fi funcţionat corespunzător dacă U.R.S.S. ar fi exclusă. De aceea propunea ca U.R.S.S. să fie implicată în schimbul mondial de valori, în ultimă instanţă să i se recunoască chiar şi zonele de influenţă, în schimbul adoptării unui stil moderat pe plan internaţional. În concepţia lui Roosvelt, nu neapărat ideologia U.R.S.S. determina ca acest stat să promoveze o politică externă ostilă pe plan internaţional. O posibilă reacţie a U.R.S.S. în această manieră, ar fi justificată, – susţinea Roosvelt – ca urmare a tratamentului aplicat Uniunii Sovietice în perioada interbelică. În acest sens, erau amintite o serie de acţiuni ale occidentului, campania Aliaţilor împotriva Rusiei comuniste după primul război mondial, izolarea diplomatică din anii ´30, etc., care justificau un anumit comportament din partea sovietică. La Yalta, preşedintele Roosvelt, consecvent principiilor sale, a reuşit să convingă U.R.S.S. să devină membru O.N.U., să semneze Declaraţia asupra Europei Libere şi să se stabilească sferele de influenţă. Acest moment a constituit apogeul politicii promovate de Roosvelt în relaţiile cu U.R.S.S.Paralel cu doctrina Roosvelt, în S.U.A. s-a dezvoltat şi un alt punct de vedere referitor la politica Uniunii Sovietice. Acesta era rezultatul cercetărilor unui grup restrâns de specialişti, amplasaţi la ambasada americană de la Riga, care aveau misiunea de a analiza în mod deosebit politica externă a U.R.S.S. Rezultatele şi concluziile acestui grup, care şi-a început activitatea în anii ´20, când S.U.A. nu aveau normalizate relaţiile cu U.R.S.S. au fost desemnate de Daniel Yergin, un alt specialist al perioadei războiului rece, cu sintagma Axiomele de la Riga². O concluzie interesantă care infirmă caracterul optimist a concepţiei lui Roosvelt, era faptul că U.R.S.S. era considerată în percepţia grupului amintit, drept o mare putere expansionistă şi profund antidemocratică, evidenţiindu-se tendinţa spre totalitarism. De asemenea ideologia era considerată ca fiind generatoare de o astfel de politică în plan extern, iar diplomaţia sovietică era modalitatea prin care se transpunea în practică.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, s-a dovedit în scurt timp, că evoluţiile din politica mondială nu confirmă speranţele hotărârilor de la Yalta. Impunerea modelului sovietic în ţările aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S. a fost un semnal clar al politicii pe care urma s-o promoveze această ţară pe plan internaţional. Ultimele cercetări în domeniu atestă că a fost o greşeală diplomatică din partea S.U.A., când preşedintele Truman a anulat în 1945, imediat după război, acordul de împrumut către U.R.S.S.³. Anularea de către S.U.A. în mod unilateral, a acestui ajutor financiar de care Uniunea Sovietică avea mare nevoie, a închis în opinia unor analişti, un canal de negociere care,
probabil ar fi produs o anumită schimbare în comportamentul sovieticilor. Faptul că Uniunea Sovietică promova o politică externă în contradicţie cu spiritul hotărârilor de la Yalta, a determinat administraţia americană să-şi însuşească ideile grupului de la Riga şi să conştientizeze necesitatea adoptării unei atitudini mai intransigente faţă de U.R.S.S. Pentru a-şi clarifica anumite rezerve, în vederea adoptării unei anumite poziţii oficiale, Departamentul de Stat a transmis ambasadei americane de la Moscova, o cerere prin care solicita ultimele analize ale experţilor americani referitoare la politica U.R.S.S. Rezultatul a fost o faimoasă telegramă, care era compusă, din nu mai puţin de 8000 de cuvinte şi se constituia într-un veritabil rechizitoriu la adresa Uniunii Sovietice, mai ales în ceea ce priveşte politica sa externă. Autorul telegramei, George Kennan, unul dintre cei mai avizaţi specialişti în problemele sovietice, accentua caracterul predominant agresiv al politicii externe a U.R.S.S. Kennan sublinia, de asemenea, că politica sovietică se inspiră din tradiţionalismul rus, deoarece la baza ei se află nevoia de extindere continuă a graniţelor, drept pretext pentru a asigura securitatea imperiului. Noua viziune asupra politicii externe a U.R.S.S. propusă de Kennan, a fost considerată cea mai apropiată de realitate, determinând ca în final Uniunea Sovietică să fie percepută ca un adversar. Intervenţia U.R.S.S. în criza din Iran, la începutul anului 1946 şi cererea lui Stalin de a modifica Tratatul de la Montreux, care reglementa accesul prin strâmtoarea Dardanele, sau hotărârea sovieticilor de a nu face parte din Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost doar câteva iniţiative pe plan extern a U.R.S.S. care au determinat S.U.A. să adopte politica de îngrădire. În final, administraţia americană a adoptat concluzia lui Kennan, potrivit căreia, baza politicii externe a S.U.A. trebuie să presupună „o îngrădire pe termen lung, răbdătoare dar fermă şi vigilentă a tendinţelor expansioniste ale Rusiei… … o politică a îngrădirii ferme, menită a opune Rusiei o contra-forţă implacabilă, ori de câte ori dă semne că ar atenta la interesele unei lumi paşnice şi stabile”4. Prin urmare, conceptul de îngrădire, desemnează politica oficială a S.U.A. dusă pe plan extern în perioada războiului rece. De asemenea termenul mai este folosit pentru a prezenta un principiu de politică externă care făcea parte din strategia S.U.A. şi a aliaţilor săi pe toată perioada, cât a durat războiul rece.
Interesant este, însă, faptul că George Kennan în memoriile sale revine asupra conceptului de îngrădire, susţinând că semnificaţia adoptată de guvernul american nu corespunde celei pe care el a încercat să o prezinte în lucrările sale. În acest sens, Kennan amintea că intenţia sa a fost să prezinte îngrădirea politică a unui pericol politic şi nu o îngrădire prin mijloace militare, criticând de asemenea extinderea capacităţii militare a S.U.A. dincolo de Europa occidentală şi emisfera vestică şi exacerbarea pericolului comunist. „Dacă în anul 1947 am fost autorul unei doctrine a unei politici de îngrădire, acea doctrină şi-a pierdut o mare parte din raţiunea de a fi odată cu moartea lui Stalin şi cu dezvoltarea conflictului chino-sovietic. Resping în mod categoric orice eforturi de a se implica astăzi această doctrină în situaţii pentru care nu are nici un fel de relevanţă”6.
La 12 martie 1947, într-un discurs istoric, preşedintele Truman declară sprijinul necondiţionat al S.U.A. pentru popoarele libere care rezistă tensiunilor din exterior. La 22 mai 1947, se aprobă legea prin care S.U.A. devenea lider în cruciada anticomunistă. Doctrina Truman începea din acel moment să direcţioneze politica internaţională a S.U.A. şi coincidea cu împărţirea lumii în două noi tabere, care va dăinui pe toată durata războiului rece.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
