Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist. Când pe tronul imperiului s-a urcat în 1855 Alexandru al II-lea, dorinţa de reforme era generală. Mişcarea umanistă rusească, care era legată moral şi ideologic de aboliţionismul din Statele Unite ale Americii de dinaintea războiului civil american, ataca în mod public iobăgia. În 1859, în Imperiul Rus trăiau 23.000.000 de iobagi, deseori în condiţii mai grele decât şerbii vest-europeni de pe feudele din secolul al XVI-lea. Ţarul a hotărât să abolească iobăgia printr-o mişcare de sus în jos, decât să aştepte desfiintarea şerbiei de jos în sus prin revoluţie. Emanciparea iobagilor în 1861 a fost singurul eveniment important din istoria Rusiei în secolul al XIX-lea. A fost începutul sfârşitului monopolului puterii aristocraţiei funciare. Emanciparea ţaranilor a eliberat forţa de muncă a ţăranilor, care aveau astfel posibilitatea să aleagă liber munca în întreprinderile industriale de la oraşe, a dat un imbold important economiei în general şi industriei în particular şi a făcut să crească numărul celor care făceau parte din aşa zisă clasă de mijloc. Totuşi, ţăranii nu au primit în mod gratuit pământurile pe care le lucraseră, ci au plătit taxe către stat pentru toată durata vieţii lor, bani din care guvernul i-a răsplătit generos pe moşierii care-şi pierduseră proprietăţile. În multe situaţii, ţăranii au căpătat terenurile mai puţin fertile. Toate pământurile oferite ţăranilor au devenit proprietatea obştilor săteşti, care a a vegheat la împărţirea echitabilă a proprietăţii între membrii comunităţilor rurale. Deşi iobăgia a fost desfiinţată, tensiunile revoluţionare nu au scăzut, în ciuda bunelor intenţii ale ţarului.
La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman. Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea. Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblibe pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor. Când Marea Britanie şi-a manifestat în mod agresiv dezacordul faţă de prevederile păcii care tocmai fusese încheiată, amenintând cu declararea războiului, Rusia sleită de lupte a fost nevoită să cedeze pretenţiilor englezilor. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu restrângerea teritoriilor atribuite Bulgariei independente. Rezultatul a fost acutizarea sentimentelor antigermane şi antiaustriece ale naţionaliştilor ruşi, resentimente care aveau să joace un rol important în declanşarea primului război mondial. Dezamăgirile datorate războiului au fost de asemenea un catalizator al tensiunilor revoluţionare din Rusia.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
