Analiza procesului de negocieri în cadrul conflictului transnistrean.

Transnistria – unealtă de menţinerea a Republicii Moldova în sfera de influenţă a fostei metropole.Cînd vorbim despre soluţionarea pe cale politică a conflictului transnistrean trebuie să luăm în consideraţie contextul politic extern şi intern, pe cel economic şi social în care se presupune a face acest lucru. Al doilea lucru care trebuie să fie luat în calcul este că acest context nu este unul stabil, ci, dimpotrivă, unul foarte labil datorită schimbării conjuncturi politice internaţionale cum se întîmplă, spre exemplu, după atacurile teroriste din SUA şi formarea alianţei anti-teroriste. Un lucru este cert, experienţa celor 9 ani de reglementare (mai bine zis de îngheţare a soluţionării conflictului transnistrean), arată că orice schimbare în conjunctura politică nu aduce Chişinăului vreun avantaj, ci dimpotrivă doar dezavantaje, atîta timp cît autorităţile de la Chişinăul se comportă pasiv şi aşteaptă îngăduinţa garanţilor şi mediatorilor. Este adevărat că politică promovată de către preşedintele, Vladimir Voronin, anunţă o răsturnare de situaţie în sensul pozitiv.

Urmărind evoluţia conflict transnistrean de la originile sale şi pînă în prezent constatăm că argumentele care sunt aduse de liderii separatişti de la Tiraspol pentru a justifica existenţa regimului neconstituţional variază în dependenţă de conjunctură:

1) la început (1989 – 1991) liderii de la Tiraspol invocau drept motiv pentru instaurarea regimului separatist conflictul etnic între comunitatea băştinaşă şi comunitatea rusolingvă din Republica Moldova. Însă aceste argumente au fost invocate pînă la un anumit moment cînd liderii separatişti au înţeles că această explicaţie nu este tocmai potrivită din simplul motiv că democratizarea şi deschiderea societăţii moldoveneşti pot uşor înlătura presupusa discriminare. În schimb, administraţia de la Tiraspol continuă practica de discriminare etnică faţă de populaţia moldovenească din regiune (exemple – interzicerea grafiei latine, persecuţiile împotriva şcolilor moldoveneşti, etc);

2) după 1991 a urmat o altă explicaţie a principalului motiv pentru existenţa regimului – conflictul politic dintre Chişinău şi Tiraspol. Primul, adept al independenţei, iar al doilea, adept al păstrării URSS şi al sistemului comunist. Acest argument s-a menţinut pînă la declanşarea violenţelor în conflictul puterilor din Rusia în octombrie 1993. După destrămarea URSS şi victoria preşedintelui Elţin în conflictul din 1993 şi acest argument a fost dat uitării. Dimpotrivă, în prezent, agenţiile oficiale din Transnistria aduc critici regimului comunist de la Chişinău;

3) După conflictul puterilor din Rusia (1993) în care se bănuia că au fost implicaţi şi liderii separatişti, aceştia au invocat drept motiv principal pentru existenţa republicii separatiste – promovarea intereselor Rusiei în regiunea Balcanilor. Acest argument a fost util şi vehiculat atîta timp cît liderii de la Tiraspol se puteau erija în calitate de promotori unici ai intereselor Rusiei în regiune. Dar şi acest argument a fost ă calitate nu poate fi veşnică;

4) În sfîrşit, după venirea comuniştilor moldoveni la putere (2001), pe unda declaraţii privind parteneriatul strategic cu Rusia şi chiar aderarea la Uniunea Rusia – Belarusi, rolul Transnistriei ca promotor unic al intereselor Rusiei în regiune, pe care liderii separatişti îl invocă drept motiv principal al existenţei regimului său, a scăzut. Evident, pe prim plan a apărut argumentul economic. Acum ei afirmă că Moldova este, practic, ruinată din punct de vedere economic, iar ei au reuşită să menţină şi chiar să dezvolte potenţialul economic al regiunii. Apărarea intereselor economice ale poporului transnistrean împotriva atentatelor Republicii Moldova la proprietatea Transnistriei a devenit începînd cu 2001 principalul reson d’etre.

Evoluţia argumentelor liderilor separatişti nu trebuie să mire. La întrebarea adresată istoricienilor şi liderilor separatişti în cadrul unor conferinţe cum e posibil ca după recensămîntul din 1989 care atesta în regiune locuitori moldoveni, ruşi, ucraineni etc., să apară doar peste un an “poporul transnistrean” cu drept la autodeterminare, aceştia răspund foarte serios că şi într-un an poate avea loc geneza unui popor care să se bucure de dreptul respectiv.

Concluzia principală ar fi că reson d’etre pentru liderii separatişti a evoluat de la argumente care pot fi depăşite pe cale politică la argumente care invocă motive ce nu pot fi depăşite. Într-adevăr, tot felul de pretenţii referitoare la discriminare pot fi înlăturate, în schimb, promovarea intereselor geopolitice ale Rusie şi propriile interese economice camuflate sub pretextul apărării drepturile economice ale poporului transnistrean par a fi veşnice.

Şi conducerea Moldovei (la început – Petru Lucinschi, iar apoi – Vladimir Voronin) a susţinut că argumentul economic este, de fapt, unicul care stă la temelia existenţei regimului separatist. Este vorba despre afaceri economice dubioase, contrabandă şi trafic ilegal de armament etc.