Blocuri militaro-politice în perioada războiului rece- NATO.

În urma celui de-al 2 WM, Europa Răsăriteană a fost divizată de cea Occidentală din cauza abordărilor ideologice şi politice diferite, specifice războiului rece. Europa Răsăriteană a ajuns sub dominaţia Uniunii Sovietice. În 1949, 12 state de pe ambele maluri ale Atlanticului au format Organizaţia Atlanticului de Nord, pentru a combate riscul ca URSS să-şi extindă controlul Europei de Est şi asupra altor părţi ale continentului. Organizaţia Atlanticului de Nord este o alianţă politico-militară stabilită în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4 aprilie 1949. NATO încorporează legătura transatlantică, ce uneşte Europa şi America de Nord. Obiectivul central şi continuu al NATO, stabilit prin tratatul de la Washington, este acela de a salvgarda libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi, făcând uz de mijloace politice şi militare. Între 1947 şi 1952, Planul Marshall a oferit mijloacele de stabilizare ale economiilor Europei Occidentale. Rolul NATO de alianţă politică şi militară a fost de a asigura apărarea colectivă împotriva oricărei forme de agresiune şi de a menţine un mediu de securitate sigur pentru consolidarea democraţiei şi creşetere economică. În cuvintele preşedintelui SUA de atunci, Harry S. Truman, Planul Marshall şi NATO erau „două jumătăţi ale aceluiaşi fruct”. Membrii fondatori ai NATO- Belgia, Canada, Danemarca, Fr, Islanda, It, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, UK şi SUA- s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare. Prin conectarea Americii de N la apărarea Eu Occidentale, Alianţa a demonstrat că orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi sortită eşecului. Prezenţa forţelor Americii de N pe teritoriul european, la solicitarea guvernelor europene, a contribuit la descurajarea Uniunii Sovietice de a-şi imagina că o eventuală agresiune ar putea reuşi. Mai mult decât atât, în timp, mai multe state au devenit aliaţi. În 1952, Grecia şi Turcia s-au alăturat Alianţei, urmate, 3 ani mai târziu de Republica Federală Germană şi în 1982, de Spania. Prin intermediul Alianţei, Eu Occidentală şi America de N nu doar că şi-au apărat reciproc independenţa dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Întra-adevăr securitatea asigurată de NATO a fost deschisă ca „oxigen de prosperitate”, care a pus bazele cooperării şi intergrării economice europene. La începutul anilor 90 aceasta a contribuit la terminarea Războiului rece şi odată cu ea la sfârşitul divizării Europei.