Până de curând, analiza economică în ansamblul său, şi mai ales cea referitoare la optimizare, a fost predominată de conceptul privind caracterul deficitar al resurselor. O mare parte din aparatul conceptual şi metodologic a fost strâns legat de rezolvarea problemelor privind alocarea resurselor la nivel micro şi macroeconomic. În acest context, limita factorilor de producţie apare ca fiind relativă atât în viziune statică, cât şi în cea dinamică. Într-adevăr, bunurile apar deficitare, pe de o parte, în raportul în care se găsesc aceste bunuri în procesul de producţie, deci combinarea lor reciprocă din punct de vedere cantitativ şi calitativ în procesul utilizării acestora. Ele apar ca fiind deficitare deoarece factorii de producţie necesari nu sunt disponibili fără limită în timpul procesului de producţie.
În teoria alocării optime a resurselor este vorba de o combinare a factorilor de producţie de aşa manieră încât, ţinând seama de unele restricţii date de caracterul deficitar temporar al unor resurse, să se realizeze un efect maxim. Fiind pus în joc un număr mare de factori şi de variante tehnologice, se urmăreşte folosirea lor eficientă, precum şi substituţia unor resurse deficitare cu altele nedeficitare.
Privind procesele în dinamică, în general, factorii de producţie se reproduc în cantităţi din ce în ce mai mari. Totuşi în procesul utilizării resurselor, caracterul deficitar al acestora se menţine în mod relativ (între resurse), devinind practic, oscilant în timp, tocmai datorită intervenţiei cu intensităţi diferite a progresului tehnic, a acţiunii directe a omului, a mecanismului economic ş.a.. Caracterul deficitar al resurselor în raport cu nevoile societăţii se atenuează treptat pe măsura dezvoltării economice şi a sporirii contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică.
Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor ar urma să fie mai ridicat.
Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o parte, cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă parte, situaţia curentă şi de perspectivă a pieţii (cerere şi ofertă), starea resurselor naturale ş.a.
Interpretările de mai sus au devinit însă insuficiente pentru o înţelegere mai bună, la adevărata dimensiune, a noii problematici. De aceea, apare necesară abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu evoluţia mediului şi a factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale şi tehnologice de perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi mondială.
Însă, chiar dacă privim lucrurile pe plan general, se perpetuează aceeaşi imagine tradiţională, potrivit căreia resursele naturale esenţiale pentru asigurarea vieţii biologice şi a celei economico-sociale ar fi bunuri libere (free goods) şi că omul trăieşte într-un spaţiu nelimitat, iar resursele naturale ar fi daruri ale naturii.
Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa încât aceste a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.
Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile sale cu natura, de la violenţă şi nechibzuinţă el trebuie să se încadreze ca un protector şi colaborator al mediului natural, sau, după cum spune Boulding, să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil de reproducere continuă a formei materiale.
În legătură cu resursele minerale care sunt nereânnoibile, este destul de dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează cantitatea rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi posibile, aceasta se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste un număr de ani resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste cantităţi şi durata lor de exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a rezervelor la un moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru cercetări şi explorări geologice, de interesul practic care există în acest scop în alocarea fondurilor în ramurile extractive respective pentru sporirea producţiei curente şi în perspectivă imediată, precum şi de posibilităţile tehnice şi economice existente de valorificarea acestora.
Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul economic noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora, unele dintre ele putând substitui pe cele clasice, devenite prea costisitoare.
Având în vedere toate aceste lucruri, este mai corect să se facă aprecierea că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile naţionale componente, va fi influenţată nu atât de limitele fizice ale resurselor în condiţiile unei evoluţii demografice normale, ci îndeosebi de cele economice şi tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de extracţie ale diferitelor minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu conţinut tot mai scăzut şi cu un grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai mari de exploatare şi în condiţii din ce în ce mai grele. De asemenea, o influenţă însemnată vor avea evoluţia cercetărilor şi aplicării noilor tehnologii care să facă posibilă substituţia resurselor clasice cu altele noi, ca şi economisirea folosirii resurselor prin reducerea consumurilor specifice, prin reciclarea acestora etc. Toate acestea se reflectă în costurile de producţie şi în nivelul de eficinţă economică a extracţiei elementelor utile.
A indica numărul de ani cât va dura exploatarea rezervelor până la epuizarea lor completă atunci când se fac prognoze privind evoluţia economiei şi, de aici, a se trage concluzii potrivit cărora creşterea economică trebuie încetinită sau oprită apare nu numai ca un lucru nejustificat, ci chiar naiv din punct de vedere al raţionamentelor economice. Toate acestea însă nu trebuie să ne îndemne la o stare contemplativă sau la pasivitate în ce priveşte impactul pe care îl au resursele asupra creşterii economice. Dimpotrivă, ele impun intensificarea cercetărilor geologice, gospodărirea raţională a resurselor, eforturi sporite de cercetare şi tehnologice pentru trecerea la exploatarea unor resurse cu conţinut tot mai redus de substanţe utile şi, îndeosebi, căutarea de noi resurse eficiente de substituţie sau care să satisfacă o gamă cât mai largă de trebuinţe.
Activitatea de producţie este caractreizată ca fiind un proces în care are loc schimbul permanent între om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de deşeuri.
După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte din deşeuri sunt integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul economic. Prima formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are loc mai cu seamă cu ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua – reciclarea artificială, care se face de către om. Problema este de a păstra la proporţii cât mai reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură, şi anume în limita potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla fără urmări defavorabile de tipul dezechilibrelor ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de o parte, prin desprinderea din natură a unor cantităţi rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de deşeuri, iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste deşeuri, începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune prelucrării în procesele de producţie.
Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a resurselor. Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de care trebuie să se ţină seama în formularea unor acţiuni practice în economie.
În primul rând, pe întregu ciclu economic – de la extracţia, producţia şi transformarea materiei prime la consumul final – se produc subproduse cu valoare redusă sau fără valoare, precum şi reziduuri fără valoare, ori chiar cu efecte dăunătoare în economie, numite, pe scurt deşeuri, care sunt susceptibile în anumite condiţii tehnice şi eficienţă economică de a reintra în circuitul economic.
În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al reciclării deşeurilor, au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi dispersia materiei, cu care prilej se produc degradarea materiilor prime, pierderea greutăţii, etc.
În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este determinată, pe de o parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din materia primă originală, iar pe de altă parte, de evoluţia costului la produsele obţinute din reciclarea deşeurilor, luând în considerare, în acelaş timp atât cheltuielile de investiţii suplimentare pentru recuperarea acestor resurse, cât şi efectele negative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-ar lua măsurile necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât ambundenţa unor resurse exploatabile asigură costuri de producţie mult mai scăzute decât cele pe care le-ar putea asigura utilizarea deşeurilor, iar influenţa negativă a evacuării acestora în natură asupra factorilor de mediu nu au început încă să-şi facă apariţia, reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii economice, nereprezentând interes nici din punctul de vedere al eficienţei economice şi nici din cel al moralei ecologice. Problema capătă importanţă şi începe să intre în câmpul de preocupări al ecologiştilot apoi ale economiştilor în măsură în care încep să-şi facă apariţia efectele negative asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru economie. Ea capătă aspecte deosebit de acute în cazurile când resursele devin deficitare, iar costurile noilor resurse extrase din natură cresc.
În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa deşeurilor reciclate depind de nivelul de dezvoltare economică în general, de gradul de dezvoltare a unor ramuri recunoscute ca mari producătoare de deşeuri, precum şi de intensitatea caracterului deficitar al resurselor, atât pe plan intern, cât şi internaţional, sau pe de o parte, de raritatea resurselor, iar pe de altă parte, de mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt destul de sărace în informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării indicatorilor nu este încă unitară, totuşi, există unele calcule şi situaţii pentru a putea reprezenta unele tendinţe privind amploarea şi direcţia de desfăşurare a fenomenului.
Astfel în anii 70, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere colectate a ajuns la cca 40 kg/zi locuitor în SUA, 18 kg/zi în RFG şi 2 kg/zi locuitor în România.
Pretutindeni, metalele preţioase sunt aproape în întregime reciclate. Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase şi neferoase, însă cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru raportul între producţia mondială de cupru rafinat obţinut din minereu şi producţia obţinută din reciclare este de 0,42. În acelaşi timp însă, în ţările cu un consum mare de cupru şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii, acest raport apare mult mai ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de Vest etc. De asemenea, în ţările exportatoare de aluminiu obţinut din prima fuziune, rata de reciclare exprimată ca raport între producţia de aluminiu din a doua fuziune şi producţia din prima fuziune a fost în anul 1970 foarte redusă (Norvegia – 0,008, Canada – 0,03, Franţa – 0,23) faţă de marile ţări importatoare de aluminiu din prima fuziune unde rata de reciclare a fost mult mai înaltă (Japonia – 0,43, RFG – 0,84, Italia – 1,05, Anglia – peste 5). Rate de recuperare înaltă se realizează la fier (50-70%), iar rate în creştere se înregistrează la hârtie şi cartoane, textile, sticlă şi cauciuc. De exemplu, gradul de colectare a maculaturii faţă de consumul intern de hârtie şi carton se ridică la 30-33% în unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Olanda, Anglia, RFG) şi în anul 1975 la 28,5% în România, cu perspectiva de creştere la peste 36%.
Realizarea la această cale a unor însemnate economii de resurse, precum şi a protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai pentru fabricarea unei tone de hârtie sunt necesare 3,8 mc de material lemnos, 650 kg de combustibil convenţional, cca 110 kg de produse chimice, un cosum foarte mare de apă şi că procesul de fabricaţie, al hârtiei are un grad înalt de poluare al unor factori de mediu (îndeosebi al apei).
În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a resturilor de producţie şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare ca un fapt pozitiv pe linia cerinţelor privind conservarea resurselor naturale şi protecţia mediului înconjurător. Se menţin, totuşi însemnate obstacole în calea ridicării acestor rate, cum sunt: costuri de invenţii şi cheltuieli de exploatare încă necompetitive faţă de cele asigurate prin procedeele de extracţie primară, disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în raport cu cererile, insuficiente în ce priveşte rezultatele oferite de tehnologiile existente pentru recuperarea deşeurilor, etc. În vederea economisirii resurselor şi a recuperării deşeurilor pot fi însă găsite numeroase soluţii atât pe linia sporirii în această direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi pe linia perfecţionării sistemului de organizare, de cointeresare materială (individuală şi colectivă), precum şi de educaţie cetăţenească a populaţiei în spiritul economisirii şi reciclării resurselor.
La ceastă dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor şi a cerinţelor de ordin economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori de mediu, a unor efecte negative precum şi lipsa unui sistem de evaluări economice ale resurselor naturale suficient închegat, de cuprinzător, de eficient şi fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetori apreciază că a sosit timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole şi silvicole, care să fie corect luată în considerare economiceşte în procesul reproducţiei lărgite şi a creşterii economice, ca şi în compania mărimii şi structurii preţului producţiei agricole din ţară cu cele de peste hotare. De asemenea trebuie să adăugăm că a sosit timpul de a evalua băneşte şi resursele minerale ale subsolului, ca şi resursele de apă, astfel încât asemenea evaluări să fie utilizate ca instrumente eficiente în acţiunea amplă de raţionalizare a extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor resurselor, acţiune pusă în strânsă corelaţie cu cerinţele creşterii economice în perspectivă.
Evaluarea resurselor are o importanţă nu atât teoretică în sine, ci mai cu seamă practică, pentru înlăturarea risipei în procesele economice (de producţie şi de consum), pentru exploatarea raţională a acestora ş.a. Faptul că, în general, consumurile specifice de materii prime şi de resurse energetice sunt încă mai mari, că factorul de recuperare al multor resurse minerale este foarte mic, că se face o mare risipă în întregul circuit economic tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor împuţina tot mai mult se datoreşte în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile se stabilesc doar pe baza valorii – muncă curente şi că nu se iau în considerare în măsură suficientă factorii specifici determinanţi privind situaţia actuală şi de perspectivă a acestor resurse.
Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea politicii economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente pot contribui, într-adevâr, la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi la conservarea factorilor de mediu.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
