Cele cinci puncte ale Calvinismului

  Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dort, în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum ‘cele cinci puncte ale Calvinismului’. Ele se bazeazã pe niste afirmatii izolate si uneori gresit traduse ale Sf. Pavel, luate din contextul Scripturii si din contextul interpretãrii Sfintei Traditii strãvechi: Romani 5. 10, 2 Corinteni 5.18-19, Efeseni 2. 15-16, Coloseni 1.21-22, Romani 3.24-25. Cele cinci puncte se bazeazã de asemenea pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare, multe dintre ele renegate sau clarificate ulterior. Dar mai cu seamã cei care au prezidat Consilul de la Dort au avut în vedere teoriile teologice reductioniste si chiar deconstructiviste ale lui Jean Calvin, atunci când si-a formulat noua ‘Suma teologicã’ Protestantã.  Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si Întruparea lui Hristos la cinci formule teologice simplificate, rationaliste, sãrãcite de orice sens liturgic, sacramental. La fel cum primii Reformatori si-au golit bisericile de imagini, si au atentat la Canonul Noului Testament, la Dort taina mântuirii, a relatiei lui Dumnezeu cu omenirea a fost sãrãcitã si ‘clarificatã’. La Dort Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice. Dumnezeul tainic, iubitor, care doreste ca toti oamenii sã fie mântuiti, a ajuns, în mâinile Reformatorilor, o vagã amintire.

            Ironia face ca ‘Dumnezeul’ inventat de Calvinsti a fost de asemena redus la  impotentã în timp ce, teoretic, era prezentat ca monstruos de omnipotent. ‘Dumnezeul’ calvinist a fost un fel de zeu-computer, undeva în ceruri, care în mod arbitrar îi mântuia pe unii, în timp ce pe altii îi blestema, un fenomen augustinian irational la fel de imprevizibil si de indiferent ca un incendiu de pãdure.

            ‘Dumnezeul’ Calvinismului a apãrut, inexplicabil, la fel de necrutãtor ca majoritatea oamenilor.

          Cele cinci puncte erau:

Pãcãtosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberã; omul pãcãtos nu poate deosebi binele de rãu. Astfel cã omul nu poate niciodatã sã aleagã sã-L iubeascã pe Dumnezeu sau sã facã binele. Credinta omului nu îl ajutã la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. Si e normal sã fie asa, de vreme ce, dupã cãdere, omul a decãzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.

 

            Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suveranã, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa potrivit cãreia unii pãcãtosi vor fi salvati nu se bazeazã pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici mãcar nu alege sã-i mântuiascã pe aceia despre care stia dinainte cã Îl vor iubi si asculta. Alegerea, asadar, nu este determinatã sau conditionatã de faptele omului. Dimpotrivã, Dumnezeu dã credintã celor pe care îi alege. Alegerea de cãtre Dumnezeu a pãcãtosului, nu alegerea pãcãtosului de a-L urma pe Hristos, este singura cauzã a mântuirii. Aceasta trebuie sã fie asa de vreme ce omenirea nu poate sã aleagã, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.

           

            3. Mântuirea specialã sau Iertarea limitata

            Lucrarea lui Hristos avea ca scop sã-i mântuiascã doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin rãscumpãrarea pãcatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu existã nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt pãcãtosi si trebuie sã fie sortiti pierzaniei. Totusi, datoritã unor ratiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mânã de oameni pentru a-i mântui. Ceilalti (‘vase de ocarã’, cum i-a numit Calvin) la fel ca cei alesi meritã în egalã mãsurã pedeapsa divinã, dar Dumnezeu a gãsit potrivit sã mântuiascã doar pe câtiva, datoritã ratiunilor Sale oculte.

            4. Harul irezistibil

            Lucrarea Sfântului Duh adreseazã o chemare specialã celor alesi. Aceastã chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot asa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu – chemarea Duhului. Chemarea Sa nu poate fi refuzatã. Pãcãtosul nu are nici o alegere. Duhul îl forteazã pe pãcãtos nu numai sã creadã, dar si sã co-opereze cu vointa divinã.

 

            5. Perseverenta sfintilor

            Cei alesi sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate sã le steargã numele din Cartea Vietii. Ei nu au ales sã se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptã, gând, sau dorintã nu poate sã îi îndepãrteze din planul lui Dumnezeu de a-i face sã persevereze pânã la capãt. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodatã în aceastã viatã dacã sunt cu adevãrat alesi, astfel cã omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa.

Dar si asa, ‘vasele de ocarã’, cei alesi de Dumnezeu, înainte de Facere, sã fie pierduti de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Cãinta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Hristos nu le sunt de nici un folos.

            Cu Dumnezeu prezentat ca o forta fatalistã, crudã a naturii, cu Întruparea redusã la o simplã înscenare, de vreme ce ‘alesii’ au fost deja alesi înainte ca Hristos sã vinã pe pãmânt, cu moartea lui Hristos redusã la sacrificiul închinat unui ‘Dumnezeu mânios si rãzbunãtor, cu omul redus la o fãpturã fãrã libertatea alegerii, teologia Calvinistã Reformatã avea, în mod logic, sã deschidã portile dispretului iluminist fatã de om si religie.

            De vreme ce adevãrul despre Dumnezeu a putut fi redus la câteva propozitii dogmatice, aproape darwiniene, iar Dumnezeu a putut fi sãrãcit de misterul Sãu, si omenirea de orice sens, chiar si de puterea de a ridiculiza Sfânta Traditie a Bisericii si de a descrie natura lui Dumnezeu, de ce nu am încheia atunci cercul rationalismului reductionist? De ce nu am încerca, în mod sistematic, sã explicãm totul? De ce nu am urma stiinta si progresul pentru a ne îndrepta spre un nou viitor utopic, neinfluentat de nici o traditie religioasã demodatã? De ce nu am renunta la orice ierarhie? Si dacã am lua mot à mot în serios pe adeptii augustinieni ai Consiliului de la Dort, de ce nu am respinge si pe ‘Dumnezeul’ lor usor de explicat si monstruos, cu selectia Sa naturalã nemiloasã a ‘alesilor’, spre a conduce omenirea dincolo de credinta incomodã în nevoia de a se supune unui sistem arbitrar de triaj cosmic? De vreme ce Dumnezeu a predestinat totul dinainte, astfel cã ceea ce oamenii fac este ‘corect’ în sensul cã este o  parte din vointa divinã (omenirea neavând libertatea de a alege), de ce nu am renunta la toate valorile morale absolute, la toatã prefãcãtoria, dacã alegerile morale nu au oricum urmãri, pentru a face ce ne taie capul si apoi a numi aceasta ‘voia lui Dumnezeu’? Aceasta a fost, fãrã îndoialã, logica de la baza Iluminismului.