Conferinţa de la Potsdam, problema criminalilor de război şi intrării URSS în război împotriva Japoniei.

Conferinţa de la Potsdam a fost o conferinţă ţinută după încheierea WW2 în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor care au învins Puterile Axei în al doilea război mondial. Delegaţiile au fost conduse de şefii guvernelor celor trei naţiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez Clement Atlee şi respectiv Preşedintele american Harry S. Truman. Stalin, Churchill şi Truman— şi Clement Atlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiţionată cu nouă săptămâni mai devreme, pe 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat şi problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului. Hotărârile conferinţei: 1.Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 şi separarea Austriei de Germania. 2.Declaraţia obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliaţi: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea şi demonopolizarea ţării. 3.Acordul de la Potsdam, care cerea împărţirea Germaniei şi Austriei în câte patru zone de ocupaţie, (asupra cărora se căzuse de acord în principiu al Conferinţa de la Ialta), ca şi împărţirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena. 4.Acordul pentru punerea sub acuzare şi judecarea criminalilor de război nazişti. 5.Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. 6.Expulzarea germanilor rămaşi în afara graniţelor Germaniei postbelice. 7.Acordul asupra reparaţiilor de război. Aliaţii şi-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistenţele aliaţilor occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăţi germane, produse industriale şi forţă de muncă. Până la urmă, izbucnirea războiului rece a împiedicat plata întregii sume. Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensaţiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensaţiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi. În plus, Aliaţii au căzut de acord asupra Declaraţiei de la Potsdam în care erau stabiliţi termenii capitulării pentru Japonia. Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferinţe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putinţă. În timp ce graniţa dintre Polonia şi Germania fusese practic determinată de transferurile forţate de populaţie asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferinţa de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat aşa cum s-a stabilit. Ca urmare, graniţa polono-germană a fost recunoscută prin înţelegeri bilaterale: în 1950 între RDG şi Polonia şi în 1990 între Germania (unită) şi Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a graniţelor a dus la creşterea influenţei Uniunii Sovietice asupra Poloniei şi Germaniei. Aliaţii occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce priveşte motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influenţa sovietică. Conferinţa de la Potsdam a fost ultima conferinţă între aliaţi. În timpul conferinţei, Truman i-a vorbit lui Stalin de “arme noi mai puternice” nespecificate. Stalin care, în mod ironic, ştia de existenţa armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârşitul războiului. Spre sfârşitul conferinţei, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenintând-o cu “distrugerea imediată şi totală”, fără a menţiona bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroşima (6 august) şi Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferinţă. În Comunicatul dat publicităţii de Conferinţa de la Potsdam, a fost reluată problema criminalilor de război:”Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania şi indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste , tinzând sau înfăptuind atrocităţi sau crime de război, vor fi arestaţi şi aduşi în faţa justiţiei. Şefii nazişti, persoanele influente ale partidului şi înalţii demnitari ai organizaţiilor şi instituţiilor naziste, precum şi orice alte persoane periculoase pentru ocupanţii aliaţi sau pentru scopurile pe care ei şi le propun, vor fi arestate şi internate”. În acest scop, , la 8 august 1945, la Londra, reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Franţei şi URSS au hotărât înfiinţarea unui Tribunal Internaţional pentru judecarea şi pedepsirea principalilor criminali de război nazişti.