Funcţionarea triunghiului strategic până la sfârşitul anilor 80 a fost şi o consecinţă a evoluţiilor tensionate înregistrate în Asia de Sud – Est, marcate de un puternic recul al capacităţii de influenţă a S.U.A. în regiune. Dezangajarea militară a S.U.A. din Indochina a fost, în mare parte, rezultatul presiunii publice americane şi, implicit, a refuzului Congresului de a sprijini financiar forţele pro-americane şi prezenţa trupelor Statelor Unite în zonă. Astfel, pentru a îndigui ofensiva comunistă, în aprilie 1975, preşedintele Ford solicită un credit de 722 milioane de dolari destinat furnizării unui „ajutor militar de urgenţă” guvernului de la Saigon, însă cererea se va confrunta cu un refuz categoric. În consecinţă, regimul din sud se va prăbuşi, iar la sfârşitul lunii aprilie 1975, are loc evacuarea dezastruoasă din Saigon (pe care nord-vietnamezii îl vor „reboteza” imediat în Ho Chi Min). Dezangajarea S.U.A. din Vietnam antrenează, însă, victoria forţelor revoluţionare în cele două state vecine: Laos (unde câştigă trupele conduse de Pathet Lao) şi Cambogia (Khmerii roşii). În această din urmă ţară, înfrângerea armatelor generalului Lou Noi (care-l îndepărtase de la putere în 1969 pe prinţul Norodom Sihanouk) devenise inevitabilă începând din momentul în care – în ciuda protestelor preşedintelui Nixon – Congresul a suprimat fondurile destinate bombardării poziţiilor deţinute de Khmerii roşii de către aviaţia americană. Aşadar, războiul din Vietnam se încheie pentru americani printr-un eşec, grav atât prin faptul că a afectat prestigiul şi credibilitatea lor în regiune, cât şi prin „efectul de domino” antrenat în zonă. Totuşi, „teoria dominoului” nu se verifică în afara fostei Indochine franceze. Thailanda, în ciuda unor serioase dificultăţi cu Cambogia vecină şi existentei unei mişcări de partizani comuniştilor în nord, a rezistat valului revoluţionar. Însă, ea s-a distanţat în egală măsură de Washington şi a constituit – după disoluţia S.E.A.T.O. – împreună cu Malayzia, Indonezia, Filipine şi Singapore o grupare regională: A.S.E.A.N., destinată să promoveze o cooperare economică şi să constituie un front comun împotriva acţiunilor subversive ale ţărilor comuniste. În termeni geostrategici, principalele consecinţe ale funcţionării „triunghiului strategic” au fost:
a)O contribuţie însemnată la consacrarea S.U.A. drept singura mare putere capabilă să se proiecteze în orice regiune de pe glob.
b)„stăvilirea sferei de influenţă a U.R.S.S. şi prevenirea realizării unei alianţe chino-ruseşti;
c)creşterea puterii regionale a Chinei, care, în anumite condiţii interne şi circumstanţe externe, ar putea ajunge, chiar în viitorul apropiat, o putere de talie mondială.
„Diplomaţia triunghiulară” a permis o implicare sporită în afacerile Asiei de Sud-Est, îndeosebi în Indochina şi lansarea unei reforme profunde.
Astfel, datorită confruntării cu U.R.S.S., S.U.A. au acceptat tacit extinderea influenţei Beijingului în zonă, considerând că puterea strategică a acestuia nu constituie o ameninţare la adresa echilibrului regional. Mai mult decât atât, Nixon considera că, în condiţiile în care „China avea mai multe motive să se teamă de Uniunea Sovietică decât de S.U.A., interesul propriu avea să o îndemne să coopereze cu Washingtonul”.
China şi-a extins influenţa în Indochina în urma retragerii trupelor americane din Vietnam, la vremea respectivă existând convingerea că numai Beijingul poate asigura regiunea (inclusiv unele ţări aliate S.U.A.) împotriva „invaziei sovietice”.
De asemenea, după o perioadă de rătăcire în planul strategiei interne şi externe – cauzată de moartea lui Zhou Eniai şi a lui Mao Zedong în 1976, care a deschis o perioadă de circa doi ani lupta pentru succesiunea la putere – China îşi pregăteşte echilibrul între vocaţiile puternic conservatoare şi cele care militau pentru liberalizarea limitată, prin venirea la putere, în 1978, a lui Deng Xiaoping, China se lansează într-o politică de modernizare economică cu preţul abandonării a numeroase principii marxiste şi a unei deschideri către capitalurile străine şi tehnologia Occidentului, care vor duce rapid la schimbări şi mutaţii fundamentale.
Această nouă politică este din mai multe puncte de vedere opusă sistemului anterior, fiind bazată pe reabilitarea noţiunii de profit, mai ales odată cu introducerea unei mici pieţe libere, apoi a unui veritabil sector privat; o mai mare supleţe a planificării şi punerea la punct a unui „sistem de responsabilităţi”. Legând mai direct remuneraţia de producţie; deschiderea către tehnologiile şi capitalurile străine.
Politica de deschidere a Chinei cu Occidentul a fost însoţită de: un acord încheiat cu Comunitatea Economică Europeană în februarie 1978; un important acord financiar şi comercial semnat cu Japonia în 1978 (după încheierea tratatului de pace); stabilirea de relaţii diplomatice oficiale cu S.U.A. (în 1978), urmată de o serie de acorduri de cooperare ştiinţifică şi tehnică; intrarea în F.M.I. (aprilie 1980); acord cu Marea Britanie în 1984 cu privire la viitorul Hong Kong-ului; un nou tratat economic cu Japonia în 1989.
Această politică de decidere nu va mai fi întreruptă decât de sancţiunile economice luate împotriva Chinei după reprimarea mişcării studenţeşti din iunie 1989. însă, urmând exemplul Comunităţii Economice Europene, cea mai mare parte a puterilor industriale îşi vor relua relaţiile financiare şi comerciale cu China încă din 1990.
Politica de deschidere către Occident a antrenat şi o apropiere în plan politic cu ţările considerate multă vreme „inamici ireductibili” (precum Japonia). Diplomaţia chineză s-a exprimat în egală măsură prin persistenţa relaţiilor tensionate cu U.R.S.S. până la debutul anilor 80, chiar acutizarea acestora, însă după 1982, China încearcă să-şi reechilibreze politica externă afirmându-şi solidaritatea cu ţările lumii a treia şi reluând dialogul cu Uniunea Sovietică în 1984.
În planul reformei politice China nu recunoaşte, însă, o autentică transformare. Până în 1986, China nu cunoaşte decât o „de-maoizare” limitată şi controlată de Partidul Comunist, cu alternanţă de mici accelerări şi serioase frânări. Astfel, după o scurtă „primăvară la Pekin” în 1979, perioada în care regimul pare să tolereze o oarecare libertate de expresie , scriitorii contestatari sunt rechemaţi la ordine, iar şefii „mişcării democratice” sunt reduşi la tăcere.
În 1983 este lansată o mare campanie împotriva „poluării spirituale”, urmată în 1985 de o alta împotriva „literaturii poluante”, adică împotriva „influenţei occidentale nefaste”, căreia i se atribuie, de exemplu, dezvoltarea delicvenţei şi criminalităţii. În 1986, Deng Xiaoping anunţă că are în vedere un nou program pe termen lung de „reforme ale structurilor politice”, generând aprigi controverse în sânul Partidului Comunist, divizat între conservatori şi reformişti.
Criza politică generează ample mişcări studenţeşti încă din decembrie 1986, înlocuirile la vârful elitei politice şi administrative (sunt înlocuiţi secretarul general al Partidului Comunist şi premierul), precum şi vizita lui Gorbaciov (mai 1989) amplificând manifestaţiile studenţeşti. Timp de mai multe săptămâni sute de mii de manifestanţi, cerând libertate şi democraţie, sfidează o putere politică divizată între partizanii dialogului (cum erau noul secretar general al partidului Zhao Ziyang) şi cei ai represiunii (preşedintele Deng Xiaoping şi noul premier Li Peng).
În cele din urmă, linia dură are câştig de cauză în sânul partidului iar armata intervine în noaptea de 3-4 iulie 1989 provocând peste o mie de morţi şi un val de proteste în întreaga lume. La 24 iunie 1989, Zhao Ziyang este destituit fiind considerat prea liberal şi în funcţia de secretar general al partidului este numit Jiang Zemin (care va deveni, ulterior, preşedinte).
În concluzie, putem afirma că în anii 60-80, influenţa chineză, care s-a extins în Coreea de Nord şi Cambogia (după retragerea armatei vietnameze), nu a fost văzută de S.U.A. drept o provocare la adresa intereselor sale vitale.
China şi S.U.A. au cooperat chiar la nivelul serviciilor de informaţii pentru înlăturarea unor regimurilor pro-sovietice, precum: cel din Zair (Mobutu), Angola (Agostino Neto), sau pentru a limita influenţa Moscovei în ţările comuniste (în India, Bulgaria etc.).
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
