Procesul penal nu întotdeauna a fost ceea ce înţelegem noi astăzi prin această sintagmă.
Evoluţia statului şi împreună cu el a modalităţilor de soluţionare a cauzelor penale şi contracarare a infracţionalităţii este de-a dreptul impresionantă.
Istoria procesului penal oferă posibilitatea de a concluziona anumite fapte şi anume:
1. Forma contradictorială a procesului penal a existat întotdeauna acolo unde statul a existat sub formă de democraţie,
2. Contradictorialitatea în statele sclavagiste a fost condiţionată de prezenţa formei democratice de guvernare,
3. În societatea feudală forma contradictorială a procesului penal se realiza în cadrul judecăţii celor egali (unde se foloseau ordaliile şi duelul judiciar în calitate de probe)
Coraportul dintre formele istorice ale procesului penal şi principiul contradictorialităţii necesită în primul rând determinarea noţiunii de „formă a procesului penal”.
Începutul studierii formei procesului penal a fost pus de către Abegg, Biner, Valter ş.a., care şi-au îndreptat atenţia asupra exprimării externe a activităţii procesuale. Dar primii teoreticieni care au efectuat o abordare procesuală în scopul depistării formelor istorice ale procesului penal au fost Gartung şi Planc. Ei au enunţat caracteristicile formelor contradictoriale (acuzatoriale), inchizitoriale şi mixte ale procesului penal şi le-au caracterizat .
Ştiinţa despre formele procesului penal se bazează pe noţiunile de model al procesului penal inchiziţional şi model al procesului penal contradictorial.
Forma procesului penal într-un stat anumit şi într-o perioadă istorică respectivă depinde de politică, filozofie şi nivelul de dezvoltare a ştiinţelor juridice şi altor ştiinţe.
Procesul penal, fiind o ramură de drept dintre cele mai politizate este foarte receptiv la orice schimbări ce survin în sfera politică a statului. După cum menţionează J. Sabo citat de S. Şestacova , influenţa factorilor politici asupra raporturilor juridice procesuale este mult mai mare decât asupra raporturilor juridice materiale. Suntem absolut de acord cu această opinie, deoarece norma procesuală este inertă fără de participarea individului, iar indivizii după cum ştim sunt cei mai influenţaţi de politică .
În aceeaşi ordine de idei putem menţiona că statul, care până la urmă reprezintă forţele politice active, este acela care determină structura puterii judecătoreşti şi implicit a procesului penal.
Dependenţa formei procesului penal de filozofie se prevede în două aspecte: primul ţine de interdependenţa clasică a dreptului cu filozofia, cea din urmă, modelează sistemele juridice statale din interior; al doilea aspect se referă la interdependenţa procesului penal şi scopul acestuia de restabilire a adevărului şi echităţii.
Dependenţa procesului penal de realizările ştiinţelor în general, rezultă din aceea că procesul penal utilizează din plin pentru a-şi atinge scopul realizările acestor ştiinţe.
În încercările de a determina ce totuşi reprezintă forma procesului penal, s-a mers pe calea utilizării legilor logice, deoarece se cunoaşte că forma oricărui fenomen este strâns legată de conţinutul acestuia, iar specificul activităţii procesual penale constă în aceea că în cadrul său, ca element inevitabil apare persoana despre care există presupuneri că ar fi vinovată de comiterea unei infracţiuni.
Această persoană în primul rând este cointeresată ca activitatea procesual-penală să se desfăşoare după anumite reguli. Concomitent pentru a-şi realiza interesul propriu, această persoană trebuie să dispună de anumite mijloace procesuale. Implicit, aceste circumstanţe sus expuse, presupun şi existenţa anumitor mijloace procesuale ce vor fi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală şi a persoanei vătămate prin care aceştia vor putea să-şi realizeze scopul propriu.
Aceste „mijloace procesuale” se realizează prin drepturi şi obligaţii ale participanţilor procesului penal şi se constituie în statutul lor procesual.
Posibilităţile oferite de către statutul procesual participanţilor procesului penal pot fi atât egale, cît şi discriminatorii.
Anume statutul procesual al părţilor în procesul penal şi coraportul drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale acestora apare ca factor decisiv în determinarea formei istorice de proces penal.
După cum arată S.D. Şestacova, indicele de bază al determinării formei istorice a procesului penal este coraportul statutului procesual al organelor, persoanelor ce realizează urmărirea penală şi statutul procesual al învinuitului (bănuitului), altei persoane în privinţa cărora există probe) .
Acelaşi autor denumeşte statutul intern ce contribuie la determinarea formei procesului penal.
În calitate de criteriu extern (funcţional) de clasificare a formelor procesului penal, S.D. Şestacova, indică două momente:
1. Modul de distribuire a funcţiilor procesuale de bază;
2. Coraportul dintre posibilităţile procesuale ale organelor de urmărire penală şi învinuit (bănuit, persoană în privinţa căreia există probe) în cadrul procesului de probaţiune .
Alţi autori definesc forma istorică a procesului penal ca fiind “modalităţi de bază a organizării procesului penal, condiţionată de structura politică a societăţii” .
Formele istorice de proces penal mai sunt denumite şi ca “arhetipuri reale ale procesului judiciar”. Ele reprezintă quintesenţa, conţinutul de bază a formelor de proces concrete, care au dezvoltat istoria în anumite state şi care s-au dovedit a fi atât de reuşite încât au servit ca model şi pentru alte state .
În privinţa clasificării formelor procesului penal, opiniile autorilor în acest sens sunt suficient de diverse.
Astfel se enumeră următoarele forme istorice de proces-penal:
– forma contradictorială;
– forma inchiziţională (de urmărire, de anchetare);
– forma mixtă .
Alţi autori enumeră următoarele forme istorice ale procesului penal:
– forma clasică contradictorial-inchizitorială;
– forma contradictorială (cu precădere);
– forma inchizitorială cu elemente ale procesului contradictoriu .
Din literatura cercetată putem concluziona că toate aceste forme sunt posibile, atâta doar că nici una dintre ele nu are existenţă în formă pură.
Prezintă interes opinia autorului rus A.V. Smirnov, care susţine că până la urmă nu există diferite forme de proces penal, ele fiind întotdeauna aceleaşi, atât doar că au „slujit diferitor stăpâni” .
În cele ce urmează vom descrie pe scurt fiecare din formele istorice ale procesului penal în accepţiunea lor clasică: forma contradictorială, forma inchiziţională şi forma mixtă.
Forma istorică inchiziţională (inchizitorială) a procesului penal se prezintă ca un astfel de proces în cadrul căruia funcţia de urmărire penală, funcţia de apărare şi funcţia de luare a deciziei în cazul penal, adică funcţia judiciară, se contopesc şi se prezintă ca activitate a unui singur organ statal.
Acest organ este împuternicit să pornească urmărirea penală, să cerceteze circumstanţele cauzei, culege probe, se ocupă de aplicarea măsurilor pentru asigurarea intereselor legale ale participanţilor procesuali şi decide soarta cauzei. Din aceste considerente, în cadrul procesului inchizitorial nici nu trebuie să existe o parte a acuzării şi a apărării independente. De vreme ce nu există partea acuzării, nu există ca atare învinuire şi nici învinuitul. În locul lor însă există obiectul cercetării – persoana aflată sub urmărire penală. Organul de urmărire penală în acest context nu este egal cu persoana aflată sub urmărire penală, care apare nu ca subiect al raportului juridic procesual penal, ci ca obiect al acestui raport.
Din cauza lipsei părţilor, nu are importanţă juridică nici litigiul privind obiectul cauzei, deoarece unicul promotor al cauzei nu este litigiul (şi evident necesitatea de a-l soluţiona), ci prescripţia impersonală a legii.
Această modalitate a procesului penal nu conţine garanţii suficiente pentru apărarea intereselor persoanei aflate sub urmărire penală, deoarece funcţia apărării este pusă în sarcina oponentului său procesual – organul de urmărire penală.
Procesul inchizitorial reprezintă aplicarea metodei administrative în soluţionarea cauzelor penale, metodă care presupune subordonare.
Procesul inchizitorial la rândul său s-a manifestat prin mai multe modalităţi:
I. Reprimarea penală (Уголовная расправа). În cadrul acesteia instanţa nu este doar organ de urmărire penală, ci şi organ de administrare statală. Activitatea procesuală nu este separată de cea administrativă, procedura judiciară este rudimentară. O importanţă deosebită o are atitudinea personală a judecătorilor faţă de cauză, sistemul probelor formale lipseşte.
Reprimarea penală se utilizează acolo unde probele sunt de prisos, sau au o importanţă minoră.
Istoria prezintă următoarele forme ale reprimării penale:
1. Judecata obştii, judecata „oamenilor buni şi bătrâni” .
Prin analogie, o astfel de modalitate de soluţionare a litigiilor astăzi putem depista în cadrul răspunderii disciplinare în cadrul corporaţiilor .
2. Judecata de ocină (feudală).
3. Reprimarea penal-administrativă.
În cadrul acesteia se aplică metode antidemocratice, iar propria convingere a instanţei este hotărâtoare. Amintim în acest sens „troicile judecătoreşti” şi „osoboie sovescianie”, care au existat şi pe teritoriul statului nostru în anii 30, fiind nişte formaţiuni anticonstituţionale şi extrajudiciare .
4. Judecata militară de campanie este de regulă o instanţă excepţională, care activează în cadrul formaţiunilor militare şi care utilizează o procedură simplificată. În cadrul ei nu participă judecători profesionişti.
II. Asiza
Este a doua modalitate a procesului inchizitorial.
Apare în sec.IX-XI în Anglia. Reprezintă un compromis între judecata obştii şi reprimarea penal administrativă. În cadrul acestei forme procesuale jurisdicţia o executau persoanele special împuternicite, care circulau prin ţară şi soluţionau cauzele penale existente, folosindu-se tot „probele” de genul ordaliilor şi juraţilor. Se consideră că asiza reprezintă forma embrionară a procesului cu juraţi anglo-saxon.
III. Inchiziţia
Procesul inchizitorial apare în perioada instaurării absolutismului în Europa (sec.XV-XVI).
Se caracterizează prin faptul că judecata este separată de administraţie, dar concomitent este responsabilă în faţa sa.
Funcţia de urmărire penală nu este diferenţiată, adică pur şi simplu aceasta nu există, din această cauză toate chestiunile se soluţionează în instanţa de judecată.
Un alt specific este faptul că procesul inchizitorial este destul de detaliat reglementat.
Atitudinea personală a judecătorului este redusă la minim ca factor de influenţă. Persistă sistemul formal de probaţiune în cea mai dură şi inumană formă de manifestare – ca temelie a probaţiunii este considerată recunoaşterea vinovăţiei de către persoană, „smulsă” prin aplicarea torturii. Persoana care îşi recunoştea vina sub influenţa torturii, chiar dacă ulterior renunţa la depoziţiile sale, oricum rămânea a fi considerată vinovată. Unul din principiile acestui tip de proces este acela că orice dubii existente se interpretează întru vinovăţia persoanei.
După cum menţioneză autorul A.V. Smirnov, inchiziţia apare ca o modalitate politică a procesului inchizitorial, ca un tot întreg, deoarece aceasta a avut misiunea istorică de a consolida statul unitar prin intermediul justiţiei, înlocuind astfel formele statale feudale .
IV. Procesul de instrucţie.
Acest tip de proces poate fi caracterizat ca o modalitate birocratică a procesului inchizitorial. Raţionalitate, impersonalitate, procedura strict reglementată, preeminenţa formei asupra conţinutului, limitarea răspunderii – toate aceste caracteristici birocratice sunt proprii acestui tip de proces penal.
În procesul de instrucţie pentru prima dată apare ancheta sau cercetarea prealabilă ca modalitate de raţionalizare a pregătirii materialelor cauzei pentru şedinţa de judecată. Cercetarea prealabilă este efectuată de judecătorul de instrucţie. Acesta în calitate de reprezentant plenipotenţiar al instanţei de judecată execută toate actele de cercetare care sunt necesare. În virtutea acestui fapt, ulterior judecata poate soluţiona cauza în lipsa martorilor şi chiar a învinuitului. Astfel, apare „procedura pe hârtie”, acţiunile se duc înscris, iar probele sunt examinate mijlocit. Tortura devine mult mai puţin sofisticată şi mult mai uşoară.
Procesul de instrucţie se efectua în conformitate cu reguli care erau bine elaborate şi puse la punct, iar persoanei i se recunoşteau unele drepturi. În caz că nu erau probe suficiente pentru demonstrarea vinovăţiei persoanei ea era declarată nevinovată.
Observăm că acest tip de proces reprezintă nu doar interesele statului, ci satisfăcea şi unele necesităţi ale societăţii din perioada absolutismului iluminat.
V. Ordonanţa judecătorească
Este o formă contemporană de existenţă a procesului penal inchiziţional. Sfera sa de aplicare se limitează la contravenţiile care nu prezintă un pericol social ridicat şi care nu sunt cuprinse în procedura penală. Aceasta se prezintă ca „periferia” procesului penal care se hotărniceşte cu procesul administrativ, de aceea metoda administrativă aplicată în cadrul procesului inchiziţional este oportună în acest caz .
Specificul acestui tip de proces constă în aceea că el se va aplica numai la acordul învinuitului, în calitate de alternativă procesului contradictorial, ceea ce permite de a nu încălca drepturile învinuitului. După cum o numeşte A.V.Smirnov, această modalitate a procesului este o formă „restrânsă” a procesului contradictoriu .
Procedura ordonanţei judecătoreşti constă în aceea că judecătorul, dacă faptele imputate reies fără dubii din materialele prezentate, emite hotărârea fără a chema părţile şi martorii. Elementul inchizitorial în acest caz constă în aceea, că instanţa soluţionează de una singură cauza fără a chema părţile.
O a doua formă a procesului penal este procesul penal contradictorial (precizăm că în literatura de specialitate procesul contradictorial mai este numit şi acuzatorial, dar considerăm că noţiunea de proces contradictorial este mai largă şi cuprinde în acest sens mai multe modalităţi înrudite de proces penal, inclusiv şi pe cea acuzatorială) .
Procesul contradictorial este o categorie ideală, care totuşi este necesară în practică. Deşi nu se întâlneşte în forma sa pură, elementele procesului contradictorial se întâlnesc în alte multe modalităţi de proces penal, cu atât mai mult că în prezent ele sunt dominante.
La baza procesului contradictorial ideal s-a luat procesul contradictorial de tip anglo-saxon, care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare, şi funcţia de înfăptuire a justiţiei pe tot parcursul procesului penal. Astfel justiţia penală a fost definita ca căutare publica în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia îmbracă forma competentei între acuzator şi inculpat.
Urmărirea penala în procesul penal contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie şi altele, desfăşurate la aceasta etapa, iar pentru unele categorii de cauze de examinare preventivă a materialelor prezentate de părţi). În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se făcea fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care aveau dreptul să participe la interogarea acestora. Interogările se petreceau în mod interactiv de către acuzator şi de către învinuit. Un criteriu important al procesului penal contradictorial era verbalitatea. Nu numai soluţionarea definitiva a cauzei penale, dar şi procesul de interogare de către judecător (procesul preliminar) decurgea în formă verbală. Judecata trebuia să ia cunoştinţă cu declaraţiile martorilor din răspunsurile lor verbale la întrebările părţilor, participante la proces. Imposibilitatea verificării declaraţiilor martorilor prin confruntare în toate cazurile era considerată ca argument suficient pentru excluderea acestor declaraţii din rândul probelor. Însăşi faptul ca martorul nu se afla în tara nu este o circumstanţa care permitea înlocuirea declaraţiei verbale prin prezentarea în judecata a declaraţiilor scrise .
La toate acestea se mai adaogă interzicerea unor aşa numite declaraţii din spusele altuia “hearsay”, adică transmiterea de către martor a cuvintelor altor persoane, care i-a povestit lui despre fapta respectivă. O astfel de declaraţie nu putea fi verificata prin confruntare, deoarece persoana care este izvorul probei nu este prezentă în judecată. Un criteriu nu mai puţin important în procesul contradictorial englez este publicitatea procesului. Procesul trebuia sa fie petrecut în mod deschis iar concluziile puteau fi publicate. Procesul penal contradictorial a fost dominat de principiul prezumţiei nevinovatei, care presupunea ca sarcina probaţiunii cade pe partea acuzării ce trebuia sa dovedească faptul comportării ilegale ale învinuitului, reieşind din regula generala – cel ce afirma, trebuie să dovedească faptul afirmat. Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea data, sau a fost graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie, se dovedeşte de cel acuzat, iar faptul că învinuitul este responsabil va fi probat de apărător, aplicându-se în ultimul caz prezumţia, căci starea normala se presupune pâna când nu se va dovedi contrariul. În sarcina învinuitului se pune dovedirea “alibi-ului”, precum şi a tuturor circumstanţelor invocate în apărarea sa pe care le cunoaşte. În procesul penal contradictorial englez, organele de stat, ce desfăşurau urmărirea penală (poliţia, procuratura) nu aveau obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului şi, respectiv acesta trebuia să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivelor particulari şi experţilor, să administreze probe în apărarea sa. În acest scop legislaţia federala a SUA din 1964 privind justiţia penală prevede acordarea unei sume de bani până la 300 dolari, învinuitului pentru cheltuielile în scopul apărării sale .
Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial avea loc după forma procesului civil, unde părţile prezentau probe în acuzare sau în apărare în faţa instanţei de judecată, care, avea rolul de arbitru. Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depindea de faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel daca învinuitul recunoştea vina sa la acuzarea interpretată de către acuzator, ancheta judecătoreasca nu se desfăşura, ci judecătorul emitea ordin de înscriere în procesul verbal al verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor.
Prin urmare, în concluzie, am caracteriza procesul penal contradictorial prin următoarele trăsături de bază:
1. Existenţa a două părţi procesuale cu interese opuse (apărarea şi învinuirea). Aceasta este necesar măcar din perspectiva faptului că pentru orice competiţie sunt necesari minimum doi subiecţi ce concurează.
2. Egalitatea în drepturi a părţilor, deoarece o competiţie poate fi considerată echitabilă numai dacă participanţii concurenţi sunt plasaţi în aceeaşi categorie „de greutate”, adică din start li se oferă posibilităţi egale pentru apărarea intereselor legale în viziunea jurisprudenţei europene, ceea ce se numeşte „egalitatea armelor”).
3. Existenţa unei judecăţi independente faţă de părţi, de altfel, o competiţie este inimaginabilă fără de un arbitru absolut neutru.
Din această ultimă cerinţă rezultă că judecata nu-şi poate atribui nici funcţia de învinuire, nici cea de apărare, la fel judecata va examina cauza doar în limita învinuirii înaintate şi nicidecum mai mult.
Principalul imbold al activităţii instanţei este litigiul dintre părţi în privinţa învinuirii şi nu iniţiativa instanţei.
Concomitent menţionăm că nu doar instanţa nu poate exercita funcţia apărării sau învinuirii ci şi invers.
Aşadar, procesul penal contradictorial poate fi definit ca: forma ideală a procesului în care litigiul dintre părţi egale se soluţionează de instanţa judecătorească independentă .
Metoda aplicată în cadrul acestui proces nu este nici dispozitivă, nici imperativă. După cum expun unii cercetători , metoda de reglementare a procesului contradictorial se rezumă la faptul că raporturile dintre părţi legate de soluţionarea celor mai importante probleme, sunt dominate de prezenţa a unui arbitru independent şi imparţial – a instanţei judecătoreşti. De aceea metoda dată se numeşte arbitrală sau judiciară .
Menţionăm că la aplicarea acestei metode nici una dintre părţi nu are o poziţie superioară faţă de cealaltă. După cum putem constata, procesul contradictorial este posibil a fi realizat acolo unde există o participare tripartită la exercitarea justiţiei penale: părţile egale şi autonome în drepturi şi instanţa independentă şi imparţială.
În concluzie putem spune că procesul contradictorial indiscutabil apare acolo unde este recunoscută libertatea subiectivă şi individualitatea persoanei.
Sub aspect istoric, putem spune că contradictorialitatea se poate manifesta în procesul penal sub cele mai diverse aspecte, în dependenţă de condiţiile interne şi nivelul socio-psihologic al fiecărei societăţi în parte.
Aşadar, sub aspect istoric elemente ale procesului contradictorial sau manifestat în mai multe modalităţi şi anume:
1. Procesul acuzatorial
Procesul acuzatorial întruneşte elementele procesului contradictorial deoarece în cadrul său participă învinuitul şi acuzatorul, iar hotărârea instanţei de judecată depinde de faptul că cineva obţine supremaţie în litigiu. Dar, câştigul cauzei nu depinde de faptul ai cui martori au fost convingători, ale cui documente au fost mai veridice, cine a avut probe forte, ci depinde de aceea dacă părţile au respectat sau nu condiţiile formale ale procesului. Condiţiile formale ale procesului pot fi de origine sacrală (ordaliile, jurăminte, duelul judiciar) sau laică. În cel din urmă caz aceasta îşi are originea în faptul că lipseşte încrederea în instanţa judiciară ca fiind capabilă să determine adevărul de sine stătător.
Procesul acuzatorial este „contradictorialitate formală”. Deşi litigiul „între părţi există cu adevărat, importanţă pentru soluţionarea sa o au anumiţi factori externi, străini chiar procesului (forţa fizică şi rezistenţa persoanelor, arbitrariul şi „voia soartei”, respectarea solemnităţilor, etc.). Prin aceasta procesul acuzatorial se deosebeşte de procesul contradictorial clasic în cadrul căruia soluţia litigiului o dă instanţa în baza alegerii libere şi convingerii intime.
2. Modalităţile „acţionare” ale procesului contradictorial
Procesul acţionar presupune constituirea învinuirii sub formă de acţiune penală.
Adresându-ne către rădăcinile istorice şi psihologice ale acestui institut, îl determinăm ca o reminiscenţă a legii talionului în proiecţie procesuală.
Referitor la unele momente edificatoare ale procesului contradictorial de tip „acţionar” menţionăm că persoana care înaintează acţiunea este procesual activă. Ea culege şi prezintă probe îşi susţine poziţia în judecată, într-un cuvânt ea susţine învinuirea, iar procesul înaintează în primul rând graţie efortului ei. Prin aceasta procesul-acţionar se deosebeşte de cel inchizitorial, unde activitatea independentă a părţii se reduce la cererea de acordare a apărării.
Acţiunea înaintată are ca finalitate doar câştigul în litigiul judiciar, iar dacă partea care înaintează acţiunea este de acord din start sau cu acceptarea sau cu respingerea acţiunii, nu mai suntem în prezenţa procesului acţionar.
Susţinerea acţiunii este dreptul persoanei care o înaintează şi nicidecum obligaţia acesteia. Instanţa nu poate cere de la cel care a înaintat acţiunea să o susţină. Atât învinuirea oficială cît şi cea privată poate să renunţe la pretenţiile sale, fapt care duce la încetarea procesului.
În cadrul procesului acţionar probele sunt apreciate de instanţă după propria convingere. Probele se apreciază calitativ şi, nu cantitativ ca în procesul inchizitorial (testes pondenrantur, non nomerantur).
O altă caracteristică a procesului acţionar este aceea că instanţa trebuie să înceapă procedura dacă i-a fost prezentată o cerere (acţiune) după toate cerinţele legale, spre deosebire de procesul inchizitorial, unde pornirea procesului stă la atitudinea instanţei.
Putem deosebi două tipuri de proces contradictorial-acţionar:
1. Proces acţionar privat;
2. Proces acţionar public.
1. Procesul acţionar privat constă în aceea că există o învinuire privată, există egalitatea în drepturi a părţilor, repartizarea raţională între ele a sarcinii probaţiunii, iar instanţa are un rol pasiv în probaţiune. Condiţii social-politici pentru acest fel de proces se constituie acolo unde stabilitatea social-politică se conjugă cu o anumită libertate a persoanei şi imposibilitatea sau nedorinţa de a apela la organele publice pentru ca acestea să susţină învinuirea.
2. Procesul acţionar devine public atunci când învinuirea începe să fie exercitată de organe publice permanente (procuratura, poliţia). Începutul public în activitatea organelor de stat împuternicite cu susţinerea învinuirii se manifestă prin aceea că ele acţionează nu după bunul lor plac ci „ex oficio”, adică în virtutea obligaţiei de serviciu .
3. Procesul penal post contradictorial (procesul contradictorial public).
După cum menţionează autorul A.V.Smirnov acest tip de proces este abia la etapa de formare. El se va manifesta ca ceva net superior proceselor de tip contradictorial expuse mai sus. Această modalitate a contradictorialităţii este posibilă a fi aplicată numai în cadrul unei societăţi post-industriale. În cadrul acestei societăţi scopul public se realizează nu prin redistribuirea resurselor între subiecţii de la putere, ci prin stimularea intereselor social importante a tuturor indivizilor .
Scopul învinuirii nu mai constă în condamnarea persoanei după principiul „fiat justiţia, pereat mundum”. Scopul acuzatorului de stat în primul rând este de a stabili adevărul şi de a asigura respectarea intereselor şi libertăţilor fundamentale ale individului uman. Reabilitarea persoanei nevinovate este în aceste condiţii un rezultat la fel de aşteptat şi valoros ca şi condamnarea celui vinovat.
Aceste modificări în concepţia acuzării însă nu duc la pierderea contradictorialităţii procesului penal deoarece existenţa justiţiei independente, imparţiale şi a părţilor egale nu se atinge în nici un mod. Ba mai mult ca atât, egalitatea părţilor devine şi mai profundă, deoarece părţile sunt asigurate cu posibilităţi suficiente pentru susţinerea intereselor sale şi nu doar sunt declarate formal ca egale. Din această perspectivă vorbim deja despre egalitatea funcţională a părţilor şi nu despre egalitatea în drepturi a părţilor. Egalitatea funcţională presupune că funcţiile procesuale ale părţilor sunt egale.
Procesul post contradictorial este un proces al posibilităţilor reale pentru toţi participanţii săi. Totuşi, pentru a crea fiecăruia dintre participanţi posibilitatea de a-şi realiza interesele într-o atmosferă atât de îngustă şi explozivă, este absolut necesar de a efectua o distribuire cât mai precisă a funcţiilor procesuale .
Aşadar, pe stindartul procesului post contradictorial am putea scrie: protejarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanei, noncombatanţă, activism, o separare strictă a funcţiilor şi egalitatea posibilităţilor procesuale a părţilor.
În cele de mai sus am încercat să descriem cele două mari forme istorice ale procesului penal: procesul penal inchizitorial şi procesul penal contradictorial cu multiplele modalităţi în care au existat.
Din studiul efectuat deducem o existenţă pură sau ideală a acestor forme de proces penal este practic imposibilă, fapt demonstrat şi de istorie.
La începutul acestui paragraf am enunţat cele trei forme de proces penal:
– forma inchizitorială;
– forma contradictorială;
– forma mixtă.
La acest moment după ce am analizat primele două forme ar trebui să analizăm forma mixtă a procesului penal, fapt pe care îl considerăm inoportun din următoarele considerente:
1. Forma mixtă a procesului penal nu are nişte elemente definitorii proprii, dar operează cu elementele proceselor contradictorial sau inchizitorial combinându-le în proporţii diferite.
2. Nu putem defini o modalitate constantă de proces penal mixt, deoarece în dependenţă de condiţiile socio-economice, politice şi istorice procesul penal mixt de fiecare dată va lua o turnură nouă.
3. Fiecare dintre modalităţile procesului penal de formaţie inchizitorială sau contradictorială poate fi determinat ca mixt. Exemplificăm aici: asiza, ordonanţa judecătorească, procesul acuzatorial.
Aşadar, procesul penal de formaţiune mixtă nu este altceva decât o combinare mecanică a elementelor de proces contradictorial sau inchizitorial, determinată de condiţiile sociale, istorice, politice, economice şi care diferă de la caz la caz.
În concluzie la acest capitol menţionăm că contradictorialitatea nu a fost întotdeauna o constantă a procesului penal. În evoluţia statutului procesual al individului de la obiect al procesului până la subiect cu posibilităţi funcţionale reale, contradictorialitatea şi-a dobândit încet, dar sigur poziţia dominantă pe care o deţine astăzi.
Riscul supraestimării sale constă în aceea că separarea funcţiilor procesuale în mod exagerat, ar duce la distrugerea legăturii de intercomunicare şi astfel ar fi pierdut firul logic al activităţilor procesual penale.
Anume din acest considerent aplicarea contradictorialităţii trebuie să fie cât mai eficientă.
Evoluţia statului şi împreună cu el a modalităţilor de soluţionare a cauzelor penale şi contracarare a infracţionalităţii este de-a dreptul impresionantă.
Istoria procesului penal oferă posibilitatea de a concluziona anumite fapte şi anume:
1. Forma contradictorială a procesului penal a existat întotdeauna acolo unde statul a existat sub formă de democraţie,
2. Contradictorialitatea în statele sclavagiste a fost condiţionată de prezenţa formei democratice de guvernare,
3. În societatea feudală forma contradictorială a procesului penal se realiza în cadrul judecăţii celor egali (unde se foloseau ordaliile şi duelul judiciar în calitate de probe)
Coraportul dintre formele istorice ale procesului penal şi principiul contradictorialităţii necesită în primul rând determinarea noţiunii de „formă a procesului penal”.
Începutul studierii formei procesului penal a fost pus de către Abegg, Biner, Valter ş.a., care şi-au îndreptat atenţia asupra exprimării externe a activităţii procesuale. Dar primii teoreticieni care au efectuat o abordare procesuală în scopul depistării formelor istorice ale procesului penal au fost Gartung şi Planc. Ei au enunţat caracteristicile formelor contradictoriale (acuzatoriale), inchizitoriale şi mixte ale procesului penal şi le-au caracterizat .
Ştiinţa despre formele procesului penal se bazează pe noţiunile de model al procesului penal inchiziţional şi model al procesului penal contradictorial.
Forma procesului penal într-un stat anumit şi într-o perioadă istorică respectivă depinde de politică, filozofie şi nivelul de dezvoltare a ştiinţelor juridice şi altor ştiinţe.
Procesul penal, fiind o ramură de drept dintre cele mai politizate este foarte receptiv la orice schimbări ce survin în sfera politică a statului. După cum menţionează J. Sabo citat de S. Şestacova , influenţa factorilor politici asupra raporturilor juridice procesuale este mult mai mare decât asupra raporturilor juridice materiale. Suntem absolut de acord cu această opinie, deoarece norma procesuală este inertă fără de participarea individului, iar indivizii după cum ştim sunt cei mai influenţaţi de politică .
În aceeaşi ordine de idei putem menţiona că statul, care până la urmă reprezintă forţele politice active, este acela care determină structura puterii judecătoreşti şi implicit a procesului penal.
Dependenţa formei procesului penal de filozofie se prevede în două aspecte: primul ţine de interdependenţa clasică a dreptului cu filozofia, cea din urmă, modelează sistemele juridice statale din interior; al doilea aspect se referă la interdependenţa procesului penal şi scopul acestuia de restabilire a adevărului şi echităţii.
Dependenţa procesului penal de realizările ştiinţelor în general, rezultă din aceea că procesul penal utilizează din plin pentru a-şi atinge scopul realizările acestor ştiinţe.
În încercările de a determina ce totuşi reprezintă forma procesului penal, s-a mers pe calea utilizării legilor logice, deoarece se cunoaşte că forma oricărui fenomen este strâns legată de conţinutul acestuia, iar specificul activităţii procesual penale constă în aceea că în cadrul său, ca element inevitabil apare persoana despre care există presupuneri că ar fi vinovată de comiterea unei infracţiuni.
Această persoană în primul rând este cointeresată ca activitatea procesual-penală să se desfăşoare după anumite reguli. Concomitent pentru a-şi realiza interesul propriu, această persoană trebuie să dispună de anumite mijloace procesuale. Implicit, aceste circumstanţe sus expuse, presupun şi existenţa anumitor mijloace procesuale ce vor fi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală şi a persoanei vătămate prin care aceştia vor putea să-şi realizeze scopul propriu.
Aceste „mijloace procesuale” se realizează prin drepturi şi obligaţii ale participanţilor procesului penal şi se constituie în statutul lor procesual.
Posibilităţile oferite de către statutul procesual participanţilor procesului penal pot fi atât egale, cît şi discriminatorii.
Anume statutul procesual al părţilor în procesul penal şi coraportul drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale acestora apare ca factor decisiv în determinarea formei istorice de proces penal.
După cum arată S.D. Şestacova, indicele de bază al determinării formei istorice a procesului penal este coraportul statutului procesual al organelor, persoanelor ce realizează urmărirea penală şi statutul procesual al învinuitului (bănuitului), altei persoane în privinţa cărora există probe) .
Acelaşi autor denumeşte statutul intern ce contribuie la determinarea formei procesului penal.
În calitate de criteriu extern (funcţional) de clasificare a formelor procesului penal, S.D. Şestacova, indică două momente:
1. Modul de distribuire a funcţiilor procesuale de bază;
2. Coraportul dintre posibilităţile procesuale ale organelor de urmărire penală şi învinuit (bănuit, persoană în privinţa căreia există probe) în cadrul procesului de probaţiune .
Alţi autori definesc forma istorică a procesului penal ca fiind “modalităţi de bază a organizării procesului penal, condiţionată de structura politică a societăţii” .
Formele istorice de proces penal mai sunt denumite şi ca “arhetipuri reale ale procesului judiciar”. Ele reprezintă quintesenţa, conţinutul de bază a formelor de proces concrete, care au dezvoltat istoria în anumite state şi care s-au dovedit a fi atât de reuşite încât au servit ca model şi pentru alte state .
În privinţa clasificării formelor procesului penal, opiniile autorilor în acest sens sunt suficient de diverse.
Astfel se enumeră următoarele forme istorice de proces-penal:
– forma contradictorială;
– forma inchiziţională (de urmărire, de anchetare);
– forma mixtă .
Alţi autori enumeră următoarele forme istorice ale procesului penal:
– forma clasică contradictorial-inchizitorială;
– forma contradictorială (cu precădere);
– forma inchizitorială cu elemente ale procesului contradictoriu .
Din literatura cercetată putem concluziona că toate aceste forme sunt posibile, atâta doar că nici una dintre ele nu are existenţă în formă pură.
Prezintă interes opinia autorului rus A.V. Smirnov, care susţine că până la urmă nu există diferite forme de proces penal, ele fiind întotdeauna aceleaşi, atât doar că au „slujit diferitor stăpâni” .
În cele ce urmează vom descrie pe scurt fiecare din formele istorice ale procesului penal în accepţiunea lor clasică: forma contradictorială, forma inchiziţională şi forma mixtă.
Forma istorică inchiziţională (inchizitorială) a procesului penal se prezintă ca un astfel de proces în cadrul căruia funcţia de urmărire penală, funcţia de apărare şi funcţia de luare a deciziei în cazul penal, adică funcţia judiciară, se contopesc şi se prezintă ca activitate a unui singur organ statal.
Acest organ este împuternicit să pornească urmărirea penală, să cerceteze circumstanţele cauzei, culege probe, se ocupă de aplicarea măsurilor pentru asigurarea intereselor legale ale participanţilor procesuali şi decide soarta cauzei. Din aceste considerente, în cadrul procesului inchizitorial nici nu trebuie să existe o parte a acuzării şi a apărării independente. De vreme ce nu există partea acuzării, nu există ca atare învinuire şi nici învinuitul. În locul lor însă există obiectul cercetării – persoana aflată sub urmărire penală. Organul de urmărire penală în acest context nu este egal cu persoana aflată sub urmărire penală, care apare nu ca subiect al raportului juridic procesual penal, ci ca obiect al acestui raport.
Din cauza lipsei părţilor, nu are importanţă juridică nici litigiul privind obiectul cauzei, deoarece unicul promotor al cauzei nu este litigiul (şi evident necesitatea de a-l soluţiona), ci prescripţia impersonală a legii.
Această modalitate a procesului penal nu conţine garanţii suficiente pentru apărarea intereselor persoanei aflate sub urmărire penală, deoarece funcţia apărării este pusă în sarcina oponentului său procesual – organul de urmărire penală.
Procesul inchizitorial reprezintă aplicarea metodei administrative în soluţionarea cauzelor penale, metodă care presupune subordonare.
Procesul inchizitorial la rândul său s-a manifestat prin mai multe modalităţi:
I. Reprimarea penală (Уголовная расправа). În cadrul acesteia instanţa nu este doar organ de urmărire penală, ci şi organ de administrare statală. Activitatea procesuală nu este separată de cea administrativă, procedura judiciară este rudimentară. O importanţă deosebită o are atitudinea personală a judecătorilor faţă de cauză, sistemul probelor formale lipseşte.
Reprimarea penală se utilizează acolo unde probele sunt de prisos, sau au o importanţă minoră.
Istoria prezintă următoarele forme ale reprimării penale:
1. Judecata obştii, judecata „oamenilor buni şi bătrâni” .
Prin analogie, o astfel de modalitate de soluţionare a litigiilor astăzi putem depista în cadrul răspunderii disciplinare în cadrul corporaţiilor .
2. Judecata de ocină (feudală).
3. Reprimarea penal-administrativă.
În cadrul acesteia se aplică metode antidemocratice, iar propria convingere a instanţei este hotărâtoare. Amintim în acest sens „troicile judecătoreşti” şi „osoboie sovescianie”, care au existat şi pe teritoriul statului nostru în anii 30, fiind nişte formaţiuni anticonstituţionale şi extrajudiciare .
4. Judecata militară de campanie este de regulă o instanţă excepţională, care activează în cadrul formaţiunilor militare şi care utilizează o procedură simplificată. În cadrul ei nu participă judecători profesionişti.
II. Asiza
Este a doua modalitate a procesului inchizitorial.
Apare în sec.IX-XI în Anglia. Reprezintă un compromis între judecata obştii şi reprimarea penal administrativă. În cadrul acestei forme procesuale jurisdicţia o executau persoanele special împuternicite, care circulau prin ţară şi soluţionau cauzele penale existente, folosindu-se tot „probele” de genul ordaliilor şi juraţilor. Se consideră că asiza reprezintă forma embrionară a procesului cu juraţi anglo-saxon.
III. Inchiziţia
Procesul inchizitorial apare în perioada instaurării absolutismului în Europa (sec.XV-XVI).
Se caracterizează prin faptul că judecata este separată de administraţie, dar concomitent este responsabilă în faţa sa.
Funcţia de urmărire penală nu este diferenţiată, adică pur şi simplu aceasta nu există, din această cauză toate chestiunile se soluţionează în instanţa de judecată.
Un alt specific este faptul că procesul inchizitorial este destul de detaliat reglementat.
Atitudinea personală a judecătorului este redusă la minim ca factor de influenţă. Persistă sistemul formal de probaţiune în cea mai dură şi inumană formă de manifestare – ca temelie a probaţiunii este considerată recunoaşterea vinovăţiei de către persoană, „smulsă” prin aplicarea torturii. Persoana care îşi recunoştea vina sub influenţa torturii, chiar dacă ulterior renunţa la depoziţiile sale, oricum rămânea a fi considerată vinovată. Unul din principiile acestui tip de proces este acela că orice dubii existente se interpretează întru vinovăţia persoanei.
După cum menţioneză autorul A.V. Smirnov, inchiziţia apare ca o modalitate politică a procesului inchizitorial, ca un tot întreg, deoarece aceasta a avut misiunea istorică de a consolida statul unitar prin intermediul justiţiei, înlocuind astfel formele statale feudale .
IV. Procesul de instrucţie.
Acest tip de proces poate fi caracterizat ca o modalitate birocratică a procesului inchizitorial. Raţionalitate, impersonalitate, procedura strict reglementată, preeminenţa formei asupra conţinutului, limitarea răspunderii – toate aceste caracteristici birocratice sunt proprii acestui tip de proces penal.
În procesul de instrucţie pentru prima dată apare ancheta sau cercetarea prealabilă ca modalitate de raţionalizare a pregătirii materialelor cauzei pentru şedinţa de judecată. Cercetarea prealabilă este efectuată de judecătorul de instrucţie. Acesta în calitate de reprezentant plenipotenţiar al instanţei de judecată execută toate actele de cercetare care sunt necesare. În virtutea acestui fapt, ulterior judecata poate soluţiona cauza în lipsa martorilor şi chiar a învinuitului. Astfel, apare „procedura pe hârtie”, acţiunile se duc înscris, iar probele sunt examinate mijlocit. Tortura devine mult mai puţin sofisticată şi mult mai uşoară.
Procesul de instrucţie se efectua în conformitate cu reguli care erau bine elaborate şi puse la punct, iar persoanei i se recunoşteau unele drepturi. În caz că nu erau probe suficiente pentru demonstrarea vinovăţiei persoanei ea era declarată nevinovată.
Observăm că acest tip de proces reprezintă nu doar interesele statului, ci satisfăcea şi unele necesităţi ale societăţii din perioada absolutismului iluminat.
V. Ordonanţa judecătorească
Este o formă contemporană de existenţă a procesului penal inchiziţional. Sfera sa de aplicare se limitează la contravenţiile care nu prezintă un pericol social ridicat şi care nu sunt cuprinse în procedura penală. Aceasta se prezintă ca „periferia” procesului penal care se hotărniceşte cu procesul administrativ, de aceea metoda administrativă aplicată în cadrul procesului inchiziţional este oportună în acest caz .
Specificul acestui tip de proces constă în aceea că el se va aplica numai la acordul învinuitului, în calitate de alternativă procesului contradictorial, ceea ce permite de a nu încălca drepturile învinuitului. După cum o numeşte A.V.Smirnov, această modalitate a procesului este o formă „restrânsă” a procesului contradictoriu .
Procedura ordonanţei judecătoreşti constă în aceea că judecătorul, dacă faptele imputate reies fără dubii din materialele prezentate, emite hotărârea fără a chema părţile şi martorii. Elementul inchizitorial în acest caz constă în aceea, că instanţa soluţionează de una singură cauza fără a chema părţile.
O a doua formă a procesului penal este procesul penal contradictorial (precizăm că în literatura de specialitate procesul contradictorial mai este numit şi acuzatorial, dar considerăm că noţiunea de proces contradictorial este mai largă şi cuprinde în acest sens mai multe modalităţi înrudite de proces penal, inclusiv şi pe cea acuzatorială) .
Procesul contradictorial este o categorie ideală, care totuşi este necesară în practică. Deşi nu se întâlneşte în forma sa pură, elementele procesului contradictorial se întâlnesc în alte multe modalităţi de proces penal, cu atât mai mult că în prezent ele sunt dominante.
La baza procesului contradictorial ideal s-a luat procesul contradictorial de tip anglo-saxon, care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare, şi funcţia de înfăptuire a justiţiei pe tot parcursul procesului penal. Astfel justiţia penală a fost definita ca căutare publica în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia îmbracă forma competentei între acuzator şi inculpat.
Urmărirea penala în procesul penal contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie şi altele, desfăşurate la aceasta etapa, iar pentru unele categorii de cauze de examinare preventivă a materialelor prezentate de părţi). În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se făcea fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care aveau dreptul să participe la interogarea acestora. Interogările se petreceau în mod interactiv de către acuzator şi de către învinuit. Un criteriu important al procesului penal contradictorial era verbalitatea. Nu numai soluţionarea definitiva a cauzei penale, dar şi procesul de interogare de către judecător (procesul preliminar) decurgea în formă verbală. Judecata trebuia să ia cunoştinţă cu declaraţiile martorilor din răspunsurile lor verbale la întrebările părţilor, participante la proces. Imposibilitatea verificării declaraţiilor martorilor prin confruntare în toate cazurile era considerată ca argument suficient pentru excluderea acestor declaraţii din rândul probelor. Însăşi faptul ca martorul nu se afla în tara nu este o circumstanţa care permitea înlocuirea declaraţiei verbale prin prezentarea în judecata a declaraţiilor scrise .
La toate acestea se mai adaogă interzicerea unor aşa numite declaraţii din spusele altuia “hearsay”, adică transmiterea de către martor a cuvintelor altor persoane, care i-a povestit lui despre fapta respectivă. O astfel de declaraţie nu putea fi verificata prin confruntare, deoarece persoana care este izvorul probei nu este prezentă în judecată. Un criteriu nu mai puţin important în procesul contradictorial englez este publicitatea procesului. Procesul trebuia sa fie petrecut în mod deschis iar concluziile puteau fi publicate. Procesul penal contradictorial a fost dominat de principiul prezumţiei nevinovatei, care presupunea ca sarcina probaţiunii cade pe partea acuzării ce trebuia sa dovedească faptul comportării ilegale ale învinuitului, reieşind din regula generala – cel ce afirma, trebuie să dovedească faptul afirmat. Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea data, sau a fost graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie, se dovedeşte de cel acuzat, iar faptul că învinuitul este responsabil va fi probat de apărător, aplicându-se în ultimul caz prezumţia, căci starea normala se presupune pâna când nu se va dovedi contrariul. În sarcina învinuitului se pune dovedirea “alibi-ului”, precum şi a tuturor circumstanţelor invocate în apărarea sa pe care le cunoaşte. În procesul penal contradictorial englez, organele de stat, ce desfăşurau urmărirea penală (poliţia, procuratura) nu aveau obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului şi, respectiv acesta trebuia să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivelor particulari şi experţilor, să administreze probe în apărarea sa. În acest scop legislaţia federala a SUA din 1964 privind justiţia penală prevede acordarea unei sume de bani până la 300 dolari, învinuitului pentru cheltuielile în scopul apărării sale .
Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial avea loc după forma procesului civil, unde părţile prezentau probe în acuzare sau în apărare în faţa instanţei de judecată, care, avea rolul de arbitru. Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depindea de faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel daca învinuitul recunoştea vina sa la acuzarea interpretată de către acuzator, ancheta judecătoreasca nu se desfăşura, ci judecătorul emitea ordin de înscriere în procesul verbal al verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor.
Prin urmare, în concluzie, am caracteriza procesul penal contradictorial prin următoarele trăsături de bază:
1. Existenţa a două părţi procesuale cu interese opuse (apărarea şi învinuirea). Aceasta este necesar măcar din perspectiva faptului că pentru orice competiţie sunt necesari minimum doi subiecţi ce concurează.
2. Egalitatea în drepturi a părţilor, deoarece o competiţie poate fi considerată echitabilă numai dacă participanţii concurenţi sunt plasaţi în aceeaşi categorie „de greutate”, adică din start li se oferă posibilităţi egale pentru apărarea intereselor legale în viziunea jurisprudenţei europene, ceea ce se numeşte „egalitatea armelor”).
3. Existenţa unei judecăţi independente faţă de părţi, de altfel, o competiţie este inimaginabilă fără de un arbitru absolut neutru.
Din această ultimă cerinţă rezultă că judecata nu-şi poate atribui nici funcţia de învinuire, nici cea de apărare, la fel judecata va examina cauza doar în limita învinuirii înaintate şi nicidecum mai mult.
Principalul imbold al activităţii instanţei este litigiul dintre părţi în privinţa învinuirii şi nu iniţiativa instanţei.
Concomitent menţionăm că nu doar instanţa nu poate exercita funcţia apărării sau învinuirii ci şi invers.
Aşadar, procesul penal contradictorial poate fi definit ca: forma ideală a procesului în care litigiul dintre părţi egale se soluţionează de instanţa judecătorească independentă .
Metoda aplicată în cadrul acestui proces nu este nici dispozitivă, nici imperativă. După cum expun unii cercetători , metoda de reglementare a procesului contradictorial se rezumă la faptul că raporturile dintre părţi legate de soluţionarea celor mai importante probleme, sunt dominate de prezenţa a unui arbitru independent şi imparţial – a instanţei judecătoreşti. De aceea metoda dată se numeşte arbitrală sau judiciară .
Menţionăm că la aplicarea acestei metode nici una dintre părţi nu are o poziţie superioară faţă de cealaltă. După cum putem constata, procesul contradictorial este posibil a fi realizat acolo unde există o participare tripartită la exercitarea justiţiei penale: părţile egale şi autonome în drepturi şi instanţa independentă şi imparţială.
În concluzie putem spune că procesul contradictorial indiscutabil apare acolo unde este recunoscută libertatea subiectivă şi individualitatea persoanei.
Sub aspect istoric, putem spune că contradictorialitatea se poate manifesta în procesul penal sub cele mai diverse aspecte, în dependenţă de condiţiile interne şi nivelul socio-psihologic al fiecărei societăţi în parte.
Aşadar, sub aspect istoric elemente ale procesului contradictorial sau manifestat în mai multe modalităţi şi anume:
1. Procesul acuzatorial
Procesul acuzatorial întruneşte elementele procesului contradictorial deoarece în cadrul său participă învinuitul şi acuzatorul, iar hotărârea instanţei de judecată depinde de faptul că cineva obţine supremaţie în litigiu. Dar, câştigul cauzei nu depinde de faptul ai cui martori au fost convingători, ale cui documente au fost mai veridice, cine a avut probe forte, ci depinde de aceea dacă părţile au respectat sau nu condiţiile formale ale procesului. Condiţiile formale ale procesului pot fi de origine sacrală (ordaliile, jurăminte, duelul judiciar) sau laică. În cel din urmă caz aceasta îşi are originea în faptul că lipseşte încrederea în instanţa judiciară ca fiind capabilă să determine adevărul de sine stătător.
Procesul acuzatorial este „contradictorialitate formală”. Deşi litigiul „între părţi există cu adevărat, importanţă pentru soluţionarea sa o au anumiţi factori externi, străini chiar procesului (forţa fizică şi rezistenţa persoanelor, arbitrariul şi „voia soartei”, respectarea solemnităţilor, etc.). Prin aceasta procesul acuzatorial se deosebeşte de procesul contradictorial clasic în cadrul căruia soluţia litigiului o dă instanţa în baza alegerii libere şi convingerii intime.
2. Modalităţile „acţionare” ale procesului contradictorial
Procesul acţionar presupune constituirea învinuirii sub formă de acţiune penală.
Adresându-ne către rădăcinile istorice şi psihologice ale acestui institut, îl determinăm ca o reminiscenţă a legii talionului în proiecţie procesuală.
Referitor la unele momente edificatoare ale procesului contradictorial de tip „acţionar” menţionăm că persoana care înaintează acţiunea este procesual activă. Ea culege şi prezintă probe îşi susţine poziţia în judecată, într-un cuvânt ea susţine învinuirea, iar procesul înaintează în primul rând graţie efortului ei. Prin aceasta procesul-acţionar se deosebeşte de cel inchizitorial, unde activitatea independentă a părţii se reduce la cererea de acordare a apărării.
Acţiunea înaintată are ca finalitate doar câştigul în litigiul judiciar, iar dacă partea care înaintează acţiunea este de acord din start sau cu acceptarea sau cu respingerea acţiunii, nu mai suntem în prezenţa procesului acţionar.
Susţinerea acţiunii este dreptul persoanei care o înaintează şi nicidecum obligaţia acesteia. Instanţa nu poate cere de la cel care a înaintat acţiunea să o susţină. Atât învinuirea oficială cît şi cea privată poate să renunţe la pretenţiile sale, fapt care duce la încetarea procesului.
În cadrul procesului acţionar probele sunt apreciate de instanţă după propria convingere. Probele se apreciază calitativ şi, nu cantitativ ca în procesul inchizitorial (testes pondenrantur, non nomerantur).
O altă caracteristică a procesului acţionar este aceea că instanţa trebuie să înceapă procedura dacă i-a fost prezentată o cerere (acţiune) după toate cerinţele legale, spre deosebire de procesul inchizitorial, unde pornirea procesului stă la atitudinea instanţei.
Putem deosebi două tipuri de proces contradictorial-acţionar:
1. Proces acţionar privat;
2. Proces acţionar public.
1. Procesul acţionar privat constă în aceea că există o învinuire privată, există egalitatea în drepturi a părţilor, repartizarea raţională între ele a sarcinii probaţiunii, iar instanţa are un rol pasiv în probaţiune. Condiţii social-politici pentru acest fel de proces se constituie acolo unde stabilitatea social-politică se conjugă cu o anumită libertate a persoanei şi imposibilitatea sau nedorinţa de a apela la organele publice pentru ca acestea să susţină învinuirea.
2. Procesul acţionar devine public atunci când învinuirea începe să fie exercitată de organe publice permanente (procuratura, poliţia). Începutul public în activitatea organelor de stat împuternicite cu susţinerea învinuirii se manifestă prin aceea că ele acţionează nu după bunul lor plac ci „ex oficio”, adică în virtutea obligaţiei de serviciu .
3. Procesul penal post contradictorial (procesul contradictorial public).
După cum menţionează autorul A.V.Smirnov acest tip de proces este abia la etapa de formare. El se va manifesta ca ceva net superior proceselor de tip contradictorial expuse mai sus. Această modalitate a contradictorialităţii este posibilă a fi aplicată numai în cadrul unei societăţi post-industriale. În cadrul acestei societăţi scopul public se realizează nu prin redistribuirea resurselor între subiecţii de la putere, ci prin stimularea intereselor social importante a tuturor indivizilor .
Scopul învinuirii nu mai constă în condamnarea persoanei după principiul „fiat justiţia, pereat mundum”. Scopul acuzatorului de stat în primul rând este de a stabili adevărul şi de a asigura respectarea intereselor şi libertăţilor fundamentale ale individului uman. Reabilitarea persoanei nevinovate este în aceste condiţii un rezultat la fel de aşteptat şi valoros ca şi condamnarea celui vinovat.
Aceste modificări în concepţia acuzării însă nu duc la pierderea contradictorialităţii procesului penal deoarece existenţa justiţiei independente, imparţiale şi a părţilor egale nu se atinge în nici un mod. Ba mai mult ca atât, egalitatea părţilor devine şi mai profundă, deoarece părţile sunt asigurate cu posibilităţi suficiente pentru susţinerea intereselor sale şi nu doar sunt declarate formal ca egale. Din această perspectivă vorbim deja despre egalitatea funcţională a părţilor şi nu despre egalitatea în drepturi a părţilor. Egalitatea funcţională presupune că funcţiile procesuale ale părţilor sunt egale.
Procesul post contradictorial este un proces al posibilităţilor reale pentru toţi participanţii săi. Totuşi, pentru a crea fiecăruia dintre participanţi posibilitatea de a-şi realiza interesele într-o atmosferă atât de îngustă şi explozivă, este absolut necesar de a efectua o distribuire cât mai precisă a funcţiilor procesuale .
Aşadar, pe stindartul procesului post contradictorial am putea scrie: protejarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanei, noncombatanţă, activism, o separare strictă a funcţiilor şi egalitatea posibilităţilor procesuale a părţilor.
În cele de mai sus am încercat să descriem cele două mari forme istorice ale procesului penal: procesul penal inchizitorial şi procesul penal contradictorial cu multiplele modalităţi în care au existat.
Din studiul efectuat deducem o existenţă pură sau ideală a acestor forme de proces penal este practic imposibilă, fapt demonstrat şi de istorie.
La începutul acestui paragraf am enunţat cele trei forme de proces penal:
– forma inchizitorială;
– forma contradictorială;
– forma mixtă.
La acest moment după ce am analizat primele două forme ar trebui să analizăm forma mixtă a procesului penal, fapt pe care îl considerăm inoportun din următoarele considerente:
1. Forma mixtă a procesului penal nu are nişte elemente definitorii proprii, dar operează cu elementele proceselor contradictorial sau inchizitorial combinându-le în proporţii diferite.
2. Nu putem defini o modalitate constantă de proces penal mixt, deoarece în dependenţă de condiţiile socio-economice, politice şi istorice procesul penal mixt de fiecare dată va lua o turnură nouă.
3. Fiecare dintre modalităţile procesului penal de formaţie inchizitorială sau contradictorială poate fi determinat ca mixt. Exemplificăm aici: asiza, ordonanţa judecătorească, procesul acuzatorial.
Aşadar, procesul penal de formaţiune mixtă nu este altceva decât o combinare mecanică a elementelor de proces contradictorial sau inchizitorial, determinată de condiţiile sociale, istorice, politice, economice şi care diferă de la caz la caz.
În concluzie la acest capitol menţionăm că contradictorialitatea nu a fost întotdeauna o constantă a procesului penal. În evoluţia statutului procesual al individului de la obiect al procesului până la subiect cu posibilităţi funcţionale reale, contradictorialitatea şi-a dobândit încet, dar sigur poziţia dominantă pe care o deţine astăzi.
Riscul supraestimării sale constă în aceea că separarea funcţiilor procesuale în mod exagerat, ar duce la distrugerea legăturii de intercomunicare şi astfel ar fi pierdut firul logic al activităţilor procesual penale.
Anume din acest considerent aplicarea contradictorialităţii trebuie să fie cât mai eficientă.