Criza otomană internă: Reformele încercate de Imp. Otom. în sec.XVII au părut să dea roade. Până la 1681 armata otomană părea atât de puternică încât Kara Mustafa Paşa, cumnatul marelui vizir Ahmed Köprülü, a fost tentat să pornească din nou spre centrul Europei ca să cucerească Vienna (iulie-septembrie 1683). Efortul său s-a dovedit a fi supra-apreciat, dată fiind baza fragilă a renaşterii otomane. Coaliţia Anti-Otomană: apărătorii Vienei, stimulaţi de Regele Polonez Jan Sobieski, nu doar i-au ţinut la distanţă pe otomani, ci au şi pus bazele unei coaliţii europene majore al cărei scop era să aducă suficiente pagube şi să distrugă Imp. Otoman în următorul secol: a)Habsburgii doreau să-şi recucerească Ungaria, Serbia şi Balcanii, b)Veneţia spera să-şi recucerească bazele navale din Adriatică şi din Moreea, păstrând puterea navală şi comercială în Levant, c)Rusia lucra să-şi extindă teritoriul până la mările libere. doar duşmanii coaliţii europene, conduşi d FR şi SUE, au încecat să-i ajute pe Otom.: M.Brit şi OLANDA au păstrat neutralitatea, pt a păstra privilegiile comerciale obţinute de la Sultan prin Capitulaţii; şi încercau să prevină orice preluare a controlului asupra acestui stat de către naţiunile europene ce tindeau spre hegemonie în EUR. RU şi AU luptau cu otomanii nu doar prin atac militar direct, dar şi prin alimentarea nemulţumirilor populaţiei non-musulmane, asmuţare la revoltă împotriva politicilor Sultanului. În consecinţă a acestei situaţii, Imp. Otom. a fost în război cu duşmanii europeni timp de 41 de ani, între înfrângerea de la Vienna (1863) şi Tratatul de la Iaşi (1792). Din 1683 până la 1699 a luptat contra armatelor Ligii Sfinte, un război dezastruos terminat cu Pacea de la Karlowitz, negociată din partea Porţii, de Rami Mehmet Efendi (aceasta pierdea Moreea, o parte din Dalmaţia şi insulele Arhipelagului treceau la Veneţia; Azovul îl lua RU, aproape întreaga UNG+ TRANSILV+ SLAVONIA+ Baçka—AU. Podolia plus o parte din Ucraina reveneau POL). Istoricii consideră Pacea de la Karlowitz începutul Crizei Orientale, din 2 motive: 1.este prima împărţire a teritoriilor Imp. Otoman. 2. este prima dată când se introduce practica MPs Europene de a se amesteca în negocierile dintre Poartă şi duşmanii ei, în favoarea Porţii, pt a-i păstra integritatea teritorială şi independenţa. In continuare, în 1710-1711 Poarta a ţinut piept RU, iar Tratatul de la Prut i-a reîntors Azovul. Ca rezultat al celorlalte 4 războiae din prima jum. a sec.XVIII, Imp. Ot. a pierdut Ungaria, Banatul Timişoarei, Transilvania, Bucovina în EUR, stabilindu-şi frontiera pe Dunăre, unde fusese la înc. sec.XVI. MOMENTELE CHEIE (rezumate): 1)pierderile teritoriale; 2)creşterea influenţei în interior a conducătorilor locali — notabilii; 3)revolte ale ţăranilor, ceea ce ducea la întreruperea alimentării cu produse a capitalei, oraşelor aceasta ducea la-; 3)anarhie urbană, caracterizată de şomaj, foamete, boli; 4)totul se încununa cu arestarea şi condamnarea oficialilor, consideraţi responsabili (schimburi dese de putere); 5)rezistenţa la schimbare = mulţi otomani nu doreau schimbarea, deoarece ei singuri aveau de profitat de pe urma anarhiei şi condamnărilor, ceea ce era, practic, slăbirea controlului sultanului. Clasa conducătoare era complet izolată de ceea ce se întâmpla în ţară. Considerau că remediile pt destinul ţării constă doar din practica şi experienţa otomană, din ideea fundamentală despre superioritatea societăţii otomane asupra celorlalte, păgâne. de aceea nu erau gata să înveţe de la Europeni. Contactele cu aceştia se făceau doar pe câmpurile de luptă.