Chestiunea Principatelor a rămas la nivelul unei probleme de seamă a politicii europene şi după dubla alegere. De data aceasta, dintr-un factor relativ pasiv, statul naţional roman, constituit prin silinţele şi dibăcia românilor, a devenit un factor activ, cu toată menţinerea sa mai departe sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a puterilor. Principatele Unite au desfăşurat acţiuni de politică externă, care au avut o deosebită însemnătate în procesul de devenire a României. Ţelurile fundamentale ale politicii externe româneşti din anii 1859-1861 au fost desăvârşirea Uniunii, părarea autonomiei ţării, pregătirea cuceririi independenţei şi a desăvîrşirii unităţii statale a întregii naţiuni. Acţiunile pentru desăvârşirea Unirii celor două ţări s-aui impus în mod dominant în politica externă a Principatelor Unite. Era în acel moment problema-cheie, de a cărei deplină rezolvare depindea viitorul tânărului stat naţional şi care s-a înfăptuit în două etape: prin “legalizarea” dublei alegeri şi prin recunoaşterea Unirii desăvârşite pe plan Politico-adminisrtativ. In cursul celei dintâi etape, când Principatele Unite au beneficiat de sprijinul a cinci puteri europene, numai Imperiile otoman şi habzburgic refuzând încă să accepte faptul împlmit, statul naţional român şi-a demonstrat atât vitalitatea, cât şi abilitatea pe planul politicii externe. Pt a se obţine învestitura puterii suzerane şi a se acţiona eficient în vederea obţinerii recunoaşterii faptului împlinit, s-au trimis la Constanţinopol două delegaţii — ulterior contopite într-una singură, condusă de Costache Negri – şi s-a folosit sistemul misiunilor speciale. Principatele neavând dreptul reprezentării diplomatice pemtanente. Însărcinaţilor cu misiuni speciale – Vasile Alecsandri, Ştefan Golescu, Ludovic Steege, Dumitru Brătianu, Ioan Bălăceanu etc. – şi delegaţilor de la Constantinopol li s-a datorat, în bună măsură, recunoaşterea dublei alegeri. Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerană şi de către toate puterile garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul principal revenind mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfăşurat acţiunile de politică externă. În vara anului 1860, A.I.Cuza a pregătit un memoriu către puteri, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi lărgirea bazei electorale. La 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară otomană a invitat puterile garante la o înţelegere diplomatică în cadrul unei conferinţe consacrate problemelor puse de Principate şi, îndeosebi, problemei Unirii. Poarta limita însă durata Unirii administrative la domnia Iui Cuza şi încerca să dobândească un drept de intervenţie peşre Dunăre. Principatele Unite acţionau însă fată răgaz pentru a obţine Unirea deplină. In afara activităţii cabinetului domnesc, a lui Negri – agentul Principatelor pe lângă Poartă – şi a lui Vasile_Alecsandri, trimis în misiune la Paris, s-au folosit în vara anului 1861 două delegaţii speciale. Cea dintîi, sosită la Constanrinopol cu prilejul înscăunării noului sultan, Abdul-Aziz, a discutat fără succes eventualitatea proclamării Unirii doar cu asentimentul tacit al Porţii. Cea de-a doua, trimisă la Livadia, în Crimeea, a fost bine primită, Rusia neopunându-se realizării Unirii depline, deşi, guvernul ţarist făcea presiuni pentru ca guvernele Principatelor să fie încredinţate grupărilor conservatoare. La 13/25 septembrie 1861 şi-a început lucrările Conferinţa puterilor. Negocierile se prelungeau, Proclamând Unirea la 1l/23 decembrie 1861, Cuza o va prezenta ca o izbândă a poporului român şi nu ca un dar al puterilor din afară. Apărarea şj consolidarea autonomiei Principatelor a fost o altă preocupare constantă în politica externă de după 24 ianuarie/5 februarie 1859. S-a căutat să se restrângă orice încercare de imixtiune în treburile interne ale celor două ţări. Între Principate şi emigraţiile revoluţionarilor maghiari şi poloni s-au menţinut şi s-au dezvoltat legături în eventualitatea unor acţiuni comune de eliberare. Principatele Unite au reprezentat o bază de sprijin şi un loc de refugiu pentru revoluţionarii europeni şi îndeosebi pentru cei ce aparţineau popoarelor învecinate. Dobândirea neatârnării a rămas un permanent ideal al conducătorilor Principatelor Unite. Eventualitatea dobândirii independenţei de către Principate îngrijora îndeosebi Austria. Se lega în mod direct de problema Transilvaniei. Principatele Unite au depus străduinţe pentru a stabili relaţii diplomatice directe cu puterile, eludând intermediul Curţii suzerane, ceea ce reprezenta afirmarea unei poziţii neatârnate. S-a încercat să se înfiinţeze agenţii diplomatice în diferite capitale europene, s-a creat, în toamna anului 1860, o agenţie diplomatică oficioasă la Paris, totodată, s-a tins să nu se ţină seama de tratatele comerciale ale Porţii şi să se stabilească tarife vamale independente, folosindu-se orice prilej pentru negocieri directe. Potrivit intereselor economiei naţionale şi pentru a-şi afirma atribute de suveranitate, Principatele au încercat să bată monedă şi să emită o decoraţie .naţională. Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită şi, totodată, se pregătea viitoarea independenţă.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
