Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Dezintegrarea Tratatului de la Varşovia, prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare şi, apoi, destrămarea Uniunii Sovietice – în viziunea lui Z. Brzezinski, ultima treaptă în ascensiunea rapidă a Statelor Unite ca singura şi prima putere cu adevărat mondială. Odată cu prăbuşirea comunismului, s-a pus problema instituirii unei noi ordini internaţionale, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta. După anii ‘90, care marchează sfârşitul comunismului ca etapă istorică, noua abordare a aspectelor geopolitice are la bază existenţa unei singure superputeri (similară ca dominaţie doar celei din perioada imperiului roman). Această abordare nu poate evalua însă şi consecinţele promovării noii ordini bazate pe această realitate politică. Primul avertisment sever, a venit de la Henry Kissinger: ,,Ceea ce este nou în legătură cu noua ordine internaţională, pe cale de a se naşte este faptul că, pentru prima oară, Statele Unite nu pot nici să se retragă din lume, nici să o domine. Sfârşitul Războiului Rece a impus două direcţii teoretice majore. Dezbaterea între neo-realism şi neo-liberalism, conturată de multiplicarea unghiurilor de înţelegere a sistemului mondial odată cu manifestarea tot mai clară a globalizării şi a acţiunii actorilor non-statali, pare să fi fost câştigată de cei din urmă. Pozitivismul ca bază metodologică a realismului a fost semnificativ subminat de noile dezvoltări in ştiinţele sociale, iar partizanii instituţionalismului neo-liberal au crescut semnificativ ca pondere in literatura de specialitate.
Neo-idealismul şi internaţionalismul neo-liberal au o viziune comună asupra angajamentului in privinţa formelor democratice de guvernare şi credinţa că interdependenţa face războiul tot mai improbabil.
În aceeaşi ordine de idei trebuie de menţionat că, odată cu sfârşitul războiului rece, majoritatea literaturii de specialitate este dominată de ideea că lumea se află intr-o perioadă de tranziţie, in care au loc modificări radicale in normele şi instituţiile, care guvernează sistemul internaţional. Dacă această opinie este acceptată de majoritatea analiştilor, în privinţa răspunsului la întrebarea spre ce se îndreaptă sistemul internaţional sau cum va arăta el? nu s-a ajuns la un consens.
Încercând să afle răspunsul la această întrebare, comunitatea academică a produs o adevărată „ciocnire a perspectivelor” asupra noii ordini mondiale, care se pot grupa in trei mari categorii:
optimiste: lumea va ajunge la apogeul dezvoltării tehnologice şi al triumfului „raţiunii paşnice” in afacerile internaţionale;
pesimiste: lumea va fi dominată de haos şi de anarhie cronică;
moderate: lumea va adopta forme variate de interacţiune intre state, care vor asigura stabilitatea şi guvernarea unui sistem internaţional complex.
Sfârşitul Războiului Rece, încheierea confruntării ideologice dintre cele două blocuri şi aşa-zisul „al treilea val al democratizării” au impulsionat o serie de personalităţi să avanseze scenarii extreme referitoare la viitorul aranjament in sistemul internaţional.
În acest sens de remarcat că, mulţi dintre teoreticieni au încercat să definească Noua Ordine Mondială, instituită drept consecinţă a mutaţiilor geopolitice la începutul anilor ’90 sec. XX prin prisma mai multor concepte si paradigme.
Unul dintre aceştia este, politologul american Francis Fukuyama care a avansat paradigma armoniei euforice cu teza „sfârşitul istoriei”, sau ideea precum că, în urma evenimentelor dramatice din anii ’90 sec. XX, societatea umană a ajuns la “sfârşitul istoriei”, deoarece confruntarea ideologica dintre autocraţie şi liberalism a fost rezolvată definitiv în favoarea liberalismului. Preconizând că ţările democrate preferă să rezolve conflictele dintre ele prin înţelegeri şi compromisuri, iar convertirea inevitabilă a omenirii la liberalism promitea instaurarea unei păci universale şi începutul unei ordini mondiale stabile.
De asemenea autorul afirmă că „asistăm la sfârşitul istoriei ca atare: acesta reprezintă punctul final în evoluţia ideologică a lumii şi presupune universalizarea democraţiei liberale de sorginte occidentală ca formă finală de guvernare umană”. Era conflictelor globale a apus, viitorul fiind „crearea unei pieţe comune a păcii mondiale”, care va diminua probabilitatea războaielor generalizate. Principala preocupare a viitorului va fi soluţionarea problemelor economice, ecologice şi tehnologice.
Prin urmare, F. Fukuyama, este de părerea că astăzi suntem martorii „sfârşitului istoriei”. Autorul dat confirmă intrarea omenirii într-o „epocă de aur” a dezvoltării economice neîntrerupte şi a democraţiei politice. Această etapă vine să instituie o Nouă Ordine Mondială, şi în acelaşi timp cu precădere cea a unei Noi Ordini Mondiale unipolare, ilustrată de supremaţia militară şi economică a SUA, de o „Pax americană”.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi studiul profesorul american Samuel Huntington , autorul unei teorii geopolitice de mare răsunet, care vorbeşte despre „ciocnirea civilizaţiilor (clivajul civilizaţiilor)”, urmată şi de un război între civilizaţii.
Apărută ca formă dezvoltată a unui articol din revista Foreign Affairs din 1993, cartea extrem de controversată a politologului american Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1998), oferă in scop descriptiv, explicativ şi predictiv al dinamicii şi structurii sistemului internaţional o aşa-numită “paradigmă civilizaţională”.
Conform lui Huntington, modelul se doreşte a fi o alternativă viabilă la modelele anterioare ale:
• bipolarizării (după diferite criterii posibile);
• al statelor (realismul clasic din teoria relaţiilor internaţionale);
• al unităţii şi armoniei (al lui Francis Fukuyama) şi respectiv
• al haosului, al “statelor greşite” (al lui Brzezinski şi Patrick).
Teza principală a lui Huntington este formulată ca alternativă la modelele anterioare amintite şi susţine că sistemul internaţional a devenit multipolar şi multicivilizaţional şi că identitatea cultural – civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece şi anticipează totodată că viitoarele conflicte internaţionale vor fi declanşate “mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”, de-a lungul unor aşa-numite “falii inter-civilizaţionale”. Ţărilor “sfâşiate” de respectivele falii li se anulează in mod decisiv orice tentativă de menţinere a coeziunii şi unităţii. In aceeaşi ordine de idei, se consideră sortite eşecului încercările unor state de a se depărta artificial de blocul civilizaţional căruia ii aparţin in direcţia unii altuia.
Paradigmele expuse de S. Huntington se referă la caracterizarea sistemului internaţional în perioada post-bipolară. În optica acestuia, lumea a intrat într-o nouă fază a istoriei. Vechile rivalităţi şi conflicte revin pe scenă, asistăm la declinul statului-naţiune, ce vine dinspre fenomenul globalizării. Conform concepţiei lui S. Huntington principalele conflicte ale politicii globale se vor petrece între civilizaţii diferite. În acest context remarcăm câteva idei geopolitice:
creşterea interdependenţei dintre civilizaţii a fost de la 1500 până acum un fenomen unidirecţional, dinspre Occident spre civilizaţiile şi societăţile non-occidentale;
azi, însă, lumea a devenit multipolară sub raport geostrategic, iar această pluritate se sprijină pe forţe culturale şi identitare consolidate; aceste centre multiple care intervin în raporturile geopolitice sunt tocmai civilizaţiile de azi;
Un alt scenariu „moderat” este ordinea „uni-multipolară”, despre care aminteşte Samuel Huntington, în care coexistă o superputere şi câteva puteri majore. În cadrul acestei ordini mondiale, „soluţionarea principalelor probleme internaţionale necesită acţiunea unei singurei superputeri, însă întotdeauna în combinaţie cu alte majore, deoarece o singură superputere poate bloca acţiunile coaliţiei de puteri majore pe chestiuni importante la nivel internaţional .
Concluzionând cele expuse anterior, putem afirma cu certitudine că, tezele expuse de S. Huntington le contrazic pe cele ale lui Francis Fukuyama, exprimate în 1991, care preconizau succesul global al democraţiei liberale după sfârşitul Războiului Rece.
Un alt autor este şi analistul politic, Robert D. Kaplan, care opinează că prăbuşirea echilibrului de putere la nivel global şi a structurii de securitate din perioada războiului rece, adăugate la criza economică din fostul lagăr comunist, sărăcia Lumii a Treia şi rivalităţile istorice, etnice sau religioase, care au răbufnit după dezintegrarea sistemului bipolar conduc la o stare de anarhie iminentă. La aceste cauze pot fi adăugate „răzbunarea” mediului înconjurător (poluarea aerului, defrişări, eroziunea solului etc.), explozia demografică, migraţia populaţiilor şi răspândirea maladiilor. În final, „harta viitoare – finală – va fi o reprezentare etern schimbătoare a haosului”.
De asemenea, o altă teză cu referinţă la Noua Ordine Mondială este cea a paradigmei haosului susţinută de Zb. Brzezinski, conform căreia statele naţionale sunt supuse unor încercări de dezintegrare ca urmare a acţiunii comunităţilor etnice diferenţiate înăuntrul său, fenomen specific perioadei post-bipolare. Dacă titlul „marele eşichier” dezvăluie logica teoriei jocului de sumă nulă ne-aplicabilă decît în cazurile când există „învinşi” şi „învingători”, subtitlul rezumă tema preocupărilor sale – „Proeminenţa americană şi imperativele sale geostrategice”. Teza exprimă o claritate deplină – „Supremaţia globală americană este întărită în baza unui sistem de alianţe şi coaliţii, obiectivele strategice fiind de natură să modeleze comunitatea în conformitate cu tendinţele SUA pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii”.
Supremaţia americană a produs astfel o nouă ordine mondială care nu numai că imită, ci şi instituţionalizează, dincolo de hotarele Americii, multe din trăsăturile sistemului american intern. Aceste trăsături sunt:
1. un sistem colectiv de securitate, inclusiv comandă şi forţe armate – NATO;
2. cooperarea economică regională (APEC, NAFTA) şi instituţii specializate de
cooperare mondială (Banca Mondială, FMI, Organizaţia Mondială a Comerţului);
3. proceduri care pun accent pe luarea deciziilor de bază, chiar dacă sunt dominate de
SUA;
4. structură judiciară şi constituţională mondială elementară (Tribunalul Internaţional de la Haga).
În aceeaşi ordine de idei trebuie de menţionat şi faptul că, exponenţii perspectivelor moderate, analizând distribuţia puterii in sistem, au elaborat o serie de scenarii ale noii ordini mondiale.
Paul Hirst şi Grahame Thompson prezintă posibilitatea unei ordini tripolare bazate pe preponderenţa „triadei” comerciale formate din SUA, UE şi Japonia.
În această perspectivă, „accentul se punea pe trecerea de la un sistem predominant militar de rivalitate interstatală/interblocuri la un sistem întemeiat pe competiţia economică paşnică între state/blocuri, in cadrul căruia chestiunile militare sunt adiacente”.
De asemenea, s-au lansat o serie de proiecte ale lumii unipolare, în care Statele Unite sunt prezentate drept singurul hegemon veritabil din istoria sistemului internaţional sau drept Pax Americana cu extensie globală, care nu caută să ocupe noi teritorii.
Astfel, o serie de autori au descris preeminenţa SUA ca „moment unipolar”, transformat ulterior într-o ordine unipolară, fiind apreciată ca unica superputere în toate domeniile (economic, militar, diplomatic, ideologic, tehnologic şi cultural).
În acest sens, în iarna 1990-’91 în Foreign Affairs, Charles Krauthammer a enunţat pentru prima oară ideea unipolarităţii americane.
În opinia autorului, supremaţia mondială a Statelor Unite ale Americii este acum unică prin întindere şi caracter, iar statutul Americii, ca primă putere a lumii, este puţin probabil să fie contestat de vreo putere individuală.
Situaţia geopolitică a lumii este schimbată profund faţă de cea existentă cu câteva decenii în urmă. Evoluţiile sociale, economice, ştiinţifice, demografice, de mediu ori de altă natură sunt, de asemenea, semnificativ deosebite, iar starea de securitate globală şi regională este şi ea total schimbată faţă de ultimul deceniu al secolului trecut. Având în vedere faptul că sistemele moderne de transport la mare distanţă, sistemele de comunicaţie actuale şi sistemele de observare din sateliţi şi de la sol sunt complet noi în istoria omenirii şi au creat pentru prima oară posibilitate practică de a supraveghea întregul glob şi de a acţiona rapid în orice punct al lui, împreună cu faptul, că America dispune de cele mai avansate astfel de sisteme, pentru prima oară în istoria omenirii ne confruntăm cu o supraputere planetară. Nici o supraputere din istorie nu a putut controla în principiu planeta. America este prima astfel de supraputere.
Această supraputere se impune astăzi nu doar prin forţa şi capacitatea ei militară. Ea se impune, chiar înainte de acestea, prin forţa principiilor ei de organizare şi prin capacitatea ei.
Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi, totuşi, supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi fundamentau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectoare şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari.
Spre deosebire de acestea, întinderea şi universalitatea puterii mondiale americane de astăzi sunt unice. Nu numai că Statele Unite controlează toate oceanele şi mările lumii, dar şi-au dezvoltat o serioasă capacitate militară pentru controlul ţărmurilor, ceea ce îi dă posibilitatea de a-şi extinde puterea şi pe uscat, într-un mod semnificativ din punct de vedere politic. Bazele sale militare sunt ferm instalate la extremităţile de vest şi de est ale Eurasiei şi controlează şi Golful Persic. Dinamismul american asigură condiţiile prealabile, necesare exercitării supremaţiei mondiale.
Un fenomen şi mai important, America şi-a menţinut şi şi-a mărit avansul în folosirea în scopuri militare a ultimelor descoperiri ştiinţifice şi prin aceasta în crearea unei instituţii militare fără egal din punct de vedere tehnologic, singura cu o influenţă efectivă mondială. În acelaşi timp, SUA şi-a menţinut puternicul său avantaj competitiv, în tehnologia informaţiei, decisivă din punct de vedere economic. Superioritatea americană în sectoarele de vârf ale economiei de mâine demonstrează faptul că dominaţia tehnologică americană nu va fi abolită prea curând, dat fiind mai ales că în domeniile cheie ale economiei americanii îşi menţin şi chiar îşi sporesc avantajul, în ceea ce priveşte productivitatea, în raport cu rivalii lor vest-europeni sau japonezi.
Cu referire la alţi autori ce susţin, că America este supremă, ea deţine şi prima poziţie în mai multe domenii după Războiul Rece. În domeniul militar, ea are o extindere mondială ne-egalată; în domeniul economic, ea rămâne principala locomotivă a creşterii mondiale; în domeniul tehnologic, ea deţine întâietatea în toate ramurile de vârf ale inovaţiei; în domeniul cultural, ea nu are rivali în atracţia pe care o exercită, mai ales asupra tineretului lumii – totul îi conferă o susţinere politică pe care nici un alt stat nu o egalează. Astfel combinaţia acestor importante domenii fac din Statele Unite o singură putere mondială şi multilaterală.
Dezvoltarea tehnologiilor şi afirmarea tot mai pregnantă a economicului ca factor prioritar în evoluţia omenirii, pragmatismul intereselor concurente şi conştientizarea slăbiciunilor statului în această competiţie au evidenţiat că nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu mai poate face faţă singur problemelor tot mai complexe şi costisitoare ale dezvoltării contemporane. Această realitate a impus constituirea unor forme suprastatale de coalizare pentru a obţine profituri din forţa multiplicată a statelor legate de unele interese comune. Armonizarea acestor eforturi a favorizat apariţia unor regiuni economice distincte. Acestea reprezintă un fenomen cu totul nou, inaugurând un alt tip de evoluţie în competiţia pentru afirmarea şi consacrarea noilor centre de putere.
Noţiunea de interes naţional a general de-a lungul timpului ample dezbateri. Pornind de la presupoziţia ca statul naţiune este principalul actor în relaţiile internaţionale au fost formulate mai multe definiţii ale interesului naţional.
Abordarea multidimensională a cercetărilor geopolitice ne obligă să punctăm unele repere pentru interpretările contemporane. Din analizele făcute de diverşi analişti rezultă că interesul naţional de astăzi se impune atenţiei oamenilor politici, specialiştilor şi maselor largi ale populaţiei în principal din nevoia de a gândi lumea în globalitatea ei, din necesitatea de a o privi într-o manieră unitară, cât şi de nevoile şi dezideratele unui stat suveran percepute în relaţiile cu celelalte state ce constituie mediul extern.
În opinia altor autori interesul naţional reprezintă suma de scopuri politice privite ca preocupări speciale ale unei naţiuni, nevoile şi năzuinţele vitale şi mobilurile hotărâtoare ce călăuzesc şi animă acţiunea naţiunii şi statului în viata internaţională.
Folosirea conceptului de interes naţional în discursul politic a reprezentat pentru întregul sistem instituţional american o constantă încă din primele momente ale existenţei Statelor Unite ale Americii. Explicaţia rezidă nu doar în caracterul democratic al fenomenului politic american ci şi în caracteristicile procesului istoric de formare a statului american. Eliberarea de sub autoritatea metropolei britanice a celor treisprezece colonii din America de Nord, extrem de diverse din punct de vedere al compoziţiei etnice, al stratificării sociale, al performanţelor şi tradiţiilor economice, a însemnat şi necesitatea rezolvării unei alte probleme. Definirea unei entităţi statale federale impunea configurarea unui set de principii, de valori comune care transcende interesele specifice, diverse, nu rareori contradictorii ale unor grupuri sociale, economice şi politice construite baza unor identităţi locale sau regionale. Astfel necesitatea definirii unui interes naţional se impunea încă de la începutul Republicii însoţind practic eforturile părinţilor fondatori de a crea, odată cu statul american şi o naţiune americană.
Definirea intereselor naţionale americane a avut totdeauna o trăsătură distinctivă, şi anume, interesele americane au fost definite in jurul noţiunilor de Cultură, şi de Crez American, care reprezintă un set de idei si principii universale ca: libertatea, egalitatea, democraţia, constituţionalismul, prin comparaţie cu celelalte tipuri de definiţii, care aveau ca numitor comun identitatea naţională.
Una dintre trăsăturile remarcabile ale vieţii publice americane este intensitatea dezbaterii, în ceea ce priveşte politica externă.
Anii ’90 ai sec. XX au fost martorii lansării a zeci de proiecte, fiecare insistând asupra unui aspect considerat vital al noului mediu internaţional. Noua strategie de securitate conţinea ca elemente principale: preemţiunea şi extinderea democraţiei în lume pentru contracararea noilor ameninţări şi ca premise, primatul Statelor Unite şi cooperarea cu marile puteri.
Cu toate acestea, au continuat schim¬burile de idei dintre principalii exponenţi ai curentelor de opinie. Deşi punctul de plecare este identic, rolul central al Statelor Unite în politica mondială, soluţiile diferă.
Unilateraliştii consideră că Statele Unite trebuie să evite angajamentele care ar putea să le afecteze libertatea de manevră. Instituţii ca ONU sunt privite defavorabil şi pentru că eficienţa lor este pusă sub semnul între¬bării.
Multilateraliştii susţin că alianţele şi organizaţiile internaţionale servesc cel mai bine interesele Washingtonului, deoarece cointere¬sea¬ză alte state şi previn acţiunile neprietenoase. Realiştii pun accentul pe rolul central al politicii de putere pe plan mondial şi recomandă o politică externă prudentă, de cooperare cu statele europene, China sau Japonia.
Administraţia americană a aplicat o combinaţie între diversele puncte de vedere, care nu poate fi redusă doar la neo-conservatorism sau pragmatism.
Dupa sfârşitul Războiului Rece, asistam la o emulaţie, privind şi redefinirea conceptului de interes american, atât în sfera academică, cât şi la nivelul jurnalistic.
La nivel academic, ne vom referi la studiile lui Samuel P. Huntington, F. Fukuyama şi ale lui Zbigniew Brzezinski. Astfel, Huntington în studiul “Eroziunea intereselor naţionale americane” , susţine că:
interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;
politica de securitate încearcă, în general, să menţină un echilibru între capacităţi de apărare şi angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;
SUA sunt o ţară puternică, dar politica externă este tot mai mult influenţată de interesele economice şi de lobby-urile grupurilor etnice;
SUA sunt o putere “soft”, se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură şi putere şi cu importul de “inteligente”, capital şi bunuri.
De asemenea, Brzezinski, în studiul “O strategie pentru Eurasia” , consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influenţă decisivă asupra a două din cele mai bogate regiuni mondiale. Abordarea lui Brzezinski este de sorginte geopolitică. El considera ca statutul SUA de primă mare putere nu va fi contestat pentru încă o generaţie de acum încolo şi propune următoarele poziţii de raportare SUA în relaţiile internaţionale:
implicarea, alături de Germania şi Franţa, pentru extinderea UE şi NATO, acest lucru servind intereselor americane, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung;
asimilarea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenţei noilor săi vecini;
sprijinirea Chinei ca ancoră estică, se consideră ca această ţară reprezintă o mare putere regională, iar aspiraţiile sale de superputere mondială sunt greu de realizat;
pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizată printr-un sistem de securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de angajamente de securitate colectivă cu Rusia, China si Japonia.
Pe de alta parte, într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996, sunt identificate cinci interese fundamentale:
Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă;
Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Asia şi Europa, ostile SUA;
Prevenirea apariţiei unor puteri ostile la graniţele terestre sau maritime ale SUA;
Prevenirea unui copals al sistemului economic global, a pieţelor internaţionale sau a asigurării cu resurse energetice;
Asigurarea securitatii aliaţilor SUA.
Documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA este intitulat O strategie de securitate naţională pentru secolul următor şi a fost elaborat de către Casa Albă în 1997.
În acest document, sunt identificate ameninţările la adresa SUA, grupate în trei mari direcţii: ameninţării la nivel regional şi de stat, ameninţări transnaţionale şi ameninţări provenind din posesia armelor de distrugere în masă. Recunoscând că nici o ţară nu poate să se apere singură, SUA, ca lider, promovează o politică de securitate internaţională în următoarele direcţii:
– susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi nedivizate;
– întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific;
– clădirea unui nou sistem de comet liber;
– menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internaţională;
– dezvoltarea cooperării în problema ameninţării graniţelor naţionale;
– întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări.
De asemenea, a fost cristalizată strategia de securitate privind Eurasia în noul context geostrategic, şi anume: – extinderea graduală a NATO; – crearea unor parteneriate speciale cu Rusia şi Ucraina prin intermediul NATO; – sprijinirea suveranităţii statelor din zona-tampon dintre Rusia şi NATO, în special prin încheierea unor parteneriate strategice regionale şi bilaterale, cât şi redefinirea unor interese regionale ale SUA în zona gri a Eurasiei.
Din cele prezentate, putem deduce că SUA şi-au definit interesele naţionale astfel încât să-şi asume poziţia de lider mondial în politica de securitate internaţională.
Prin urmare, destrămarea URSS în 1991, înfruntarea de civilizaţii in Irak a evidenţiat cel mai puternic tendinţele majore ale relaţiilor internaţionale la scara mondială.
Irakul s-a dovedit nodul în care s-au împletit firele celor mai însemnate tendinţe ale politicii mondiale, şi implicit ale Statelor Unite cât şi acţiunea forţelor care le propulsează ulterior. Astfel, SUA în plină înfruntare cu fundamentalismul sau autocraţia islamică; islamul şi diversele tendinţe care se manifestă în cadrul acestui însemnat segment al lumii contemporane.
Pe de altă parte, Europa Occidentală sau unii membri de frunte ai ei în căutarea unei identităţi proprii în raport cu puterea tutelara americană, greu suportată după ce funcţia ei protectoare faţă de ameninţarea sovietică si-a pierdut însemnătatea; Europa Centrală şi Răsăriteană, care resimţeau încă puternic stigmatul dominaţiei totalitare sovietice şi îşi orientează speranţele de securitate spre SUA şi Tratatul Nord-Atlantic.
O altă dimensiune viza Rusia, care încerca să-şi recupereze cât mai mult din moştenirea imperială destrămată şi care rămânea suportul principal al rezistentei generale împotriva globalizării libertăţii.
Problema Israelului, vârf de lance al SUA în lumea islamică, dar şi aliat incomod în diferite împrejurări, cu rol însemnat în evoluţia situaţiei din Orientul Apropiat şi Mijlociu, teren de predilecţie, în condiţiile actuale, al înfruntării forţelor angajate activ sau pasiv în procesul globalizării.
O altă preocupare era legată de ascensiunea Chinei şi intenţiile geostrategice la începutul an’ 90 sec. XX, a cărei opţiune finala oscila între autocraţie, derivată din totalitarismul comunist şi libertate dar care, neîndoielnic, urma să aibă o influenţă imensă în evoluţia generală.
Prin urmare, în acea lună decembrie 1992, George Bush, aflat pe punctul de a lăsa Casa Albă în mâinele lui William Clinton, rivalul său democrat victorios, a lăsat moştenire două dintre principalele realizări ale mandatului său: reînnoirea intervenţionismului militar american, după lungă paralizie care a urmat după Vietnam, şi corolarul său european, metamorfoza NATO.
În primul rând, i – a oferit noului preşedinte un alt concept, care urma să se dovedească fundamental pentru desfăşurarea hegemoniei americane: argumentul umanitar, urmând ca Forţele Armate ale Statelor Unite să se identifice cu ce a Armatei de Salvare.
Astfel, pe durate primului mandat a lui W. Clinton, la Washington, s-a desfăşurat o luptă capitală pentru viitorul umanităţii. O luptă care a avut două poţiuni fundamentale pe o temă decisivă – configuraţia lumii din punct de vedere al securităţii – angajând evoluţii radical diferite în pragul secolului XXI – lea şi determinând într-o mare măsură dacă „dacă lumea pe care o lăsăm moştenire copiilor noştri” va fi „liberă. paşnică şi stabilă” sau periculoasă, instabilă şi neliniştitoare.
Concepţiile globale în care se înscriu aceste opţiuni sunt expuse în aşa numita Doctrina Clinton. Principalele idei ale acestei doctrine ar putea fi sintetizate astfel:
1. Securitatea şi prosperitatea SUA depind în mod direct de securitatea, stabilitatea, prosperitatea, unitatea şi caracterul democratic al Europei. O Europă de care americanii sunt legaţi prin originile culturale comune, ca şi prin interese economice, politice şi militare. Aceasta unitate de familie şi de aspiraţii exclude izolaţionismul şi recomandă solidaritatea militantă şi intervenţionismul prompt ca soluţii pentru evitarea unor noi conflagraţii pe scară largă, provocate de tradiţionalele dispute intra-europene.
2. Guvernele din Europa care nu cunosc drumul către pacea interetnică şi preferă politicile de asimilare sau de epurare etnică efortului de a garanta egalitatea de tratament si egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii statelor pe care le conduc, independent de deosebirile etnice, comit un act de agresiune împotriva stabilităţii europene si prin aceasta împotriva SUA. Egalitatea de tratament bazată pe respectul diversitatii presupune crearea posibilităţilor pentru păstrarea şi dezvoltarea identităţii culturale, lingvistice, religioase etc. a persoanelor aparţinând diferitelor etnii care trăiesc împreună în cadrul unor comunităţi statale în mod inevitabil multietnice, multilingvistice şi multiculturale. Meritele, iar nu mitologia trebuie sa fie singura baza a ierarhizării sociale.
3. SUA se vor angaja în acţiuni adecvate – inclusiv militare – pentru diminuarea pana la completa distrugere a mijloacelor pe care un anume guvern le are si le utilizează efectiv spre a comite acte de “agresiune etnica”. Fiind un răspuns la agresiune, un asemenea angajament, chiar daca tehnic întruneşte condiţiile spre a fi calificat drept “act agresiv”, din punct de vedere juridic reprezintă o “intervenţie umanitară” cu caracter defensiv.
4. Integrarea interetnică în cadrul unor societăţi multiculturale nu este un pericol pentru integritatea teritorială, independenţa şi liniştea lăuntrică a statelor, ci dimpotrivă, o garanţie a stabilităţii şi progresului lor, ca şi o contribuţie adusă la consolidarea democraţiei, unităţii, securitatii şi prosperitatii europene si euro-atlantice. De aceea tarile care vor continua aplicarea model care va consta, în esenţă, din asigurarea unei guvernări multietnice, cumulate cu recunoaşterea şi respectul standardelor internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, perfecţionarea continuă a mecanismelor democraţiei pluraliste şi descentralizarea administrativă – se vor bucura de prietenia şi sprijinul SUA, inclusiv în ceea ce priveste ameninţările externe la adresa securitatii lor.
5. Persoanele de o anumită etnie care trăiesc în afara statelor unde acea etnie este majoritară, fiind cetăţeni ai altor state în cadrul unor comunităţi minoritare, se pot bucura de o deplina libertate, securitate si demnitate ceea ce dispensează aşa-numita “naţiune mamă” de îngrijorări sau de intervenţii cu caracter politic în afara graniţelor sale recunoscute internaţional. Protecţia internaţională a drepturilor omului exclude, cu alte cuvinte, în măsură în care se realizează printr-un efort colectiv, legitimarea acţiunilor unui anume stat in favoarea etnicilor săi cetateni ai altor state, cu excepţia sprijinului cultural si umanitar. În consecinţă, SUA nu vor tolera atitudini care ar exprima convingerea vreunei “naţiuni-mame” ca fiii săi nu si-ar putea găsi prosperitatea, libertatea, securitatea si demnitatea in interiorul altor state, ci numai sub protecţia sa directă.
6. Respectarea tuturor principiilor enunţate anterior este vitală pentru securitatea SUA în asemenea măsură încât în apărarea lor Administraţia este gata sa acţioneze, inclusiv prin forţă, oriunde în lume – deci înăuntrul şi în afara teritoriului alianţelor din care America face parte – indiferent de poziţia specifica adoptată de ONU. Avizul Naţiunilor Unite este obligatoriu în sensul ca el trebuie cerut, nu şi în acela ca ar trebui respectat. A avea asentimentul Consiliului de Securitate oricând este posibil nu înseamnă a nu acţiona fără un atare asentiment atunci când este necesar. Or, necesităţile de securitate ale SUA – şi ale aliaţilor săi – primează în raport cu aptitudinea lor de a fi membri ONU. Altfel spus, ONU ar putea protesta, insa nu ar trebui sa uite ca fara America (şi statele membre NATO) ea ar înceta sa mai existe.
Astfel, schimbările radicale survenite în lume ca urmare a sfârşitului Războiului Rece, a desfiinţării Tratatului de la Varşovia şi dezmembrării URSS au stimulat creşterea ponderii geopolitice a SUA şi extinderea influenţei acestora asupra desfăşurării evenimentelor pe arena internaţională, inclusiv în sfera politico-militară. În prezent politica militară americană se orientează, într-o măsură tot mai semnificativă, spre neutralizarea pericolelor de amploare regională sau locală din întreaga lume.
Politica americană, care a ajuns cel mai aproape de definiţia general acceptată a interesului vital a fost cea dusă faţă de aliaţii din zona Atlanticului. Deşi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost de obicei justificată în termeni wilsonieni ca instrument de securitate colectivă şi nu drept o alianţă, ea a reprezentat de fapt instituţia care a armonizat aproape cel mai mult obiectivele morale şi geopolitice ale Americii. De vreme ce scopul ei a fost să prevină dominaţia sovietică asupra Europei, ea a servit obiectivul geopolitic de a nu lăsa centrele de putere ale Europei şi Asiei să cadă sub stăpânirea unei ţări ostile, indiferent de justificarea oferită pentru aceasta.
Chiar şi după dispariţia ameninţării sovietice, parteneriatul atlantic a rămas pentru Statele Unite principalul pilon al ordinii internaţionale. Dincolo de definiţia de apărare reciprocă a unei alianţe tradiţionale, naţiunile Atlanticului de Nord au dezvoltat o reţea de consultări şi relaţii pentru a afirma şi realiza un destin politic comun.
Dincolo de aceste constatări şi evoluţii în politica externă a Statelor Unite, se impune însă o realitate mult mai profundă a alinierilor internaţionale după atentatele teroriste 2001, când logica politicii americane este perturbată de ameninţarea terorismului internaţional. Atentatele din 11 septembrie constituie o provocare fără precedent pentru SUA şi pentru întreaga comunitate. Confruntare care a fost declanşată este una de amploare şi omniprezentă până la etapa actuală.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
