SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECTIE A DREPTURILOR OMULUI – PRIVIRE SPECIALA ASUPRA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.Conceptul drepturilor omului – scurt istoric Înscriindu-se în filosofia ,,dreptului natural şi al ginţilor” şi stând la baza teoriei ,,contractului social” al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluţia burgheză din Franta (1789) şi rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776). Astfel, Declaratia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi consacră principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, ca principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi şi libertăţi, cum sunt: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistentă faţă de opresiune, libertatea de gândire, de expresie ţi de manifestare. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă ţi libertate ca drepturi inalienabile şi instituirea guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în Franţa s-a realizat prin constituţii scrise.
Contribuţii însemnate la definirea şi cristalizarea drepturilor omului au adus şi actele constituţionale engleze de la sfârşitul sec. al XVII-lea. Astfel, ,,Habeas Corpus”, act adoptat de parlament în 1679, garantează inviolabilitatea persoanei, iar ,,Bill of Rights” (Declaratia drepturilor) din 1689 recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurii, precum şi alte drepturi, însă primul document european în care au fost schiţate primele elemente ale protecţiei juridice a persoanei umane este,,Magna Carta Libertatum”, semnată în 1215 de regele Ioan Fără de Ţară, document prin care se reglementează raporturile regelui cu nobilimea şi biserica engleză, şi care consacră dreptul la judecată potrivit legii. ,,Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi, potrivit legilor ţării”.
Protecţia drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale, a devenit un imperativ al comunităţii internaţionale dupa al doilea război mondial, în urma dezvăluirii atrocităţilor comise de nazişti, iar mai târziu, şi ca urmare a perpetuării practicii âncălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Această necesitate s-a concretizat în reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei O.N.U.(26 iunie 1945).
Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului. Dupa 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protectie a acestor drepturi.
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului a fost stabilit de către Consiliul Europei, al cărui statut, semnat la Londra la 5 mai 1949, prevede în art.3 că: ,,fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.
Principalul document, în baza căruia s-au instituit mecanismele ţi instituţiile necesare punerii în aplicare a acestor drepturi şi libertăţi, este Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma, de către reprezentanţii a 13 guverne, şi care intră în vigoare la 3 septembrie 1953, odată cu depunerea celui de-al doilea document de ratificare. Completată sau modificată, până în prezent, de 11 protocoale adiţionale, Convenţia reuneşte toate statele membre ale Consiliului Europei, printre care şi România (7 octombrie 1993).
Drepturile garantate prin Conventia Europeană a Drepturilor Omului
Elementul de garanţie al drepturilor şi libertăţilor proclamate de Convenţie rezultă din art.1 al acesteia, care prevede că ,,Înaltele Părţi contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul 1 al prezentei Convenţii”. Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie şi în Protocoalele adiţionale 1, 4, 6 şi 7 pot fi grupate după cum urmează:
a) drepturi şi libertăţi privind persoana fizică: dreptul la viaţă (art.2), interdicţia torturii şi tratamentelor inumane şi degradante (art.3), interdicţia sclaviei, a muncii forţate (art.4), dreptul la libertate şi siguranţă (art.5), libertatea de circulaţie (Protocol 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocol 6) ;
b) dreptul la respect pentru viaţa privată şi de familie, domiciliu şi corespondenţă (art.8);
c) dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat într-un timp rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, stabilit conform legii (art.6), libertatea de recurs (Protocol 7);
d) libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9);
e) protecţia activităţii sociale şi politice: libertatea de reuniune paşnică şi de asociere (art.11), drepturile la alegeri libere prin vot secret şi la educaţie (Protocol 1);
f) dreptul la proprietate (Protocol 1);
Sistemul iniţial al mecanismului de control stabilit prin Conventie
Conventia Europeană a drepturilor omului a avut în vedere, prin art.19, instituirea unui sistem de protecţie a acestor drepturi structurat pe două nivele: o Comisie Europeană a drepturilor omului şi o Curte Europeană a drepturilor omului. Astfel, la 18 mai 1954, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege pentru prima dată membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în faţa căreia, în mod obligatoriu începea orice proces introdus în baza Convenţiei. Mai târziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativă Parlamentara a Consiliului Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, dupa Comisie, una din aceste cauze şi să le soluţioneze prin hotărâri definitive şi obligatorii. În afara competenţei contencioase, pe care a avut-o încă de la înfiinţare, Curtea capătă şi competenţa consultativă în 1970, odată cu intrarea în vigoare a celui de-al doilea protocol adiţional al Conventiei.
Mecanismul instituit de Conventie s-a dovedit neperformant, întrucât înmulţirea plângerilor şi complexitatea cauzelor au condus la soluţionarea acestora în perioade lungi de timp (chiar 5 ani), astfel ca în Protocolul adiţional nr.11, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a statuat inlocuirea fostului mecanism prevăzut de art.19 (Comisia şi Curtea) şi constituirea unei instanţe unice, cu caracter permanent – Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele membre ale Consiliului Europei şi a fost ratificat de marea lor majoritate şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, dupa 40 de ani de activitate efectivă a fostei Curţi. România a ratificat Conventia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prin Legea nr.30 din 18 mai 1994. Prin aceeaşi lege s-au ratificat şi protocoalele adiţionale 1-10, însă Protocolul nr.11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie a fost ratificat prin legea nr.79 din 6 iunie 1995.
Curtea europeană a drepturilor omului în urma reformei
Prin Protocolul nr. 11 s-au adus numeroase modificări Convenţiei, şi celorlalte Protocoale adiţionale, iar Protocolul nr.9 a fost abordat.
Reforma adoptată prin Protocolul nr.11 a adus numeroase modificari mecanismului de control stabilit prin Conventie.
Fostele organe de control (Comisia şi Curtea) şi-au încetat existenţa ,o nouă Curte funcţionează permanent, fiind instalată la Strasbourg. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor contractante, care îşi exercită mandatul cu titlul individual. Ei sunt aleşi de Adunarea Parlamentară, în numele Înaltelor Părţi contractante, dintre candidaţii propuşi de acestea, pe o durată de şase ani, cu posibilitatea realegerii.
Competenţa Curţii, conform art. 32, acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse de către state (art.33), deci cauzele interstatale, de către persoane fizice sau alte entităţi nestatale, prin cereri individuale (art.34), iar la cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, dă avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei şi a Protocoalelor acesteia.
Toţi reclamanţii au acces direct la noua Curte, însă numai după epuizarea căilor de recurs intern, iar cauzele inadmisibile sunt declarate ca atare şi sunt retrase din sistem, după filtrare, într-un stadiu incipient, prin decizia Curţii, care hotărăşte aceasta în cadrul unui Comitet format din trei judecatori.
În marea majoritate a cazurilor, Curtea îşi desfăşoara activitatea în Camera de şapte judecători şi numai în cazuri excepţionale funcţionează ca Mare Cameră şi este compusă din şaptesprezece judecători. Preşedintele Curţii, cei doi vicepreşedinţi şi preşedinţii Camerelor sunt abilitaţi să facă parte din Marea Cameră, cu scopul de a veghea la coerenţă şi la uniformizarea jurisprudentei.
Curtea examinează cauzele în condiţii de contradictorialitate, iar dezbaterile au caracter confidenţial atunci când se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă.
Curtea nu reţine o cerere individuală dacă este anonimă, a mai fost examinată de Curte sau supusă altei instanţe internaţionale, este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, este nefondată ori abuzivă.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Deşi hotărârile Curţii sunt opozabile numai părţilor, jurisprudenţa sa are valoare de interpretare a conţinutului drepturilor protejate (autoritate de lucru interpretat) şi dobândeşte valoare de precedent, cu efect chiar în dreptul intern. Ceea ce accentuează interesul şi utilitatea jurisprudenţei Curţii, din perspectiva naţională, sunt marile tendinţe spre prudenţa şi stabilitatea jurisprudenţei. Se relevă astfel funcţia majoră a Curţii de a completa şi remedia lacunele dreptului intern, afirmând caracterul subsidiar al mecanismului de control european, conform cu economia Convenţiei, care nu se substituie dreptului intern, acesta rămânand principalul instrument de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Curtea a recunoscut în favoarea statelor o anumită ,,marjă de apreciere”, afirmând o moderaţie vizibilă în controlul modului în care jurisdicţiile naţionale interpretează şi aplică dreptul lor intern. Totodată, Curtea respectă anumite tradiţii şi particularităţi juridice proprii unui stat, grup de state sau regimuri, manifestând grijă şi atenţie în a statua contextul circumstanţelor şi concepţiilor timpului şi subliniind preocuparea de a evita problemele lipsite de interes major şi care au fost deja tranşate. O altă tendinţă a jurisprudenţei Curţii constă în afirmarea constantă a ideii că ,,scopul Convenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective”. Curtea a statuat că întotdeauna ,,Convenţia implică un echilibru just între apărarea interesului general al comunităţii şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atribuind o valoare specială acestora din urmă”. Se subliniază astfel autoritatea juridică şi eficacitatea jurisprudenţei, atât în forma sa preventivă, cât şi în cea corectivă. De asemenea, în ultimul timp, s-a manifestat eficient tendinţa curţii de reglementare amiabilă, chiar în timpul procesului.
Prin valoarea lor juridică şi morală, hotărârile Curţii nu au ridicat probleme majore în executare, ele fiind în numeroase cazuri urmate chiar de măsuri generale, a căror adoptare decurgea sau nu dintr-o obligaţie născută din Convenţie. Multe din hotărâri au provocat ori au accelerat reforme legislative, schimbări sau adaptări ale jurisprudenţei naţionale ori alte măsuri care au stimulat cadrul social intern pentru respectarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Adunarea Generală proclamă:
PREZENTA DECLARAŢIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.
Articolul 3. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Articolul 4. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 7. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege.
Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărâ fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
Articolul 11. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal.
Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat.
Articolul 13. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa.
Articolul 14. 1. În caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azol în alte ţări.
Articolul 14. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.
Articolul 15. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.
Articolul 16. 1. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
Articolul 16. 2. Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii si are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.
Articolul 17. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.
Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.
Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică.
Articolul 20. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie.
Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.
Articolul 21. 2. Orice persoană are dreptul la acces egal la funcţiile publice din ţara sa.
Articolul 21. 3. Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii în stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibe loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.
Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.
Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de munca, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.
Articolul 23. 2. Toţi oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
Articolul 23. 3. Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială.
Articolul 23. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite.
Articolul 25. Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială.
Articolul 26. Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copii lor minori.
Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.
Articolul 27. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în prezenta declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite.
Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
Articolul 29. 2. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 30. Nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru vre-un stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vre-o activitate sau de a săvârşi vre-un act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta declaraţie.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. După acest act istoric, Adunarea Generală a recomandat statelor membre să nu precupeţească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziţie pentru a publica în mod solemn textul declaraţiei şi ,,pentru a face astfel ca el sp fie distibuit, afişat, citit şi comentat, în principal în şcoli şi în alte instituţiide învăţământ, indiferent de statutul politic al ţărilor sau teritoriilor”.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
