În cadrul atât de vast al reglementărilor juridice privind Drepturile Copilului, voi încerca să schiţez principalele direcţii de orientare ce guvernează problema unui tânăr sub 18 ani care intră în contact cu sistemul de justiţie, ca urmare a unei suspectări ori a unei acuzaţii de comitere a unui delict, vizând câteva aspecte legate de aplicarea acelor măsuri ce afectează starea de libertate a minorului.Îmi propun ca în cadrul acestei analize să abordez problematica respectării dreptului copilului delicvent din perspectiva a trei factori :
1) recomandările din legislaţia internaţională cu privire la copii în contradicţie cu legea română ;
2) contradicţiile legislaţiei româneşti cu privire la copii care răspund penal ;
3) contradicţiile dintre lege şi practică ;
Pentru aceasta, voi urmări dosarul unui astfel de caz în toate etapele ce le parcurge şi anume :
v Reţinerea de către organele de poliţie ;
v Arestarea preventivă ;
v Etapele procesului ;
v Sancţiunea aplicată (măsură educativă, închisoare, asistenţă postpenală ) ;
Deasemenea, în încheierea acestei lucrări voi face o descriere a condiţiilor educaţionale existente în centrele de Reeducare pentru Minori.
În continuare doresc să fac o trecere în revistă a cadrului juridic care priveşte copilul şi protecţia acestuia.
Astfel, putem enumera :
a) Articolul 45 din Constituţia României care prevede :
Ø “copii se bucură de un regim de protecţie şi de asistenţă în realizarea dreptului lor “
Ø “statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare … “
Ø “exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar putea dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise “
b) Articolul 2 din Legea 18/1990 (prin care România ratifică Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului) care prevede că :
“Statele părţi se angajează să respeste drepturile care sunt enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului, a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică, sau socială, de situaşia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie .
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca acesta să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică, activităţile, opiniile declarate ori convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali ori ale membrilor familiei sale .”
Trebuie făcută precizarea că odată cu ratificarea de către România a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin Legea 18/1990, aceasta devine obligatorie pentru România şi are aceeaşi putere de lege ca şi Constituţia.
c) în completarea cadrului juridic, în afară de aceste texte fundamentale prezentate mai sus, mai putem prezenta :
Ø Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ;
Ø Codul Penal al României ;
Ø Codul de Procedură Penală ;
Ø Legea 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române ;
Ø Legea 23/1969 privind executarea pedepselor privative de libertate ;
Ø Decretul nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare ;
Ø Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.192/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului ;
Ø Ordonanţa Guvernului nr.1/21.01.2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală ;
Ø Regulamentul de Ordine Interioară a Închisorii pentru Tineri – Craiova ;
Regulile Naţiunilor Unite pentru Apărarea Minorilor Privaţi de Libertate şi Regulile de la Beijing- Standardul de Reguli Minime al Naţiunilo Unite- Administrarea Justiţiei pentru minori- se constituie ca un îndrumar, stabilind recomandări însă nu sunt obligatorii pentru state .
Prima etapă în drumul stăbătut de un asfel de dosar o reprezintă reţinerea de către organele de poliţie.
Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române prevede în articolul 16 (1) litera b) :”să conducă la sediul poliţiei în vederea luării de măsuri legale, pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte a căror identitate nu a putut fi stabilită.
Persoanele suspecte de acţiuni prin care se periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz, prezentarea acestora de îndată în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore .“
Din nefericire, legea respectivă nu prevede însă obligaţia pentru reprezentanţii poliţiei ca în cazul conducerii la scţie a unui copil (minor) în vederea stabilirii identităţii acestuia sau a unor aspecte legate de svârşirea unei infracţiuni, să cheme de îndată pe unul din părinţi, tutorele sau un
reprezentant al Autorităţii Tutelare ori altor organizaţii pentru protecţia copilului.
Minorul,de asemenea, datorită vârstei, nu ştie că are dreptul să solicite prezenţa acestora la secţia de poliţie, poliţistul fiind singura persoană care poate să cheme părinţii sau Autoritatea Tutelară, el întreprinzând această acţiune după bunul plac.
În legislaţia română şi internaţională nu există prevederi speciale cu privire la metodologia de reţinere a unui copil suspect de săvârşirea unui delict criteriile aplicabile fiind cele generale. Astfel :
Art. 136 din Codul de Procedură Penală prevede scopul şi categoriile măsurilor preventive:” În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, … se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă.” Art. 143 din C.P.P. prevede: ”Măsura reţinerii poate fi luată ce organul de cercetare penală faţă de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.” Tot astfel, art. 480 din C.P.P. prevede: ”Urmărirea şi judecata infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia, se fac potrivit procedurii obişnuite,…”
Art. 481
“(1) – Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează delegatul Autorităţii Tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea cărea se află minorul.
(2) –Citarea persoanelor prevăzute în aliniatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.
(3) –Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în aliniatul 1 şi 2 nu împiedică efectuarea acelor acte.”
După cum observăm, prezenţa Autorităţii Tutelare, a părinţilor, a tutorelui ori a curatorului este lăsată la aprecierea organului de urmărire. Considerăm necesară prezenţa acestora şi implicit a avocatului, încât din faza urmăririi penale şi, mai mult, în momentul când minorul a fost adus la poliţie pentru cercetări sau în baza unui mandat de arestare, pentru că, atât timp cât minorul, potrivit Constituţiei şi altor legi, nu are drept de vot, nu are drept de a dispune de bunurile sale, nu are drept de asociere, nu se poate căsători, atunci cum ar putea să semneze şi să-şi asume, fie şi numai o declaraţie, în prezenţa organului de urmărire penală?
Practica consemnează că, în majoritatea cazurilor, persoanele prevăzute la articolul 481 nu sunt citate, copilul nu beneficiază în această fază de prezenţa lor.
Minorii pot fi duşi la secţia de poliţie unde, sub pretextul indentificării acestora sau stabilirea domiciliului, pot fi ţinuţi până la 24 de ore,
încălcându-se prevederile Constituţiei, în care se spune că nimeni nu poate fi reţinut mai mult de 24 ore fără mandat de arestare.
O a doua etapă a desfăşurării acestei acţiuni o reprezintă arestarea.
Reglementările internaţionale acceptă privarea de libertate a minorilori în anumite cazuri. Nici unul din aceste documente nu se referă în mod expres
la condiţiile aplicării arestului preventiv, ci vorbesc despre privarea de libertate.
Privarea de libertate este reglementată ca şi sentinţă de Regulile de la Beijing. Deşi acestea nu au caracter obligatoriu, ele trebuie să constituie o serie de norme valoroase după care statele trebuie să se ghideze.
Acestea, asemeni Convenţiei, stipulează că pedeapsa cu lipsirea de libertate trebuie să fie ultima măsură luată şi pe cât mai scurt timp posibil. Acest fapt este consfinţit şi de către Regulile de la Tokio, care sunt cunoscute şi sub numele de “Standarde şi Reguli minime ale Naţiunilor Unite privind măsurile non- custodiale.”
Conform documentelor enunţate anterior, măsura lipsirii de libertate a minorului trebuie să aibă la bază principiul reabilitării.
În C.P.P., articolul 146 reglementează condiţiile pentru arestarea învinuitului. Arestul preventiv poate fi dispus de către procuror dacă el consideră că este în interesul urmării penale privarea de libertate a învinuitului sau de către instanţa de judecată.
Referitor la arestul preventiv, Comisia Europeană a Drepturilor Omului menţionează:
Art. 5
“(1)Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă.Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
a) dacă este deţinut legal în urma condamnării de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, comform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă aceasta a fost arestată şi deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împlica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acestuia;
d) dacă este vorba despre deţinerea legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia supravegheată sau despre deţinerea legală a unei persoane, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contegioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f)dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare;
(2) Orce persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra orcărei acuzaţii aduse împotriva sa;
(3) Orce persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi a dreptului de a fi judecată, într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.”
Prin urmare, articolul 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cere ca persoana la care se referă paragraful 1 c) să fie adusă de îndată în faţa justiţiei, iar pentru a-şi aduce la îndeplinire atribuţiile, autoritatea trebuie să hotărască în deplină independenţă. Însă, în opinia Curţii, un agent al statului care exercită dubla funcţie, de procuror şi de luare a deciziei de aplicare a măsurii arestării preventive, nu corespunde acestor cerinţe.
Tot astfel, cu privire la termenul arestării, nici Comisia şi nici Curtea nu au stabilit nici un termenminim, însă termenul “de îndată” reprezintă un criteriu mai riguros decât acela de “termen scurt”
Din aceste prevederi reiese că arestarea ar trebui dispusă de un judecător şi nu de un procuror, iar arestul preventiv ar trebui să fie dispus pentru un termen rezonabil.
În contradicţie cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului, arestul preventiv în România este dispus de procuror sau de judecător, iar articolul 150 din Codul Penal prevede că “măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către un procuror sau de către instanţa de judecată …” în condiţiile în care prevederile Comisiei Europene a Drepturilor Omului spun că ascultarea inculpatului trebuie făcută de către judecător, nu de către procuror.
O probemă deosebită ridicată de arestarea infractorilor minori o reprezintă separarea acestora de celelalte categorii de arestaţi, în acest sens prevederile legale internaţionale stabilind că aceştia vor trebui să fie separaţi de adulţi.
Legislaţia română în vigoare nu face deosebire în ceea ce priveşte spaţiul de arest între minori şi adulţi (aricolul 480 C.P.P.). Acesta este principalul mod de asigura minorilor în detenţie o bună ocrotire a drepturilor lor.
Acest aspect vizează două direcţii de acţiune :
1. să asigure protecţia copiilor împotriva exploatărilor, abuzului sau influenţelor negative ale adulţilor ;
2. să se asigure că minorii beneficiază pe deplin de condiţiile şi facilităţile de care au nevoie pentru dezvoltare şi creştere.
Având în vedere faptul că secţiile de poliţie nu au locuri de arest speciale pentru minori, în cazul arestării preventive, din lipsa spaţiului necesar, aceştia petrec uneori timp îndelungat împreună cu adulţii, în aceleaşi spaţii de detenţie.
Practica consemnează şi alte situaţii nu tocmai legale. Astfel :
Ø declaraţiile sunt scrise de multe ori de către organele de poliţie, sub pretextul analfabetismului copilului ;
Ø deseori nu este permis contactul cu părinţii ;
Ø există rapoarte de anchetă fictive, care folosesc acte din dosare anterioare ;
Ø sub pretextul stabilirii descernământului de către IML, copilul rămâne în arest o perioadă nedeterminată de timp ;
Ø minorul este împiedicat să ia legătura cu familia pe perioada reţinerii ;
Referitor la condiţiile oferite de arestul secţiilor de poliţie putem menţiona şi alte probleme, cum ar fi : accesul dificil la sursele de apă, la grupul sanitar, la asistenţă medicală, la şcolarizare.
Tot astfel, având în vedere spaţiile înguste ale unei celule, nu este asigurat nici minimum de oxigen necesar unei persoane, iar la asistenţa juridică din oficiu, aceasta este pusă la dispoziţie de organele de poliţie, neexistând niciun control vis-à-vis de avocatul chemat să-l reprezinte pe minor.
O altă problemă caracteristică o reprezintă durata arestării minorului, conform prevederilor articolului 155 C.P.P. care stipulează că : “Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motiat”. Arestul încetează de drept şi în situaţia când a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii (articolul 140 C.P.P.).
Durata pentru care se poate lua măsura poate atinge câţiva ani (ajunge până la 3 ani în cazul furtului calificat). De reţinut este şi aspectul că în legislaţia actuală nu există reglementări care să stabilescă clar motivele ori cazurile de necesitate invocate de articolul 155 C.P.P., în cazul infractorilor minori intrându-se în litigiu cu dispoziţiile articolului 37 din Legea 18/1990 care prevede la litera b) : “Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi va fi cât mai scurtă posibil”.
Din punctul de vedere al asistenţei acordate de instituţiile publice de ocrotire a copilului este demn de menţionat aspectul că legile de organizare şi funcţionare a Agenţiei de Protecţie a Copilului, Direcţiei de Protecţie a Copilului (la nivel judeţean) ori a Autorităţii Tutelare (la nivel de primărie) nu le obligă în nici un fel pe aceste să fie prezente la toate acţiunile întreprinse de organul de cercetare penală în interesul copilului şi să ia anumite măsuri pentru verificarea condiţiilor de arest în cazul minorilor, nefiind stipulate nici sancţiunile care se aplică în cazul în care o instituţie nu-şi respectă obligaţiile.
O altă etapă importantă pe care o străbate un dosar o reprezintă procesul. Legat de această etapă voi face referire la compatibilitatea instanţei, la ancheta socială precum şi la stabilirea descernământului infractorului minor.
Astfel : articolul 40 litera b) punctul iii) din Legea 18/1990 prevede : “cauza să fie examinată, fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi dacă acest lucru nu este contrar interesului superior al copilului datorită în special vârstei şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali.”
Tot astfel, în articolul 3(1) din acelaşi text de lege se prevede că : ” în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice ori private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de alte organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. “
Referitor la completul de judecată care este competent în cauzele cu infractori minori, găsim unele reglementări în articolul 483 C.P.P. care prevede : ” Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuită de judecători desemnaţi de către ministrul justiţiei”.
În practică nu există complete de judecată speciale pentru minori, aceşti fiind judecaţi înpreună cu majorii, de acelaşi complet de judecată, în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată. Minorii sunt transportaţi în aceleaşi maşini cu care sunt transportaţi adulţii de la locul de deţinere până la instanţă, în cele mai multe dintre cazuri aceste mijloace de transport neputând asigura separaţiunea diferitelor categorii de deţinuţi. Procedurile folosite la escortare precum şi măsurile de siguranţă ce se iau împotriva evadării minorilor sunt aceleaşi ca la adulţi.
Textul Codului de Procedură Penală nu ne oferă date concrete privind componenţa completului care judecă în cauzele cu minori, însă nu există complete de judecată separate sau speciale pentru cauzele în care sunt implicaţi minori, decât cu rare excepţii.
Tot în cadrul etapei privitoare la procesul intentat infractorilor minori, o componentă esenţială o reprezintă ancheta socială.
În C.P.P. român, articolul 485 prevede că : “În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acesuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu privire la orice
elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.
Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate se către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază teritorială domiciliază minorul”.
Practica consemnează anchete sociale rudimentar întocmite, cu formulări standard, care nu cuprind situaţia socială a copilului şi a mediului de provenienţă şi, chiar şi în aceste condiţii, rapoartele de anchetă sociale nu au o pondere importantă în luarea deciziei de către instanţă.
Articolul 484 C.P.P. prevede că “Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face numai în prezenţa acesuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată. La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Autoritatea Tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.”
Considerăm că prezenţa avocatului, a Autorităţii Tutelare, a părinţilor, a tutorelui, curatorului în cauzele cu infractori minori este fundamentală şi fără aceasta nu poate fi soluţionată cauza, deci ar trebui ca neprezentarea acestora în faţa instanţei la termenul prevăzut să constituie viciu de procedură, bineînţeles, dacă acest lucru este considerat în interesul superior al copilului, aşa cum prevede şi articolul 40 (2) litera b) punctul iii) din Legea 18/1990.
O altă componentă esenţială în desfăşurarea procesului o reprezintă stabilirea discernământului.
Este bine ştiut faptul că pentru ca un minor între 14-16 ani să răspundă penal în cazul în care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, trebuie să se stabilească dacă acesta are sau nu discernământ. Discernământul se stabileşte de către instituţiile de medicină legală. Astfel, Regulamentul de aplicare a Decretului 446/1966 prevede în cadrul articolului 36 că : “Expertiza şi constatarea medico-legală referitoare la persoane constă în examinări clinice şi examene complementare (radiologie, hematologie, serologie, bacteriologie, antropologie etc.) şi poate avea ca obiect :
a) constatare sexului, virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau dezvoltării fizice, identităţii fizice, precum şi a elementelor necesare stabilirii filiaţiei ;
b) constatarea stărilor de boală, a leziunilor traumatice a infirmităţilor şi a capacităţii de muncă legate de aceste stări ;
c) constatarea stării obstetricale (sarcină, viduitate, avort, naştere, lehuzie etc.) ;
d) alte examinări cerute de organele în drept.
Expertiza poate avea ca obiect şi constatarea stării psihice (normale sau patologice) “.
Practica ne consemnează o procedură foarte greoaie a instituţiilor de medicină legală şi, de altfel, foarte multe erori cu privire la examenele medico-legale care se întocmesc de către acestea. În cadrul aceluiaşi text de lege la articolul 40 este menţionat un alt aspect important : “Persoanele aflate în stare de reţinere sau deţinere se vor examina în prezenţa personalului de pază de acelaşi sex. Minorii vor fi examinaţi în prezenţa unuia dintre părinţi sau a tutorelui, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru major al familiei, de acelaşi sex cu minorul. Persoanele internate în spitale se vor examina în prezenţa medicului care are în îngrijirea sa bolnavul.”
După cum se observă, din aceste texte de lege, reiese obligaţia prevăzută în cazul minorilor reţinuţi sau condamnaţi de a fi însoţiţi la institutele de medicină legală în vederea unor expertize de unul din părinţi. De altfel, practica a demonstrat că examinarea medico-legală nu este eficientă în prezenţa personalului de pază, iar rezultatul expertizei nu poate fi exact având în vedere faptul că, minorul poate fi speriat datorită faptului că este în stare de arest, avâd cătuşe la mâini, este şocat şi nu înţelege ce se întâmplă cu el, iar explicaţiile referitoare la situaţia în care se află, dacă I se dau, nu pot fi înţelese de către un copil, examinarea făcându-se repede, în faţa unui reprezentant al pazei. În prezent, Ordonanţa de Guvern 1/2000 abrogă Decretul 446/1966, însă regulamentul de aplicare şi normele metodologice la aceasă Ordonanţă nu au apărut încă, prezumându-se că, până la publicarea Regulamentului de aplicare a O.G. 1/2000 sunt aplicabile vechile dispoziţii.
O altă etapă o reprezintă sancţionarea.
Articolul 100 C.P. prevede că : “faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”
Datorită faptului că anchetele sociale nu oferă date suficiente, iar procesul se poate judeca în lipsa unor persoane care pot să ofere aceste date (articolul 484 aliniat 4), instanţa nu are datele necesare pentru a aprecia corect persoana minorului în scopul aplicării unei sancţiuni potrivite, în raport cu dezvoltarea fizică, morală şi educativă a acestuia.
Ca măsuri educative, Codul Penal român prevede un număr de 4 măsuri, grupate câte două. Primele două, mustrarea (prevăzută de articolul 102 C.P.) şi libertatea supravegheată (prevăzută de articolul 103 C.P.) prezintă avantajul că nu afectează starea de libertate a minorului,
celelalte două, internarea într-un centru de reeducare (prevăzută de articolul 104 C.P.) şi internarea într-un institut medical educativ (prevăzută de articolul 105 C.P.) presupunând îngrădirea stării de libertate a minorului. Alături de aceste 4 măsuri educative, articolul 109 C.P. prevede ca măsuri ce pot fi aplicate minorului, închisoarea sau amenda, cu menţiunea că limitele acestora se reduc la jumătate. Deasemenea, tot în acest text de lege, la următoarele aliniate se prevede că pedepsele complementare nu se aplică minorului, iar condamnările pentru faptele săvârşite în timpul cât sunt minori nu atrag incapacităţi sau decăderi.
Având în vedere că măsurile educative sunt rar aplicate, voi trata doar măsurile privative de libertate, acestea necesitând o mai mare atenţie.
În România, în prezent unităţile de detenţie pentru minori sunt în număr de trei, toate în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Astfel avem o închisoare pentru minori la Craiova şi două centre de reeducare pentru minori, unul la Tichileşti (lângă Brăila), cel de-al doilea la Găeşti (lângă Piteşti).
Aceste centre de reeducare pentru minori sunt de fapt unităţi militare cu o structură similară cu cea a unui penitenciar, avâd atât personal militar cât şi civil. Capacitatea acestor centre de minori este de aproximativ 2000 de locuri, însă pe lângă fiecare astfel de centru sunt cazaţi în pavilioane separate, şi un număr de adulţi care îndeplinesc anumite activităţi gospodăreşi. În ceea ce priveşte regimul de pază, nu există nici o diferenţă între centrele pentru minori şi închisori, directorul fiind civil iar locţiitorul acestuia este responsabilul cu paza. Poziţionarea geografică a celor două centre (distanţa mare şi faptul că nu sunt pe artere principale de trafic) face dificil accesul familiilor la copii aflaţi în aceste centre. Pentru eliminarea acestor neajunsuri, pentru minorii condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea, s-a luat măsura ca aceştia să poată executa pedeapsa şi în închisorile pentru adulţi, în secţii separate.
Spre deosebire de măsura internării într-un centru de reeducare unde pedeapsa nu este determinată, ea putând dura până la împlinirea vârstei de 18 ani, pedeapsa cu închisoarea se aplică pe o perioadă determinată de timp, prin hotărâre definitivă. Copilul poate beneficia de liberarea condiţionată în conformitate cu prevederile C.P.(conform articolului 59 C.P., după executarea a 2/3 din pedeapsă pentru pedepsele până la 10 ani).
În contextul celor arătate mai sus, în practică se întâlnesc multe situaţii când avocaţii copiilor solicită aplicarea unei pedepse cu închisoarea în locul unei măsuri educative, pentru ca minorul să poată beneficia de liberarea condiţionată, în acest mod perioada de privare de libertate fiind mult mai redusă decât dacă i s-ar aplica o măsură educativă caz în care ar trebui să stea în centrul de reeducare până şi-ar însuşi un minim de pregătire şcolară sau profesională sau cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani. Legea 18/1990 prin care România ratifică Convenţia Naţiunilor
Unite cu privire la Drepturile Copilului stipulează în articolul 40 (3) că : “Statele să ia măsuri, de fiecare dată când este posibil şi de dorit pentru a
trata aceşti copii fără a recurge la procedura judiciară, fiind totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie respectate în mod deplin.”
Articolul 40 (4) al aceluiaşi text de lege prevede deasemenea că : “ Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii referitoare în special la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, probare, plasament familial, programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii, altele decât cele instituţionale, pentru a asigura copiilor un tratement în înţelesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.”
Cu toate acestea, legislaţia română nu prevede astfel de dispoziţii referitoare la asigurarea unui tratament special adecvat necesităţilor copilului, fără a fi nevoie să se recurgă la procedura judiciară. O caracteristică de bază a acestor măsuri privative de libertate o reprezintă durata acestora. Referiri la perioada de timp pentru care se poate aplica o măsură educativă sau o pedeapsă pentru un minor găsim în Legea 18/1990 unde, în prevederile articolului 37 găsim : “ Statele părţi vor veghea ca :nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi va fi cât mai scurtă posibil.” Articolul 106 C.P. prevede : “Măsurile prevăzute la articolele 104 şi 105 se iau pe timp nedeterminat însă nu pot dura decât pâna la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară pentru realiuarea scopului internării.”
Aceste prevederi sunt însă în contradictoriu, şi, în conformitate cu articolul 20 aliniat 2 din Constituţia României, reglementările internaţionale la care România este parte au prioritate faţă de legile interne în caz de neconcordanţă, de unde reiese că o măsură nu poate fi aplicată pe o perioadă de timp nedeterminată în cazul unui minor.
Cu toate acestea, în practica curentă, există cazuri de minori care au fost condamnaţi la vârsta de 14 ani şi ţinuţi într-un centru de reeducare până la 18 ani (în unele cazuri chiar până la 20 de ani) , în acest mod încălcându-se prevederile Legii 18/1990.
În afară de durata măsurilor, o altă problemă o constituie condiţiile de detenţie. Acestea sunt guvernate de principiul separării copiilor de adulţi, principiu enunţat şi în articolul 37 din Legea 18/1990 care prevede că : “Orice copil privat de libertate trebuie să fie tratat cu omenie şi cu respect datorat demnităţii umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile personale generate de vârsta sa. În special, orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, în afară de cazul în care se consideră preferabil să nu fie separaţi, în interesul suprem al copilului. Acesta are dreptul de a fi contactat de familia sa prin corespondenţă şi prin vizite, în afara unor cazuri excepţionale.”
Acest principiu este reglementat şi de Legea 23/1969 în articolul 3 unde se specifică criteriile de separaţiune, precum şi dreptul la intimitate, accesul la îngrijire medicală, accesul la hrană adecvată, la haine, la educaţie şi activităţi recreative, dar şi accesul la familie, contactul cu lumea exterioară şi pregătirea pentru libertate.
În continuare ne vom opri asupra unor măsuri de protecţie alternative.
Potrivit articolului 19 din Legea 18/1990 :”Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau de neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţă sexuală, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia I-a fost încredinţat.
Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după cum se va conveni, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizând furnizarea de sprijin necesar copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat precum şi alte forme de prevenire, în vederea identificării, raportării, anchetării, tratării şi urmăririi pentru cazurile de rele tratamente aplicabile minorului descrise mai sus şi vor cuprinde, deasemenea, şi proceduri de intervenţie judiciară.”
Practica însă ne consemnează că nu există nici un program de reabilitare socială pentru aceşti copii, care să se poată măcar compara cu programele din străinătate, şi care acolo sunt normale ; faptul că există numai aceste forme de reeducare denotă o atitudine faţă de copilul delincvent prin faptul că a comis o infracţiune sau este suspect, nu mai este protejat, din momentul în care a dovedit că este rău el nemaibeneficiind de nimic ; atitudinea faţă de copii infractori este mai dură faţă de adulţii infractori. În România, tinerii nu se bucură de respect din partea adulţilor şi, cu atât mai mult când copilul este suspect de o infracţiune el îşi pierde şi ultima picătură de respect. Paradoxal este faptul că cel care hotărăşte unde ajunge minorul suspect de infracţiune este agentul constatator (poliţistul de teren). Acest lucru generează o serie de întrebări de genul : Sunt ei oare pregătiţi să răspundă de soarta unui copil?, Sunt ei oare abilitaţi de lege să facă lucrul acesta ? Din păcate, abuzurile săvârşite de aceştia sunt necontrolabile, poliţia negând întotdeauna aceste fapte şi nu avem la îndemână decât mărturia victimelor.
Cadrul legal pentru copii este aproximativ, extrem de neclar.
Educaţia este efectul complex care se formează de-a lungul timpului, tot ceea ce I se întâmplă fiind educativ pentru el. În cazul în care experienţele lui în legătură cu instituţiile statului sunt dominate de arbitrar şi violenţă acesta va învăţa odată pentru totdeauna că statul este violent.
Acţiunea justiţiei asupra unui tânăr care este suspectat de ceva, trebuie să fie clară, simplă, coerentă şi justă, pentru ca exerciţiul justiţiei să devină un argument pentru ca acel copil să redevină social, adică pentru a se evita pedepsirea lui de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, pentru a nu fi
arestat pentru o perioadă îndelungată de timp şi pentru a înţelege ceea ce I se întâplă, în caz contra acesta nedevenind niciodată pro-social.
Din nefericire însă, aceste premize nu sunt realizabile, sistemul existent încurajând dezvoltarea infractorului, a caracterului infracţional, al comportamentului antisocial al tânărului.
În concluzie, practica ne arată că minorii internaţi în centrele de reeducare şi puşcăriile pentru minori se confruntă de foarte multe ori cu grave încălcări ale drepturilor lor, exostând posibilitatea ca cineva să rămână în custodie foarte mult timp până la pronunţarea pedepsei.
Pe lângă toate aceste aspecte anterior enunţate, mai există şi problema economică a ineficienţei acestor măsuri, privarea de libertate fiind foarte costisitoare şi foarte puţin eficientă la o analiză cost/beneficiu. Ţinând cont de toate acestea, pentru o reducere a problemelor ridicate de tratamentul infractorilor minori, se impun o serie de măsuri, cum ar fi :
Ø dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului atât în rândul minorilor delincvenţi cât şi al cadrelor ce lucrează în locurile de detenţie ;
Ø dezvoltarea de alternative viabile la pedepsele cu închisoarea şi sensibilizarea instanţelor în privinţa acestor probleme ;
Ø crearea unor case de arest preventiv pentru minori, care să aparţină de primării sau să fie în subordinea Minsterului de Justuţie ;
Ø desfiinţarea centrelor de reeducare de tip mamut ;
Ø modificarea legislaţiei în vigoare, mai exact a Codului Penal, Codului de Procedură Penală, a Decretului 575/1972, introducerea Legii probaţiunii şi aplicarea acesteia de îndată, iar pentru reţinerea de 24 de ore la sediul poliţiei să existe şi să fie solicitat de îndată serviciul de asistenţă socială de urgenţă.
În încheierea acestui material pentru o mai bună înţelegere a modului în care se respectă drepturile copiilor delincvenţi care răspund penal în România, voi face o descriere a condiţiilor de deţinere precum şi a educaţiei oferite în Centrele de Reeducare a Minorilor din România .
După cum am arătat şi mai înainte, în ţara noastră funcţionează doar două astfel de instituţii, una la Tichileşti (Brăila) iar cealaltă la Găieşti (Piteşti).
Accesul la centrul de la Tichileşti este foarte dificil, neexistând acces direct cu trenul ori cu mijloacele de transport în comun, fapt ce influenţează în mod indirect contactul copiilor instituţionalizaţi aici cu famiile lor. Accesul este destul de greoi şi în cazul centrului de la Găieşti, şi de aceea, o practică destul de des întâlnită este condamnarea minorilor la pedepse cu închisoarea, pedepse cerute în multe din cazuri chiar de către avocatul apărării, deoarece aceste pedepse pot fi executate în locuri de detenţie apropiate de domiciliul minorului. Proximitatea domiciliului de locul de detenţie constituie, în cazul majorităţii copiilor aflaţi în centrele de reeducare, principala condiţie de contact cu familia, acest lucru în situaţia
în care familiile acestora nu-şi pot permite să stăbată ţara cu trenul sau cu maşina pentru a-şi vizita copii.
Aceste centre nu se deosebesc de o închisoare, fiind instituţii militarizate, cu pază continuă, 24/24 de ore, cu gratii la ferestre, deplasarea minorilor într-un astfel de centru fiind posibilă doar cu însoţitor, dormitoarele sunt la comun, copii sunt închişi pe timpul nopţii iar în ceea ce priveşte alimentaţia , nu există prevederi referitoare la o hrană adecvată, necesară copilului, lucru ce este însă posibil ăn cadrul unei unităţi penitenciare (unde deţinuţii minori se pot bucura de anumite avantaje) etc.
Un alt dezavantaj prezentat de militarizarea acestor instituţii îl reprezintă faptul că personalul nu se poate adapta la fluctuaţia problematicii minorilor şi nu este instruit în acest sens.
Care este atunci scopul măsurii educative ?
Cum se poate realiza acest scop ?
Cum se poate educa, reeduca un minor într-o închisoare ?
În baza Decretului 575/1972 (art.21.), în cazul în care un minor internat într-un C.R.M. fuge din înstituţie, aceasta constituie abatere disciplinară şi se sancţionează cu separarea în secţii cu regim restrictiv, asta în condiţiile în care, pentru un minor ce execută pedeapsa cu închisoarea, fuga din această instituţie constituie infracţiunea de evadare şi se sancţionează în condiţiile art.269 C.P. ca infracţiune de sine stătătoare.
În cazul în care un copil fuge dintr-un C.R.M., nu se poate trage foc de armă pentru a-l împiedica, lucru ce este însă posibil în cazul unui copil ce execută pedeapsa în închisoare.
Acest aspect poate crea probleme în cadrul Penitenciarului pentru Tineri de la Craiova unde sunt şi minori internaţi în baza art.104 C.P., iar în cazul în care unul dintre aceştia fuge ori încearcă să fugă, cei ce asigură paza locului de deţinere nu au de unde să cunoască dacă acesta execută o pedeapsă privativă de libertate ori o măsură educativă, pentru a folosi sau nu focul de armă.
O altă diferenţă între regimurile ce se aplică copiilor internaţi în aceste centre vis-à-vis de regimul aplicat celor din închisori este aceea că, în cazul în care dau dovezi temeinice de îndreptare, au o comportare bună, au rezultate bune la învăţătură şi sunt stăruitori în muncă, li se pot acorda ca drept recompense, învoiri în perioada vacanţelor şcolare pentru a-şi vizita familiile (art.22 alin.1, lit .f din Decretul 545/72 ), lucru ce nu este posibil în cazul copiilor deţinuţi în penitenciare.
În legătură cu educaţia în Centrele de Reeducare a Minorilor . În aceste instituţii, minorii sunt repartizaţi pe clase, în funcţie de pregătirea pe care o au aceştia. Acest fapt prezintă însă dezavantajul că în aceeaşi clasă pot fi întâlniţi copii cu vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani, unii foarte dezvoltaţi din punct de vedere fizic, lucru ce conduce în mod inevitabil la altercaţii, având loc abuzuri.
Decretul 545/72 prevede :
v Art.5- “Centrele de reeducare vor desfăşura o activitate educativă în vederea pregătirii temeinice a minorilor pentru muncă şi viaţă, dezvoltării la aceştia a spiritului de disciplină, a respectului faţă de lege şi normele de convieţuire socială, creării unei opinii înaintate faţă de cei ce încalcă acest norme.”
v Art.6-“Activitatea instructiv-educativă şi de calificare profesională de centrele de reeducare se organizează şi se desfăşoară după dispoziţiile legale privind învăţământul în România.”
v Art7- “Centrele de reeducare întocmesc programe pentru desfăşurarea activităţii minorilor, în care stabilesc orele pentru învăţământ, practica în atelierele de calificare, pregătirea lecţiilor, activităţile educative, culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti şi timpul pentru recreere şi somn.”
v Art.8(2)- “în şcolile şi cursurile din cadrul centrelor de reeducare, clasele sunt formate di 15-20 elevi, fiecare clasă având câte un educator.”
v Art.12- “planurile de învăţământ şi programele şcolare pentru învământul general obligatoriu la cursurile de zi, precum şi învăţământul profesional, vor fi cele ale şcolilor sau cursurilor similare. Planurile de învăţământ şi programele şcolare pentru învăţământul general obligatoriu la cursurile serale şi fără frecvenţă, precum şi planurile de învăţământ şi programele şcolare pentru cursurile de calificare, se vor elabora de Ministerul de Justiţie, cu consultarea Ministerului Educaţiei şi Învăţământului.”
Din aceste prevederi tragem concluzia că în centrele de reeducare activează educatori care efectuează pregătirea şcolară şi nu numai, a minorilor care execută o măsură educativă într-un centru de reeducare. Aceşti educatori sunt profesori sau învăţători într-o şcoală obişnuită, care desfăşoară ore de alfabetizare sau ore după programa generală de învăţământ.
Avându-se în vedere că aceşti copii reprezintă totuşi o categorie aparte, ar fi de preferat ca de educarea lor să se ocupe şi persoane specializate, cu aptitudini sociale şi pregătire specială, buni pedagogi. În sprijinul acestei afirmaţii aduc ca argument faptul că tinerii delicvenţi nu beneficiază de o evaluare psihologică şi pedagogică corespunzătoare şi nici de un curriculum educaţional adecvat nevoilor şi posibilităţilor lor.
Deşi în articolul 5 al Decretului 545/72 este stipulat că centrele de reeducare au ca drept scop reeducarea acestor copii, în realitate, funcţia custodială are prioritate, iar cea de educare şi reeducare este subsidiară acesteia.
Acest lucru îl putem observa şi dacă studiem Regulamentul de Ordine Interioară al Închisorii pentru Tineri-Craiova, unde găsim programul unei zile în acest aşezământ . Astfel :
s 5.30 deşteptarea ;
s 5.30 – 7 programul de dimineaţă (toaleta, aranjarea ţinutei, masa de dimineaţă etc) ;
s 7-7.30 apelul de dimineaţă ;
s 7.30 – 12.30 activităţi de şcolarizare, de calificare, cultural-educative şi sportive ;
s 12.30 – 13 schimbarea turei cadrelor didactice şi servitul mesei de prânz;
s 13 – 18 activităţi de şcolarizare, de calificare, cultural-educative şi sportive;
s 18 – 19 predarea efectivelor şi servitul mesei de seară ;
s 19 – 19.30 apelul de seară ;
s 19.30 – 21.30 program de seară (cititul presei, program TV, întreţinerea ţinutei, timp la dispoziţia minorilor) ;
s 21.30 stingerea ;
Aşa pare să se desfăşoare o zi la centrul de reeducare, însă, în practică, activităţile cultural-educative menţionate lipsesc cu desăvârşire, cele sportive sunt rare şi numai acolo unde există spaţii ce pot fi folosite ca terenuri de sport, iar activităţile de şcolarizare se limitează la cele strict legate de alfabetizare.
Conexă cu aceste probleme este şi cea ridicată de înregistrarea şi depunerea unor plângeri, ignoranţa deţinuţilor fiind uneori încurajată de către administraţia închisorii, alte ori plângerile pierzându-se în hăţişul administrativ.
Aceste probleme sunt accentuate şi de faptul că funcţionarea acestor spaţii de detenţie pentru minori se face în baza unor acte normative şi legi din anii ’60 şi nici nu există preocupări de aliniere a legislaţiei respective la nevoile şi condiţiile actuale.
Un ultim aspect pe care doresc să-l evidenţiez este acela că aceşti copii nu sunt cuprinşi în categoriile de copii de care se ocupă Agenţia de Protecţie a Copilului, potrivit Ordonanţei 34/1999.
Şi asta în contextul în care delicvenţa juvenilă constituie un fenomen social complex şi grav prin consecinţele sale negative, nu numai pentru comunitate dar şi pentru destinul ulterior al tânărului.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
