Eferenţa parasimpatică
Fibrele preganglionare, provenite din diverşi nuclei parasimpatici situaţi în trunchiul cerebral, intră în constituţia unor nervi cranieni şi, după ce fac sinapsă în ganglioni din învecinătatea organelor pe care le inervează, prin fibrele postganglionare reglează activitatea şi irigaţia lor.
Contingentul cel mai important de fibre parasimpatice bulbare provine din nucleul dorsal al vagului, de unde fibrele preganglionare merg prin nervii vagi până în vecinătatea organelor pe care le inervează şi după sinapsă se distribuie vaselor organelor toracice şi din abdomenul superior. Segmentul sacral al parasimpaticului prin ramurile pelvine ale nervilor sacraţi (S2-S4), inervează vasele viscerelor pelvine (colonul sigmoid, şi rectul, vezica urinară, organele genitale), controlând irigaţia lor.
Inervaţia parasimpatică eferentă a cordului provine din ambii vagi, fibrele preganglionare pleacă din nucleul dorsal al vagului, fac sinapsă în ganglioni situaţi în vecinătatea sau chiar în miocardul atrial şi ventricular, iar fibrele postganglionare scurte se distribuie atât sistemului excitoconductor cât şi miocardului atrial şi ventricular.
            Prin inhibarea principalelor proprietăţi ale inimii şi în special prin bradicardie –efectul principal al stimulării vagale-, parasimpaticul reprezintă sistemul de protecţie al cordului.
 Nervii vagi în condiţii fiziologice exercită o acţiune frenatoare permanentă asupra inimii (tonusul vagal), efect întreţinut reflex prin aferenţele provenite în special de la zonele reflexogene principale (sinocarotidiană şi cardioaortică). De aceea, secţionarea vagilor este urmată la animal de creşterea frecvenţei cardiace, iar la om administrarea de blocanţi muscarinici (atropină) produc creşterea frecvenţei cardiace de la 70 la 150-180/min. Inervaţia parasimpatică eferentă vasculară are o importanţă funcţională minoră comparativ cu cea simpatică, fibrele parasimpatice fiind absente în anumite sectoare vasculare (capilare).
            Cercetări fiziologice şi histochimice au dovedit existenţa unui control vasomotor colinergic la nivelul creierului, inimii, plămânilor, ficatului, musculaturii scheletice şi uterului.
            Eferenţa simpatică, constituită din doi neuroni, conduce impulsuri de la aria presoare a centrului cardiovasomotor bulbar la cord şi vasele sanguine.
Neuronii preganglionari sunt situaţi în coarnele intermediolaterale medulare între segmentele T1 şi L2 sau chiar L3.
Neuronii postganglionari se găsesc în ganglioni paravertebrali, în ganglioni separaţi prevertebrali (celiac, mezenteric) sau chiar în vecinătatea vezicii urinare şi a rectului. Fibrele postganglionare simpatice (ramurile comunicante cenuşii), în general mai lungi decât cele parasimpatice , se adună în nervi separaţi (cardiaci, splanhnici) sau reintră ăn rădăcinile ventrale ale nervilor spinali şi se distribuie vaselor sanguine.
            Stimularea simpaticului cardiac este urmată de eliberarea de norepinefrină care creşte propietăţile fundamentale ale inimii, cu excepţia excitabilităţii pe care o scade; de asemenea, exercită şi un efect metabolic ergotrop, mobilizând rezervele miocardice de glicogen şi de substanţe fosfatmacroergice.
 Cordul posedă predominant receptori adrenergici de tip β, în atrii un amestec de β1 şi de β2 şi în ventriculi numai β1. Atât norepinefrina cât şi epinefrina se leagă de ambele tipuri de receptori adrenergici dar, în timp ce prima are afinitate mai mare pentru α.receptori, cea de a doua se leaga atât de a cât şi de β receptori.
            Densitatea receptorilor adrenergici la nivelul diferitelor vase sanguine şi raportul dintre receptorii ? şi β, (activarea receptorilor α este urmata de vasoconstricţie iar cea a receptorilor β de vasodilataţie) explică efectele variate provocate de stimularea nervilor simpatici vasculari.
Receptorii adrenergici sunt distribuiţi inegal în vasele din diverse regiuni, ? receptorii, prezenţi în abundenţă în arteriolele renale, cutanate, splanhnice şi din musculatura scheletică şi în venulele cutanate şi splahnice, sunt rari în arterele coronare şi cerebrale şi în venele muşchilor scheletici.
Arteriolele conţin ? receptori constrictori şi β receptori dilatatori, la nivelul venelor predomină ? receptorii, iar β receptorii se găsesc în număr foarte redus sau chiar lipsesc. De aceea, norepinefrina produce constricţia arteriolelor şi venelor, iar epinefrina provoacă arterioloconstricţie, dar are efecte minime asupra venelor.
Stimularea nervilor simpatici care se distribuie vaselor periferice provoacă în general vasoconsticţie, excepţie făcând vasele coronare şi cerebrale (iar vasodilataţie se produce pasiv, prin scăderea tonusului simpatic vasoconstrictor).
            Eferenţa peptidergică, mai recent descoperită, este încă insuficient lămurită, unele dintre neuropeptide sunt puternice vasodilatatoare. O atenţie deosebită s-a acordat în special VIP, prezent aproape unicuitar (creier, ganglioni, nervi, organe periferice) şi oxidului nitric ca vasodilatator.
 S-a arătat că vasodilataţia locală poate fi determinată şi prin reflexe de axon (Stricker 1876). S-a demonstrat că stimularea unei rădăcini dorsale rahidiene care în mod normal transmite impulsuri senzoriale centripete, este urmată de apariţia unei vasodilataţi în zonele cutanată şi musculară deservite de acea rădăcină.    Fenomenul s-a explicat prin capacitatea nervului de a conduce excitaţia în ambele sensuri, în asemenea condiţii impulsurile luând calea unui filet derivativ care inervează arteriolele din vecinătate.
Reflexul axonic se realizează fără participarea neuronilor medulari, fiind prezent şi după secţionarea rădăcinii posterioare, distal de ganglion. Asemenea reflexe au fost descrise şi pentru alte segmente ale sistemului nervos somatic şi vegetativ şi se pare că intervin în reglarea locală a circulaţiei, în special în condiţiile leziunilor tisulare.
Nu este însă precizat rolul lor în hemodinamica generală.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships