I.Analiza procesului de integrare – de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până la CECO. Analiza procesului de integrare europeană va începe cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO. Un motiv decisiv în acest sens a fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor. Din partea Franţei au fost oferite premisele concrete în sensul acestei strategii, care, în plus, venea să răspundă anumitor interese naţionale: cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a oţelului. Această formă de cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din industria grea germană, dar urmărea, în aceeaşi măsură, să încurajeze procesul de împăcare dintre statul francez şi cel german. Astfel, în mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul “Plan Schuman”. Aprilie 1951: Tratatul CECO a fost semnat la Paris de către reprezentanţii Franţei, ai Republicii Federale Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei ca organizaţie supranaţională. Astfel au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi, iar acest lucru din două motive: aici era vorba nu doar de o zonă de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renunţat în mare măsură la principiul de suveranitate, în favoarea aderării la noile instituţii supranaţionale. Bilanţul primei etape: CECO – o organizaţie inovatoare În încheierea acestei prime etape din istoricul UE trebuie să reţinem neapărat faptul că odată cu înfiinţarea CECO au fost puse bazele unui organism cu totul nou, fundamental diferit de toate celelalte organizaţii înfiinţate în acea perioadă: o structură în cadrul căreia s-au pus bazele cooperării interstatale, dar care dovedea şi anumite trăsături, care, până în acel moment, nu fuseseră caracteristice decât sistemelor politice naţionale. II.De la CECO şi până la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene. Calea spre CEE Cea de-a doua etapă cuprinde perioada de la intrarea în vigoare a Tratatului CECO şi până la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE). După eşecul din 1954 al planurilor ambiţioase de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare — şi, în strânsă legătură cu aceasta, a unei Comunităţi Politice Europene —, adică al unei cooperări la nivel supranaţional într-un domeniu extrem de sensibil şi de politizat, s-a pus întrebarea “şi acum ce ar trebui să mai facem”? Dată fiind situaţia, guvernele statelor Benelux au propus noi demersuri în vederea integrării, care se concentrau de pe acum pe domeniul economic. 1955: Conferinţa de la Messina Propunerile statelor Benelux au fost enunţate cu ocazia Conferinţei de la Messina, la mijlocul anului 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO, fiind extrem de bine primite. În cele ce au urmat, a fost stabilit un comitet alcătuit din reprezentanţi guvernamentali sub conducerea ministrului belgian de externe Paul-Henri Spaak, care urma să elaboreze un raport, invitând şi Marea Britanie să ia parte la dezbateri. Marea Britanie s-a retras însă în noiembrie 1955, pentru că nu credea că planurile sale privind crearea unei zone de liber schimb, pe cât de liberă şi-o dorea această ţară, puteau fi realizate. 1956: Raportul Spaak Raportul Spaak, prezentat în aprilie 1956 a devenit astfel baza negocierilor care au avut loc pe parcursul anului, care urmăreau echilibrarea – destul de dificilă în parte – a intereselor, mai ales între Germania şi Franţa. 1957: Semnarea Tratatelor de la Roma; înfiinţarea CEE Până la urmă s-a ajuns totuşi la un consens: Tratatele pentru instituirea unei Comunităţi Economice Europene (CEE) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost semnate la data de 25 martie 1957 la Roma — “Tratatele de la Roma” — de către cele şase state membre ale CECO Toate aceste Tratate au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Bilanţul celei de-a doua etape. În ceea ce priveşte factorii determinanţi ai procesului de integrare, putem spune, la finalul celei de-a doua etape, că, în mod cert, amintirea încă extrem de vie a războiului şi, implicit, interesul principal în vederea menţinerii păcii au trecut tot mai mult pe un plan secundar, în schimb, interesele statelor naţionale autonome fiind tot mai importante. Acest lucru s-a putut observa, printre altele, în mai sus menţionata trecere a competenţelor dinspre Comisie înspre Consiliul de Miniştri şi reprezentanţii statelor naţionale din nou-înfiinţata CEE. III.De la CEE şi până la Actul Unic European (AUE). Scurta perioadă de dezvoltare pe care am analizat-o până acum ne-a permis să recunoaştem o trăsătură centrală a procesului de integrare, care îl marchează ca nici un altul, şi anume, tensiunea permanentă dintre entităţi supranaţionale precum CECO şi tendinţele mai degrabă interstatale, aşa cum le găsim în Tratatele CEE, unde s-a putut constata un transfer al competenţelor de la nivelul organelor supranaţionale la cel al statelor membre. Această tensiune poate fi regăsită şi în perioada pe care o vom analiza aici, şi anume perioada de la înfiinţarea CEE şi până la prima mare modificare a Tratatului, aşa-numitul Act Unic European (AUE), din anul 1987. 1.crearea unor instituţii comune pentru cele trei Comunităţi pre-existente, şi anume pentru CEEA, CECO şi CEE, prin aşa numitul Tratat de Fuziune, ratificat în anul 1965 şi care a intrat în vigoare în anul 1967. 2.crearea unor instituţii comune pentru cele trei Comunităţi pre-existente, şi anume pentru CEEA, CECO şi CEE, prin aşa numitul Tratat de Fuziune, ratificat în anul 1965 şi care a intrat în vigoare în anul 1967. 3.instituirea Curţii Europene de Conturi, precum şi alocarea unei mai mari puteri bugetare Parlamentului European prin aşa numitul “Tratat de la Bruxelles” din anul 1975. 4.introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European, din anul 1976, ratificată de toate statele membre în anul 1978. Primele alegeri directe au avut loc în anul 1979. 5.Actul unic european a revizuit Tratatul de la Roma şi a introdus Piaţa Unică Europeană şi Cooperarea Politică Europeană. După 1975 când a fost reprezentat raportul Tindemans, a răzbucnit o avalanşă de proiecte de reformă a C.E., dar textele care au sprijinit raporturile privitoare la problemele instituţiilor au fost întocmite in 1984-1985. Consiliul European de la Milano a convocat la 9 septembrie 1985 conferinţa interguvernamentală care a durat 6 luni şi a adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 textul Actulului unic european, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor originale, prin care s-a extins competenţa instituţiilor comunitare. Prin el s-a extins votul cu majoritate calificată , s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană. Bilanţul celei de-a treia etape. Din punct de vedere al politicii constituţionale, toate acestea au reprezentat un pas important în direcţia supranaţionalizării, iar în domeniul politicii materiale, o extindere de proporţii a formulei de integrare, adică a domeniilor politice incluse în cooperarea, prevăzută în Tratat, în cadrul CE — astfel pot fi rezumate într-o singură frază modificările aduse de AUE. Trebuie însă să fim conştienţi de faptul că aceste schimbări nu ar fi fost posibile fără nenumăraţii paşi făcuţi în anii ce au urmat instituirii CEE, precum şi fără experienţele acumulate în această perioadă la nivelul cooperării dintre statele membre. Mai trebuie, de asemenea, subliniat şi faptul că aceste schimbări au devenit, la rândul lor, factori importanţi de influenţă în dezvoltarea ulterioară.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
