Rezultatele cercetării la faţa locului sunt fixate prin proces-verbal de cercetare cu mijloc principal şi prin fotografiere şi schiţa locului faptei ca mijloace secundare.1. Procesul verbal Procesul – verbal este format din trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi partea finală. În partea introductivă se trec:
· locul şi data (anul, luna, ziua), când s-a efectuat cercetarea locului faptei şi s-a încheiat procesul-verbal;
· numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
· numele, prenumele şi calitatea experţilor care au luat parte;
· numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, dacă există;
· a celor constatate, precum şi măsurile luate;
· descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi măsurile luate;
· ora la care a început şi s-a sfârşit cercetarea locului faptei;
· condiţiile atmosferice în care s-a efectuat cercetarea;
În partea descriptivă se trece:
· descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, insistându-se asupra tabloului de ansamblu a locului faptei delimitarea acestui loc, dimensiunile şi amplasarea faţă de punctele cardinale;
· descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi altor probe materiale descoperite la locul săvârşirii faptei.
Obiectele se vor descrie: ca formă, dimensiune, culoare, particularităţi de construcţie, destinaţia lor naturală şi destinaţia lor concretă în care au fost folosite etc.;
· se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanţa dintre diferitele obiecte sau urme, natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare şi al perceptibilităţii lor, dimensiunile lor, procedeele tehnico – ştiinţifice folosite pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor;
· diferitele particularităţi ale cercetării la faţa locului care se socotesc că trebuie să fie menţionate;
· observaţiile celor prezenţi la cercetări ca: experţi, martori, asistenţi, etc.;
· menţionarea „împrejurărilor negative” întâlnite în cursul cercetărilor şi explicarea acestora.
Reguli după care se face descrierea în procesul-verbal de cercetare sunt următoarele:
─ descrierea locului faptei şi a obiectelor descoperite se face în ordinea în care s-a efectuat cercetarea, în ordinea descoperirii lor;
─ în descriere se porneşte întotdeauna de la general la particular, de la aspectele de ansamblu la aspectele de detalii;
─ descrierea trebuie să fie clară, completă şi obiectivă adică să redea numai lucrurile descoperite şi constatate de organul de urmărire penală, şi nu părerile acestuia despre natura lucrurilor la care ar fi ajuns dar pe bază de deducţie, pornind de la faptele descoperite;
─ obiectele de acelaşi gen sunt numite cu aceeaşi termeni şi se indică prin cifre, dacă sunt mai multe;
─ descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet, pentru a evita revenirile şi repetările;
─ să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunţite ale unor obiecte care nu au importanţă prea mare în caza cercetată;
─ să se evite termeni prea tehnici sau neologismele atunci când se pot folosi termeni adecvaţi, de largă circulaţie;
În partea finală sunt trecute:
· obiectele şi urmele descoperite ridicate de la locul faptei, în ce scop şi ce metode s-au folosit;
· ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop cu aplicarea unor metode fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile;
· ce măsurători fotografice s-au executat;
· dacă s-a întocmit schiţa plan, la ce scară şi în ce fel;
2. Schiţa locului faptei
Schiţa locului faptei, denumită şi plan schiţă sau desen schiţă este destinată fixării şi prezentării, în ansamblu al locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai aproape de realitate asupra scenei incendiului astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese;
Referitor la terminologia folosită în practică-schiţă, plan-schiţă considerăm că se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenţia schiţa executată la scară de desenul simplu.
* Planul – schiţă executat la scară în care sunt respectate riguros proporţiile dintre dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor, etc. şi reprezentările acestora din plan, scara la care se ridică planul este în funcţie de suprafaţa şi de natura locului faptei. În cazul încăperilor, în general al locurilor închise, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăşi 1/500.
* Desenul – schiţă se realizează, de regulă printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurilor executate la faţa locului şi prezentate în schiţă.
La efectuarea schiţei, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcţia nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanţelor, ca şi a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.
* Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcţie de întinderea şi de complexitatea locului faptei. Astfel sunt:
a. Vizarea încrucişată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite şi puncte de staţie. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere a celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.
b. Metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de o axă de referinţă şi a unor puncte fixe de reper, după care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.
În ceea ce priveşte schiţa locurilor închise, a încăperilor, acesta poate consta fie numai din reprezentarea suprafeţelor orizontale şi a obiectelor aflate pe suprafeţele respective, fie, din reprezentarea şi a suprafeţelor dispuse în plan vertical, apelându-se în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfăşurarea pe orizontală a pereţilor şi a tavanului unei camere.
De mare importanţă pentru claritatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa locului este şi folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-a impus în practica de specialitate.
3. Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului
* Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal.
Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografiile schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice.
Imediat după încheierea acţiunii de stingere, în scopul fixării aspectelor de ansamblu ale locului incendiului şi ale vecinătăţilor se execută fotografii şi filmări panoramice.
Imaginea de ansamblu a sectorului cercetat va fi fixată prin fotografiere (filmare) panoramică şi prin fotografii – schiţă executate din exteriorul acestuia.
a) Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea;
b) Fotografiile schiţă servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv în funcţie de voinţa în care este executată. De pildă, fotografia schiţă unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele liniară şi circulară, fotografia schiţă pe sectoare, fotografia schiţă încrucişată;
c) Fotografia obiectelor principale, cum sunt, obiectele sau instrumentele folosite de autor în săvârşirea incendiului, obiectele purtătoare de urme ş.a.
d) Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidenţă a urmelor, a detaliilor caracteristicile ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafaţa obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse în urma incendiului.
* Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre modelele moderne de fixare a rezultatelor cercetate la faţa locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite, distrugeri provocate de explozii şi incendieri.
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situaţia o impune.
În acest context, remarcăm faptul că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului, cât şi fixarea altor acte de urmărire penală.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, înregistrării video sau filmări de orientare, schiţă, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor şi a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.
În ipoteza utilizării acestor mijloace de fixare, realizarea filmării sau înregistrării videomagnetice presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată (mai ales în ipoteza filmării), prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.
Spre deosebire de filmare, înregistrarea videomagnetică este mai puţin pretenţioasă din acest punct de vedere şi deci, mult mai uşor de executat, din această cauză fiind şi mai mult folosită în practică.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
