Funcţia de comunicare (de “legătură”).

Funcţia de comunicare sau de “legătură” mai este numită şi funcţie de integrare socială, deoarece se crede că a comunica înseamnă implicit a integra. Într-unul din dialogurile sale, în Republica, Platon proiectează un model asiguratoriu al faptului că viitorii conducători ai cetăţii ideale îşi vor desăvârşi virtuţile personale, prin instrucţie continuă şi sistematică. Astfel, Platon este întâiul care percepe şi explică procesul de socializare. Prin socializare dobândim înţelegerea necesară interpretării lumii pe care o percepem, ne adaptăm oricărui mediu şi ne raportăm la semeni. Socializarea presupune existenţa unor importante posibilităţi de comunicare, devenite deprinderi, între individ şi societate… Dar mai bine să lăsăm Dicţionarul de sociologie să explice acest complex concept numit socializare: “Concept ce ocupă un loc ambiguu în sociologie, central pentru unii, secundar pentru alţii. În psihologia socială, desemnează procesul prin care indivizii învaţă modurile de a acţiona şi de a gândi despre mediul lor, le interiorizează, integrându-le personalităţii lor şi devin membri ai unor grupuri în care capătă un statut specific. Socializarea este deci în acelaşi timp învăţare culturală, condiţionare şi inculcare, dar şi adaptare culturală, interiorizare şi încorporare. Termenul îşi găseşte locul în curentele teoretice foarte diverse ca antropologia culturală, psihanaliza, psihologia genetică sau interacţionistă”. Dar socializarea, să nu uităm, asigură stabilitatea societăţii ca sistem. Comunicarea este fermentul acestui proces, de aceea mass-media sunt considerate a fi agenţi ai socializării. Şi, într-adevăr, datorită mediilor, audienţei impresionante, consumului de produse mediatice, probabil cel mai uriaş consum, oamenii se află într-o relaţie, se află “în legătură” unii cu alţii, chiar dacă nu se cunosc reciproc. Media le furnizează, democratic, seturi întregi de subiecte de meditaţie, de conversaţie – când vin în contact –şi tot media le inculcă valori pe care, apoi, le împărtăşesc; realizează ţesături fine de interese comune, distribuie, fără parcimonie, informaţii şi reprezentări culturale. Apare aici, în mod evident, un factor de coagulare socială important, un promotor al coeziunii sociale de o eficacitate indubitabilă. Acum, se înţelege mai limpede afirmaţia din primele pagini din care reieşea că mass-media sunt factori ai stabilităţii sociale şi nu ai schimbării. Mai mult, internaţionalizarea mesajelor mediatice creează punţi chiar între culturi diferite, religii diferite, state diferite ori sisteme sociale diferite. Acest comportament mediatic se află abia la începuturi, din punctul de vedere al cercetării efectelor pe termen lung şi mediu. Deocamdată, la acest capitol, abia se înregistrează comportamente şi reacţii de natură anecdotică, mărci ale diferenţelor de receptare, dar mai importante vor fi studiile care vor permite să descifrăm cât de solidari am devenit unii cu alţii, fără să o ştim, trăind pe continente diferite, dar având acces la surse comune de informare.

Satul global pe care l-a imaginat Marshall McLuhan, încă din 1962, în cartea sa, Galaxia Gutenberg, prinde astăzi un contur evident, dar nici problemele pe care le prefigurează “satul” nu sunt puţine şi nici neglijabile. Pentru România, cel mai cunoscut şi spectaculos exemplu de solidarizare, de existenţă a “legăturii”, creată de mass-media, a fost, până în prezent, campania PRO TV, “Nouă ne pasă” , din primăvara lui 2000, de ajutorare a oamenilor din nordul ţării afectaţi de inundaţii. A fost un succes mediatic enorm. Sute de mii de cetăţeni au ţinut să participe la această campanie. Pentru întâia oară, la noi, un post de televiziune “regiza” o acţiune de o asemenea amploare şi tot el o gestiona. S-au ivit, cu această ocazie mai multe dileme. Una a privit solidaritatea românilor despre care se spune, îndeobşte, că nu există. De această dată, solidaritatea a fost regăsită, dar cu ajutorul şi prin intermediul mass-media. Ceea ce autorităţile alese democratic, începând cu şeful statului, n-au reuşit să stârnească, s-a întrupat datorită unui canal mediatic. Aici este evidentă şi claritatea mesajului, acurateţea lui. Preşedintele a propus ajutorarea sinistraţilor prin sistemul cumpărării unui loz special destinat acestora, dar nu se ştia exact cum se va realiza acest ajutor. Se lua cetăţeanului şi dorinţa de a ajuta prin faptul că, de fapt, cumpăra un loz, care putea fi şi câştigător. Mediatizarea lozului pentru sinistraţi avea un aer care amintea de anii ’50 şi de Bumbeşti-Livezeni. Un alt post de televiziune, TVR1, a voit “să sară” în ajutorul sinistraţilor, dar într-un mod pasiv, neangajant: a afişat două numere de telefon la care cetăţenii puteau suna şi oferi, la primul, 50.000 lei şi 100.000 lei, la cel de-al doilea. S-a obţinut, astfel, o sumă de aproape două miliarde, dar spectacolul şi cimentarea solidarităţii au lipsit. Ce să filmezi ? TVR1 a neglijat, aici, faptul că deţine camere de filmat şi că le poate chiar folosi. În vreme ce echipe de reporteri PRO TV adunau bunuri în tiruri şi apoi formau coloane pe care le însoţeau în Nordul ţării, doi angajaţi ai TVR primeau telefoane. Au fost chiar persoane, din judeţele în care PRO TV nu au posturi, care au protestat că nu li s-a oferit şi lor posibilitatea să ajute. N-a protestat nimeni la TVR că nu li s-a înregistrat un telefon pentru ajutor. Oricum, pe lângă depistarea şi măsurarea solidarităţii cu cei aflaţi în suferinţă, s-a putut constata solidarizarea publicului cu televiziunea favorită, care a ştiut să declanşeze, să controleze şi să gestioneze un spectacol mediatic de zile mari, constituindu-se într-un liant social vizibil, cu efecte imediate. S-au înregistrat succese pe toată linia :

1) influenţă pozitivă asupra societăţii, semnalizându-i că solidaritatea există, că valorile culturale ale naţiunii pot funcţiona, dacă se amenajează un cadru adecvat şi se gestionează corect motivaţiile subiacente unui anume moment, că aceste valori garantează oricui că, în viitor, poate fi beneficiarul exprimării acestei solidarităţi,

2) ajutor substanţial adus unor oameni ajunşi în necaz (dar care constituie un posibil segment al publicului-ţintă),

3) promovarea siglei şi imaginii proprii (camioanele au circulat prin mai multe judeţe, purtând emblemele PRO TV, desenate mare şi vizibil),

4) autopromovarea (toată desfăşurarea campaniei – de dimineaţa până seara a fost filmată şi transmisă în direct),

5) realizarea cu forţe proprii a unui “spectacol” live, care a cuprins o bună parte din teritoriul ţării,

6) redefinirea implicită a relaţiilor dintre puteri în societatea noastră,

7) repunerea în discuţie a eficienţei clasei politice şi regândirea noţiunii de autoritate.

Cercetătorii Jan Uwe-Rogge şi Klaus Jensen, care au analizat interacţiunea televiziunii cu familiile germane, confirmă o aserţiune mai veche a lui Cooley, care obişnuia să spună că: “Activităţile mass-media pot fi înţelese ca o încercare de a construi o relaţie semnificativă între programul mass-media şi realitate aşa cum aceasta este de fapt experimentată. Dorinţele conştiente, subconştiente şi inconştiente joacă un rol important în felul în care oamenii folosesc mass-media. Mass-media sunt interpretate pe fundalul vieţii de zi cu zi, aşa cum este ea trăită şi experimentată; ele sunt folosite pentru a face faţă problemelor zilnice, fie generale, fie imediate. (…) Oamenii caută contactul cu media, în parte pentru că ele fac apel şi permit accesul la sentimente ca teama, bucuria şi nesiguranţa …media oferind remedii împotriva singurătăţii; sunt folosite pentru a crea sentimente « pozitive » şi pentru a defini relaţiile umane”.