Blestemul resurselor – statele care au cea mai puţină democraţie în interior, sunt statele care deţin resurse minerale, deoarece aceste state împiedică dezvoltarea instituţiilor şi valorilor democratice, a unei economii funcţionale şi a libertăţilor politice: libertatea civilă, respectarea legii, protecţia proprietăţii private şi participarea politică. 34 de ţări sub-dezvoltate deţin resurse importante de petrol şi gaz şi constituie cel puţin 30 % venitul obţinut din export. 12 ţări se confruntă cu o sărăcie pustiitoare, unde venitul anual pe persoană este doar de 1500 de dolari americani şi aproximativ jumătate din populaţia lor trăieşte cu mai puţin de 1$ dolar pe zi.
În acelaşi timp două treimi din 34 de ţări nu sunt democratice, şi din cele care sunt numai trei (Ecuador, şi Trinidad şi Tobago) se situează pe la mijlocul  clasificării mondiale a  libertăţii politice conform clasificării elaborate de Casa Libertăţii.
Exemple: Angola şi Republica Democrată Congo, abia acum s-au debarasat de războiul civil. statele bogate în resurse petroliere, apărute după destrămarea Uniunii Sovietice la fel se confruntă cu subdezvoltarea instituţiilor democratice , precum este Libia şi Arabia Saudită, şi alte ţări din Orientul Mijlociu  (Iran , şi nu demult Irak, unde acum se încearcă de a implementa o democraţie.

Agenţiile specializate au prezis că acoperirea satisfăcătoare a cerinţelor globale de energie va necesită o creştere anuală de producţie de petrol de 1,9% şi a producţiei de gaze naturale de 2,2%. Ceea ce înseamnă că, până în 2025, extracţia zilnică a ţiţeiului va trebui să crească de la 80 la 124 milioane de barili pe zi (la moment ţările OPEC produc zilnic 29,56 milioane de barili pe zi). Deoarece zăcămintele de petrol au fost exploatate cu mare intensitate în ultimul secol, unii experţi sunt convinşi că o creştere de asemenea anvergură a producţiei este imposibilă. Investiţiile necesare sunt uriaşe. Pentru a satisface cerinţele mondiale de petrol şi gaze în următorii 20 de ani, companiile de specialitate vor trebui să facă investiţii noi de circa 4000 de miliarde de dolari pentru foraje, infrastructură de transport şi rafinării. Iniţial, terenurile uşor accesibile din zona Golfului Persic, din Africa şi din America de Sud au fost exploatate preferenţial. O mare parte din bazinele respective au fost epuizate. Capacitatea de producţie a terenurilor tradiţionale poate fi mărită parţial prin exploatarea altor câmpuri din zonele respective, de exemplu terenuri care au zăcăminte mai reduse, care se află la adâncimi mai mari sau care se află sub apă. Dar pentru a acoperi satisfăcător cerinţele viitoare, nu este suficient sa se extindă exploatarea în regiunile tradiţionale, ci este imperativ să se dezvolte şi alte zone geografice cu zăcăminte de hidrocarburi.

În  ultima  decadă,  două  regiuni  noi  producătoare  de  petrol  şi  gaze  naturale  au  fost descoperite în jurul Mării Caspice şi în Siberia (de menţionat faptul că în Siberia se observă o confruntare  între japonezi şi chinezi în gestionarea acestor resurse prin investiţii masive, iar în jurul Marii Caspice se observă o luptă acerbă dintre statele ce au nemijlocit la hotarele lor apele Caspice, precum şi un interes sporit a SUA.

În 1974, războiului israeliano-arab, exportatorii arabi au instituit un embargo petrolier care a destabilizat economia mondială.

Preţul ţiţeiului a crescut de la 5 la 20 dolari pentru un baril. Puterile occidentale erau gata să invadeze militar terenurile petroliere din Orientul Mijlociu să achiziţioneze cu forţă sondele de petrol. Numai riscul unei confruntări cu fosta URSS a prevenit invazia militară preconizată.

În timpul revoluţiei Iraniene din 1979, ţiţeiul exportat a ajuns să se vândă cu 34 dolari pe baril. La acest preţ, ţările din  Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), acumulând un venit anual din exportul de petrol de 750 miliarde dolari, au iniţiat cea mai mare redistribuire a bogăţiei din istoria omenirii.

Şi în anul 1991 , primul război din Golf a contribuit la creşterea însemnată a petrolului. Aceste trei evenimente, însoţite de creşterea subită a preţului la petrol, au produs recesiuni economice mondiale.

Deşi exportatorii de petrol din Rusia, Azerbaidjan şi Kazahstan au o oarecare capacitate de a influenţa costul ţiţeiului pe piaţa internaţională, carterul OPEC rămâne factorul  dominant în stabilirea preţului la petrolul exportat. În afara exportatorilor din jurul Golfului Persic, OPEC include şi ţări precum Algeria, Libia, Venezuela, Nigeria şi Indonezia

Toţi exportatorii preferă ca preţul ţiţeiului să fie cât mai ridicat (de menţionat faptul că preţul petrolului la data de 27 martie 2005 a atins nivelul record de până acum şi anume 51,76 dolari pe un baril

Importanţa petrolului pentru Statele Unite ale Americii

Industria petrolieră s-a născut în Statele Unite ale Americii (SUA) încă de pe timpul Războiului Civil. La început SUA era cel mai mare producător şi exportator de produse petroliere, SUA a furnizat  petrol, în baza căreia Forţele Aliate au obţinut victoria în Primul Război Mondial. În 1920 SUA producea 64 % din volumul total al producţiei petroliere din lume.

Dacă în anii ’20 până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial ai secolului trecut Statele Unite era un lider în producerea şi în exportul produselor petroliere, apoi în zilele de azi Statele Unite a devenit unul din cei mai mari importatori de ţiţei din lume. Ca confirmare, în Statele Unite, cererea de petrol pentru anul 2004  a constituit 20 milioane barili (1 baril=160 litri) de petrol pe zi, în comparaţie cu 18,5 milioane barili de petrol pe zi în anul 2002. Pe când producerea internă de petrol în zilele de azi nu depăşeşte 5,9 milioane barili de petrol pe zi, spre exemplu în luna septembrie 2004, în SUA s-a înregistrat cea mai mică cantitate de petrol extras din ultimii 55 ani, înregistrând doar 4,85 milioane de barili pe zi.

La momentul de faţă din consumul total de producţie petrolieră aproximativ 60 % îi revine petrolului importat. Şi de remarcat faptul, că creşterea preţului mondial la ţiţei este o palmă grea pentru economia Statelor Unite. În acest sens SUA nu este cointeresată în creşterea preţurilor la petrol şi de aceea politica Statelor Unite e orientată în „acapararea” de către companiile americane a cât mai multor sonde de petrol din întreaga lume , cu scopul de a putea manevra preţurile de petrol.

Care sunt totuşi rezervele de petrol în SUA? Desigur cele mai mari rezerve se află în Alaska, care de altfel după cum bine se ştie a fost achiziţionată de la Imperiul Rus pe la mijlocul secolului XIX cu doar 6,2 milioane de dolari, care astăzi valorează doar cu 11300 de barili de petrol. Cea mai mare rezervă de petrol se află în Golful Prudhoe, Alaska cu cele 10 miliarde de barili, partea de Est a Texasului care are o rezervă de 6 miliarde barili. Dacă comparăm cu cea mai mare rezervă de pe pământ, acea care se află în Arabia Saudită, Ghawar cu cele 83 miliarde barili diferenţa este uluitoare, de aici este evident că SUA nu poate să se bazeze foarte mult pe sursele proprii de petrol. Cea mai mare rezervă de petrol a SUA, care se află în Alaska, este doar pe locul 21 în lume după cantitatea de petrol deţinută.

După  atentatele  de  la  11  Septembrie  2001,  Statele  Unite  au introdus toate statele cu regimuri ne democratice şi cu regimuri ostile SUA în aşa numită „Axă a Răului”.

Cadrul teoretic al acestei doctrine a fost elaborat în „Proiectul pentru un nou secol american” Afganistanul a fost prima etapă în războiul declarat de Washinton terorismului. Nu şi ultima, au precizat imediat responsabilii de la Washington. Desemnarea următoarei ţinte nu s-a făcut mult aşteptată, dar a fost mult discutată şi mult dezbătută. S-a vorbit mai întâi despre Asia de Sud-Est. Analiştii au subliniat faptul că organizaţiile teroriste din Filipine, Indonezia şi Malaezia se află în legătură cu reţeaua lui Osama ben Laden. Totuşi, Administraţia Bush a părut mult mai interesată de Irak, cu toate că serviciile secrete americane au confirmat, în primăvara anului 2002, că nu dispun de nici un fel de probe ale implicării regimului de la Bagdad în atentatele de la 11 septembrie 2001 şi nu există nici dovezi că Saddam Hussein ar fi sprijinit în vreun fel Al Qaeda.

miză a americanilor pare să fie zăcămintele importante ale Irakului –  petrolul

Câmpurile petroliere ale Irakului deţin o rezervă de petrol de circa 112. miliarde barili, 73 de sonde existente Irakul este considerat a doua ţară din lume după cantitatea de petrol deţinută, cedând primul loc Arabiei Saudite.

Unii specialişti spun că totalitatea absolută a petrolului pe care Irakul ar putea deţine  este de 220 miliarde de barili.

partea de vest a Irakului, regiune aridă, unde predomină pustiul, ar putea fi cantităţi esenţiale de petrol care încă nu au  fost descoperite.

Costul extracţiei petrolului în Irak este unul dintre cel mai ieftin din lume

ceea ce face Irakul o regiune foarte atractivă pentru companiile petroliere internaţionale din punct de vedere a extracţiei petrolului, deoarece garantează profituri exorbitante, extrăgând petrolul la preţuri scăzute şi apoi vânzând la preţuri mondiale care acum (2005) ajung la 60 dolari pe un baril de ţiţei.

în industria petrolieră din Irak nu au fost investiţii din 1990.

În această perioadă Irakul practic nu a utilizat metode moderne şi performante în extragerea şi explorarea petrolului.

Cele mai mari zăcăminte de petrol se află în sudul Irakului, în regiunile petroliere Rumeila, Kurna de Vest, localităţi care sunt populate de către şiiţi. Saddam Hussein este sunnit  şi în perioada când el deţinea puterea, şiiţii au fost marginalizaţi şi puţin ascultaţi. Şiiţii au fost împotriva invaziei irakiene în Golful Persic. Acest război din 1991, a cauzat daune enorme infrastructurii petroliere din sudul Irakului. De menţionat că şi în nordul Irakului sunt zăcăminte importante de petrol ca Kirkuk, Bai Hassan, unde în anul 2001 se extrăgea în mediu până la 1 milion de baril pe zi. Pentru prima dată din 1990, în 1999 Irakul a încheiat un acord cu o firmă rusească petrolieră „Zarubejnefti”, care se obliga să exploreze câmpurile petroliere din regiunea Kirkuk.

Rezoluţia ONU nr. 986 din aprilie 1995 a permis Irakului de a exporta petrol, dar în cantităţi limitate şi  conform unui program „Petrol în schimbul produselor alimentare”. Acest lucru era făcut sub supravegherea reprezentanţilor ONU în regiune.

Infrastructura de exportare a petrolului (conductele, porturi, staţii de pompare etc.) a avut mult de suferit, atât din cauza războiului cu Iran din anii ‘80 cât şi din cauza operaţiunii „Furtună în Deşert” din 1991.

La moment cea mai puternică conductă de export a petrolului este Kirkuk – Ceyhan, conductă  turco-irakiană cu un potenţial de a transporta 1,1 milioane de barili pe zi.

Între Irak şi Siria mai este o conductă petrolieră care a fost construită cu 50 ani în urmă, dar care a necesitat ceva reparaţii şi a intrat în funcţiune din octombrie 2002.

Miza petrolului în relaţiile dintre SUA şi Venezuela

Venezuela – stat situat în nordul Americii de Sud este al şaptelea exportator din lume în ceea ce priveşte ţiţeiul (80% din venitul Venezuelei provine din exportul petrolului), este al treilea importator al Statelor Unite, reprezentând aproximativ 15% din totalul importurilor de petrol a SUA (adică 1,5 milioane de barili pe zi).67 Situaţia din ultimii ani, însă, arată o tensionare a relaţiilor dintre Statele Unite şi Venezuela. Relaţiile s-au răcit atât de mult, că s-a ajuns ca Venezuela să fie inclusă de către administraţia Bush, imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001, în aşa numită „Axa Răului”, din care mai fac parte aşa state ca Iranul, Irakul (înainte de a fi ocupat de forţele aliate cu Statele Unite), Coreea de Nord, Siria etc. Relaţiile s-au tensionat după venirea la conducerea Venezuelei a preşedintelui, Hugo Chavez.

Rusia are interese mari în Irak, mai ales cele ce ţin de ordin economic, „Lukoil”, cea mai mare companie petrolieră a Rusiei (a 20- companie din lume), încheind cu Irakul un contract pentru exploatarea, timp de 23 de ani, a câmpurilor petroliere de la Qurna de Vest.

La două zile după ce a avut căderea Bagdadului, la 11 septembrie 2003, s-au organizat discuţii la Sankt Petersburg între preşedintele Franţei, Jacques Chirac, cancelarul Germaniei, Gerhard Schroder, şi preşedintele Rusiei, Vladimir Putin.

„Total Elf” sau „Lukoil”

Contractul putea aduce companiei „Lukoil” mai mult de 20 miliarde de dolari şi era extrem de  avantajos  pentru  Moscova

Inaugurarea construcţiei conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan constituie un mare afront adus intereselor Kremlinului in zona. Oleoductul (1 760 km) ce va ocoli Rusia este „cel mai important program energetic – după cum preciza Spencer Abraham, secretarul de stat american pentru energie – din punctul de vedere al Americii“ si reduce, totodată, dependenta SUA fata de importul de petrol din Golful Persic.

din 1997, la audierile din Comitetul Pentru Relaţii Externe ale Senatului, administraţia Clinton declara că „opt state independente din Caucaz şi Asia Centrală, şi anume Armenia, Azerbaidjanul, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan şi Uzbekistan, formează acum sfera de influenţă a Statelor Unite”.

Restructurarea marilor companii petroliere şi fuziunile spectaculoase Exxon-Mobil, British Petroleum – Amoco, Total Petrofine, Lukoil-ARCO sau interesantele alianţe între gigantice companii de gaz şi petrol în vederea realizării unor proiecte concrete privind construcţia de conducte şi exploatarea unor mari depozite de combustibil care operează în zona Mării Caspice, Franţa (Gazprom şi Elf), Italia (ENI).

Principalele rute pentru petrolul din Asia Centrală sunt conductele:

Baku – Novorosiisk (1998) şi Baku – Supsa (1999), care sunt vulnerabile la toate frământările din regiune.

Circulaţia prin conducta Baku – Novorosiisk, principala rută de export pentru petrolul azer a fost supusă întreruperilor din partea cecenilor. Ruta Baku – Supsa ocolea Cecenia, însă evitând Rusia, submina influenţa acesteia asupra petrolului din regiune. Conducta a fost deschisă după intense manevre militare de apărare efectuate de trupe ucrainene, georgiene şi azere în cadrul unei alianţe regionale cunoscute sub numele de GUAM3 şi aflată sub egida Parteneriatului pentru Pace al NATO.

Cea mai disputată şi controversată rută a petrolului din Caucaz este conducta Baku – Ceyhan, port turcesc la Marea Mediterană, avută în vedere de SUA încă din 1997, ca alternativă pentru Baku – Novorosiisk via Groznâi.

Rute existente în sistemul Gazprom şi Trasnet:

►Baku – Grozny – Novorossiysk (conductă de petrol de 1,5 mta, nesigură);

►Tenghiz – Aktan – Baku – Batumi (conductă de petrol de 2-3,5 mta,

transport pe cale ferată, costisitoare);

►Canalul Volga – Don, barja Novorossiysk (costuri necunoscute)

►Baku – Supsa (5 mta, operaţional din aprilie 2000);

►Tenghiz/Karachaganak – Novorossiysk Chevron (28 mta, operaţional din

octombrie 2001, în prima fază, iar în a doua fază – 2010/67 mta);

b) Proiecte:

►Baku – Ceyhan (40-45 mta); ►Kazahstan – China şi Turkmenistan – Iran (petrol) ►Turkmenistan – Pakistan şi posibil India – Afganistan (gaz)

Rusia a înţeles că exercitarea influenţei în zonă depinde de măsura în care controlează rutele de transport. Din Caspica, petrolul poate fi transportat pe patru căi:

ruta chineză, care este prea lungă şi prea scumpă şi limitează debuşeul la o singură piaţă majoră;

ruta prin Afganistan şi Pakistan, încă periculoasă datorită instabilităţii din zonă;

ruta georgiană, prin porturile la Marea Neagră (accesibilă doar unor cantităţi reduse, din cauza obiecţiilor turce la traficul petrolului prin strâmtorile sale);

ruta rusească, care este cea mai simplă şi joacă un rol monopolist în domeniul transportului produselor energetice din zonă.

Construirea conductei petroliere Baku –Tbilisi – Ceyhan, în valoare de 2,9

miliarde USD, care va transporta petrolul din Marea Caspică spre pieţele lumii, a fost lansată oficial pe 18 septembrie 2002. Aceasta este prima rută de transport importantă dinspre vastele câmpuri petroliere din Marea Caspică, care ocoleşte teritoriul Rusiei. Conducta începe la câţiva km la sud de Baku, capitala Azerbaidjanului, şi va trece prin teritoriul Georgiei până la portul turc Ceyhan, de la Marea Mediterană.

Construcţia conductei va fi efectuată de un consorţiu de companii petroliere, în frunte cu British Petroleum (BP), care deţine o cotă de participare de 32,6% , la care se adaugă companiile Statoil (Norvegia), Unocal (SUA), TPAO (Turcia), Itochu (Japonia), TotalFinaElf (Franţa), ENI (Italia), SOCAR (Azerbaidjan) şi Delta Hess (Arabia Saudită).

Conducta va avea o lungime de 1737 km şi o capacitate de transport de 1 milion de barili pe zi, la un cost de transport de 3,2 USD/baril.

Mai 2005

Lungimea conductei este de 1.760 km (445km in Azerbaijan, 245km in Georgia si 1.070km in Turcia), diametrul este de 1,06 metri in Azerbaidjan, 1,16 metri in Georgia, iar in Turcia ajunge la 86 de cetimetri. Capacitatea este de un milion de barili pe zi sau de 50 de milioane de tone pe an. Durata de exploatare este estimata la 40 de ani, iar pentru constructia ei au fost cheltuite 3,6 miliarde de dolari. Viteza titeiului pe conducta este de 2 metri pe secunda

. Importanta pentru Statele Unite a acestei conducte este demonstrata de faptul ca la ceremonia de inaugurare de la Baku a participat si secretarul american al Energiei, Sam Bodman. slăbi din supremaţia Rusiei

asupra reţelei regionale de conducte şi ar exclude Iranul

Europa depinde în mare măsură

de gazele naturale exportate de GAZPROM.

Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizaţie internaţională alcătuită din Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat în Viena, Austria. Organizaţia este considerată de mulţi observatori drept un cartel.

Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; întocmirea şi adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.

Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare influenţă asupra preţului petrolului.

Membrii OPEC

Organizaţia are 12 state membre. Ele sunt listate mai jos conform datei aderării.

Africa:

Algeria (iulie 1969) Angola (1 ianuarie 2007) Libia (decembrie 1962) Nigeria (iulie 1971)

Orientul Mijlociu: Iraq (septembrie 1960) Iran (septembrie 1960) Kuwait (septembrie 1960) Qatar (decembrie 1961) Arabia Saudită (septembrie 1960) Emiratele Arabe Unite (noiembrie 1967)

America de Sud:  Venezuela (septembrie 1960)

Asia de Sud-Est: Indonezia (decembrie 1962; statut de membru discutat deoarece Indonezia nu mai este considerată de OPEC ca exportator de petrol)

Foşti Membri Gabon (membru deplin între 1975 – 1995)  Ecuador (membru deplin între 1963 – 1993), şi-a exprimat interesul de a reveni în organizaţie (noiembrie 2006)

Viitori Membri Norvegia, Bolivia, Mexic, Siria  Sudan (şi-a exprimat interesul de a deveni membru)

Limba oficială a OPEC este engleza cu toate că limba oficială a majorităţii statelor mebre este araba (7 membri sunt state arabe). Doar un singur membru are engleza ca limbă oficială (Nigeria).

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships