Gestiunea riscului de credit global

Gestiunea riscului de credit global are la baza doua principii: diviziunea si limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmareste evitarea concentrarii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor in special. Concentrarea clientilor intr-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasa pentru o banca universala: in perioda de recesiune pot interveni greutati de exploatare. In sfera creditarii particularilor, diversificarea portofoliului este in primul rand o diversificare teritoriala. La creditarea agentilor economici importanta este diversificarea sectoriala sau economica, iar in ceea ce priveste clientii suverani – diversificarea geografica. In cazul Romaniei bancile isi propun o diversificare a portofoliilor institutionale prin dezvoltarea activitatilor de creditare a sectorului privat. In tabelul urmator se prezinta strategia in acest domeniu a principalelor banci pentru anul 1997:

Finantarea sectorului privat de catre bancile romanesti

Banca Pondere total credite Pondere bilant
Banca Ion Tiriac – 90.00%
Banca Internationala a Religiilor 70.00% –
Banca Transilvania 99.40% –
Banca Romana de Dezvoltare 60.00% –

Pe de alta parte se poate intampla ca intreprinderile de talie mare sa aiba nevoi de creditare a unei singure banci. De regula, acolo unde gradul de dezvoltare a pietelor o permite, astfel de firme recurg direct la piete pentru a-si asigura finantarea fara intermediari. O alta solutie o reprezinta constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar reprezinta ansamblul bancilor unei singure intreprinderi mari, ansamblu structurat si organizat de o maniera precisa. Aceasta solutie are dezavantajul ca dilueaza responsabilitatea bancilor participante, dar si avantajul divizarii riscurilor. Pool-ul permite si participarea bancilor mici la finantarea marilor intreprinderi (operatie mai putin riscanta si mai putin costisitoare) si are autoritate mai mare in impunerea unui plan de redresare a debitorului in caz de dificultate.
Limitarea riscurilor are caracter normativ si autonormativ. Fiecare banca, in functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sai proprii, asigura limitarea riscurilor in doua feluri: global si analitic, astfel:
fixand o limita proprie, interna, angajamentul sau global in operatii riscante (dar rentabile). Se stabileste o limita maxima (75%) pentru ponderea activitatilor (plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar;
fixand plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zona geografica pentru a preveni ca modificari semnificative ale situatiei economice a acestor grupe sa-i afecteze negativ expunerea la risc.
Se mai pot stabili plafoane de tip <> care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.
Foarte utile se pot dovedi si limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criza, limite greu de definit in momentul in care criza se produce; preferabil este ca banca sa fie pregatita pentru eventualitatea producerii unei crize, oricat de improbabila ar parea aceasta intr-un context dat.
Banca centrala, ca autoritate bancara, isi asuma responsabilitatea limitarii expunerii consolidate la risc in cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autoritatii bancare este de impulsionare, control si sanctionare.
Normele se refera la limitarea riscurilor si vizeaza imprumuturile mari acordate clientilor de catre societatile bancare (Normele BNR nr. 5/1992). Conform acestor norme un imprumut este considerat mare atunci cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garantiilor si a altor angajamente asumate in numele acestui client, depaseste 10% din capitalul propriu al societatii bancare. Se considera un singur debitor orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza impreuna sau cu titlu individual de imprumuturi acordate de aceeasi banca si care sunt legate economic intre ele. Suma totala a acestor imprumuturi mari nu va putea depasi de 8 ori nivelul capitalului propriu al societatii bancare. Imprumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depasi 20% din capitalul propriu al unei societati bancare.
Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate in Directiva privind riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul mare este definit tot relativ la capital – 10% din capitalul propriu si capitalul suplimentar; nici unul dintre acesti debitori nu poate avea fata de banca angajamente mai mari de 25% din capital, iar daca debitorul este compania mama, o subsidiara sau alta companie afiliata la acelasi holding, atunci limita este de 20%. Suma acestor riscuri nu poate depasi de 8 ori capitalul bancii. regula a fost implementata de toate statele membre la nivel national pana la 1 ianuarie 1994.
Cuantificarea expunerii globale a bancii la riscul de creditare se face prin analiza si monitorizarea permanenta a unui sistem de indicatori care se pot grupa in trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamica si indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar.
Indicatorii de structura sau de pondere exprima procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie sa amintim ca din punctul de vedere al bancii risc de creditare nu prezinta doar operatia de creditare propriu-zisa; plasamantele in titluri de credit (intre operatiile bilantiere), acordarea de garantii (in afara bilantului) si participarea insesi a bancii la sistemul interbancar de decontari sunt purtatoare, si ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizati se pot folosi urmatorii:
credite totale raportate la total active; cu cat ponderea creditelor in total active este mai ridicata, cu atat activitatea bancara este perceputa ca fiind mai riscanta; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei masuri si/sau praguri de alerta. Daca valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativa, atunci trebuie calculat si raportul dintre creantele totale asupra debitorilor (credite acordate + titluri de credit in portofoliu) si activele totale;
 credite de calitate medie raportate la creditele totale; este un indicator care exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioara in total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele in observatie + creditele sub standard si cele indoielnice (conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligatiuni se poate construi un indicator similar in functie de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internationale), asa cum sunt ele acordate de agentiile de evaluare recunoscute (Moddy’s sau Standard & Poor’s);
pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totala a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie sa fie cat mai mica pentru ca portofoliul sa fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Aceasta marime serveste si reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totala a portofoliului de titluri de credit.
Indicatorii de dinamica exprima evolutia in timp a unor indicatori valorici a caror marime este corelata cu evolutia riscului de creditare ex ante sau post factum.
Dinamica fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprima (ex ante) felul in care conducerea bancii anticipa evolutia expunerii la riscul de creditare: cu cat cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atat se poate presupune ca banca anticipa pierderi mai mari si ca, deci, este de asteptat o scadere a calitatii portofoliului de credite. Aceasta informatie trebuie interpretata in contextul dat de dinamica portofoliului de credite insusi caci, daca cei doi parametrii cresc in acelasi ritm, atunci nu poate fi vorba de o crestere a expunerii la risc. In functie de reglementarile legale privind constituirea si finantarea fondului de rezerva pentru pierderi din creditare, se poate ca banca sa foloseasca o politica diferita de finantare a fondului pentru obtinerea unor avantaje fiscale; si atunci este clar ca dinamica pronuntata a indicatorului nu poate semnifica o crestere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul intregului sistem bancar ca un semnal de alarma pentru terti si larg mediatizat de presa de specialitate.
 Dinamica activelor si, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci cand exprima o crestere accelerata. Aceasta deoarece se presupune ca fiecare institutie bancara are o capacitate limitata de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Aceasta capacitate este limitata de performantele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorica, de ansamblul resurselor bancii si de modul lor de gestionare. O crestere accelerata (de exemplu de 50% intr-un an) a valorii reale (in preturi constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionata convenabil sau cel putin comparabil cu nivelul de performanta din anii anteriori din cadrul acelorasi structuri si folosind aceleasi resurse. Pe de alta parte, adecvarea insasi acestor resurse si structuri la presiunea exercitata de volumul sporit de activitate reprezinta un factor perturbator pana la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru intre capacitatile bancare de prelucrare a informatiei si volumul acesteia. Capacitatea deficitara de prelucrare a informatiei este un factor de risc caci sunt (ne) sanse mai mari de strecurare a unor erori (in cadrul unor proceduri clasice de tratament).
Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul si fondurile bancare, sunt important de urmarit deoarece dau o expresie cantitativa a raportului dintre expunerea la risc si sursa de finantare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:
profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principala de finantare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinatie. Calculat in aceasta forma, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula si sub forma inversa, dar atunci este in mod evident subunitar. Important este ca resursele sa fie acoperitoare. Oricum evolutia raportului poate fi extrem de semnificativa.
 Raportul dintre fondul de rezerva si pierderile inregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie sa fie mai mare de 1 pentru a putea aprecia ca managementul este prudent.
Valoarea acestor indicatori ne permite sa apreciem calitatea portofoliului de credite si evolutia acestuia. Pentru uz intern, deoarece datele sunt accesibile fara restrictii, toti acesti indicatori se pot calcula si deci pot fi interpretati in mod corelat, analizati si folositi pentru a fundamenta politica de credit. In afara bancii, majoritatea acestor indicatori pot fi calculati cu o relativa intarziere pe baza datelor din bilantul si repartizarea profitului publicate de banci. Ei pot fi folositi pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de catre operatorii de pe pietele financiare si