A fost un compozitor italian, născut pe data de 10. oct. 1813, la Le Roncole, Parma. Încă din copilărie a dovedit aptitudini muzicale extraordinare, la 10 ani devenind organistul bisericii din sat. Din 1826 a început să studieze muzica, mai întâi la catedrala din Busseto, apoi la Milano. Între timp se căsătoreşte cu Margherita Barezzi şi, în 1838 se stabilesc la Milano. Prima sa operă, „Oberto” , a fost jucată în 1839, dar cele care l-au lansat pe Giuseppe Verdi ca şi compozitor de operă au fost reprezentaţiile la „Nabuco” (9 martie 1842) şi „Lombardi” (11 feb 1843). Succesul şi faima i-au fost asigurate de „Ernani” jucată pe 9 martie 1844. Au mai urmat o serie de opere, până în 1850, când Verdi a intrat într-o nouă fază. Lumea muzicală a fost uimită de „ Rigoletto” (produsă la Veneţia pe 11 martie 1851). Au urmat „ Trubadurul” (19 ianuarie 1853) şi „Traviata” (6 martie 1853). Triumful în noul stil de muzică a fost completat în 1859 de „Bal mascat” .
Ceea ce s-a numit al treilea stil al lui Verdi este reprezentat de „Don Carlos” (1867) şi „Aida” (1871) jucată pentru prima dată la Cairo.
Între timp Verdi a vizitat Anglia unde, în 1862 el a dirijat la Teatrul Regal „Inne delle Nazioni” . Zvonurilor conform cărora după „Aida” nu va mai scrie nimic, Verdi le-a răspuns pe 5 februarie 1887, cu opera în 4 acte „Otello”. Au urmat în 1893 „Falstaff” reprezentată la La Scala, în Milano. Drept răsplată compozitorul a primit de la regele Italiei titlul de Marchiz de Busseto. În final el şi-a ocupat locul în muzică ca un compozitor de operă de prim rang şi a influenţat considerabil Şcoala Italiană de muzică în a doua jumătate a secolului XIX.
Giuseppe Verdi merită a fi recunoscut şi ca unul dintre compozitorii de muzică religioasă: „Recviem”-ul său (scris pentru comemorarea morţii lui Manzoni) este o capodoperă care a fost prima dată interpretată la Milano pe 22 mai 1874. Alte compoziţii religioase sunt: „Tatăl Nostru” pentru cinci voci, „Ave Maria” pentru soprană solo, un „Te Deum” pentru cor ,voce şi orchestră şi „Stabat Mater” dedicat Fecioarei Maria.
Profesorul Dickenson, în cartea sa „Muzica în istoria bisericii occidentale” scrie: „Verdi a arătat o devoţiune filială pentru biserica catolică combinată cu pasiune deosebită dovedită de inspiraţia sa muzicală”. Prin testament Verdi a înfiinţat un fond pentru o Casă a muzicienilor bătrâni.
Simón Bolívar
Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar s-a născut pe 24 iulie 1783, părinţii fiind don Juan Vicente Bolívar y Ponte şi doña Maria de la Concepción Palacios y Blanco. Aristocrat prin naştere, Simón Bolívar a primit o educaţie excelentă de la tutorii săi care l-a familiarizat cu operele iluministe, ca şi cu cele ale Romei şi Greciei antice. La vârsta de 9 ani el a rămas orfan, iar la 15 ani a fost trimis în Spania să-şi continue educaţia.
A ajuns la Madrid în iunie 1799 şi a stat la unchiul său Esteban Palacios. În 1802 se căsătoreşte cu Maria Teresa Rodríguez del Toro y Alaysa. În anul următor fericitul cuplu se întoarce în Venezuela unde Maria Teresa moare de febră galbenă. Pierderea soţiei l-a afectat enorm pe Bolívar care face legământ să nu se mai însoare niciodată.
Anul 1804 îl găseşte pe Simón Bolívar din nou în Europa unde asistă la proclamarea lui Napoleon Bonaparte ca împărat al Franţei şi mai apoi, la Milano, ca rege al Italiei. Bolívar îşi pierde respectul pentru Napoleon deoarece consideră că acesta a trădat idealurile republicane şi, pe vârful Monte de Aventin, la Roma, face jurământ să nu-şi găsească odihna până când America nu va fi liberă.
Bolívar se întoarce în Venezuela în 1807 după o scurtă vizită în Statele Unite. În 1808 Napoleon îl instalează pe fratele său, Joseph, ca rege al Spaniei. Acest lucru a provocat o mare revoltă populară în Spania cunoscută ca Războiul peninsular. În America, ca şi în Spania, au fost formate junte regionale pentru a rezista noului rege. Spre deosebire de juntele spaniole, totuşi, juntele americane au luptat împotriva puterii regelui spaniol, nu numai împotriva persoanei Joseph Bonaparte.
În acel an, junta din Caracas îşi declară independenţa faţă de Spania şi Bolívar este trimis în Anglia împreună cu Andrés Bello şi Luis López Mendez într-o misiune diplomatică. Bolívar se întoarce în Venezuela pe 3 iunie 1811 şi ţine un discurs în favoarea independenţei la Societatea Patriotică. Pe 13 august forţele patriotice, sub comanda lui Francisco de Miranda, ies victorioase la Valencia.
Pe 24 iulie 1812, totuşi Miranda capitulează şi Bolívar se retrage la Cartagena. Acolo el scrie faimosul „Manifest de la Cartagena” în care arată că Noua Granada trebuie să ajute la eliberarea Venezuelei deoarece cauza lor a fost aceeaşi şi libertatea Venezuelei o va asigura şi pe aceea a Noii Granade. Bolívar primeşte asistenţă de la Noua Granada şi în 1813 invadează Venezuela. El intră în Merida pe 23 mai şi este proclamat „Libertador” de către popor. Pe 8 iunie proclamă „război până la moarte” pentru libertate. Bolívar cucereşte Caracas-ul pe 6 august şi, două zile mai târziu, proclamă a doua republică venezueleană.
După câteva bătălii Bolívar este nevoit să fugă din nou şi ajunge în Jamaica unde, în 1815, scrie „Scrisoare din Jamaica”. În 1817 el obţine ajutor haitian şi se întoarce pe continent să continue lupta.
Bătălia de la Bovaca din 7 august 1819 a reprezentat o mare victorie pentru Bolívar şi armata sa. În acel an el creează Congresul Angostura care înfiinţează Gran Colombia (o federaţie alcătuită din Venezuela, Columbia, Panama şi Ecuador-ul de azi). Bolívar este numit preşedinte şi, după victoria lui Antonio José de Sucre împotriva forţelor spaniole în Bătălia de la Pinchincha din 23 mai 1822, tot nordul Americii de Sud a fost eliberat.
După eliberarea Peru-ului, în 1825 Sucre convoacă Congresul din Peru superior care proclamă Republica Bolivia în onoarea lui Bolívar. Constituţia Boliviană din 1826 a fost scrisă de însuşi Bolívar dar nu a fost promulgată niciodată. Tot în 1826 Bolívar convoacă Congresul din Panama, prima conferinţă multinaţională din America de Sud.
Din 1827 izbucneşte un război civil datorat rivalităţilor personale dintre generalii revoluţiei care distruge unitatea sud-americană pentru care luptase Bolívar.
Dezamăgit şi suferind de tuberculoză El Libertador Simón Bolívar moare pe 13 decembrie 1830.
James Watt
A trăit între anii 1736 – 1819 şi a fost un inventator scoţian şi inginer mecanic renumit pentru îmbunătăţirile aduse motorului cu aburi.
Watt s-a născut pe 19 ian 1736 în Greenock, Scoţia. El a lucrat la confecţionarea de instrumente matematice de la vârsta de 19 ani şi, curând a devenit interesat de motoarele cu aburi inventate de inginerii englezi Thomas Savery şi Thomas Newcomen, care erau utilizate în acele timpuri la pomparea apei din mine.
Watt a determinat proprietăţile aburului, în special dependenţa dintre densitatea aburului şi temperatura şi presiunea lui, şi a proiectat o cameră separată de condensare pentru motorul cu aburi. Aceasta avea rolul de a micşora pierderile de aburi în cilindru şi de a îmbunătăţi condiţiile de vacuum. Primul patent al lui Watt, în 1769, s-a referit la acest dispozitiv precum şi la alte câteva îmbunătăţiri aduse motorului lui Newcomen, cum ar fi: lubrifierea cu ulei şi izolarea cilindrului cu scopul de a menţine temperaturile înalte necesare pentru eficienţa maximă.
În tot acest timp, Watt a fost partenerul inventatorului britanic John Roebuck, care a finanţat cercetările sale. În 1775, totuşi, interesul lui Roebuck a scăzut şi el a fost înlocuit de fabricantul Matthew Boulton, proprietar al firmei Soho Engineering Works din Birmingham. Acesta, împreună cu Watt, a început să producă motoare cu aburi. Watt şi-a continuat cercetările şi a patentat şi alte invenţii importante, printre care motorul rotativ pentru antrenarea diferitelor tipuri de maşini, motorul cu dublă acţiune, în care admisia aburului se face alternativ prin ambele capete ale cilindrului, şi indicatorul de abur care înregistrează presiunea aburului în motor. El s-a retras de la firmă în 1800 şi s-a dedicat în întregime muncii de cercetare.
Eroarea care se face când se consideră că James Watt a fost inventatorul motorului cu aburi provine din faptul că el a avut o contribuţie fundamentală la îmbunătăţirea parametrilor şi funcţionării acestuia. Watt a inventat şi regulatorul de viteză pentru motor, dispozitiv ce a fost construit pe principiul conexiunii inverse (al feedback-ului), legând ieşirea cu intrarea, şi care este conceptul de bază al automatizării.
Unitatea de măsură pentru energia electrică, wattul, a fost numită în onoarea inventatorului. Acesta a fost, de asemenea, şi un renumit inginer de construcţii civile, el realizând o serie de măsurări topografice ale drumurilor şi arterelor rutiere şi de navigaţie. În 1767, Watt a inventat un dispozitiv care a adaptat telescoapele pentru utilizarea în măsurarea distanţelor şi tot el a introdus termenul de cal-putere.
James Watt a murit în Heathfield, Anglia, pe data de 19 august 1819.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
