How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
1. Scurte consideraţii generale.În acestă categorie de infracţiuni internaţionale intră faptele penale care de regulă sunt săvârşite de către persoane care nu au calitatea de agenţi ai statului şi care nu acţionează din însărcinarea sau în numele unor guverne.
            Includerea unor asemenea infracţiuni în sfera represiunii internaţionale se datorează faptului că acestea, prin pericolul pe care îl prezintă, prin formele de manifestare sau prin efectele pe care le produc, depăşesc cadrul limitat al dreptului intern al unei ţări, constituind un atentat la valori ce ţin de interesul general al statelor, de stabilitatea raporturilor internaţionale şi de cooperarea paşnică între naţiuni şi prezintă astfel un înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate internaţională.
            2. Terorismul internaţional
            Terorismul este definit în general ca folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă teroare în vederea obţinerii unor scopuri criminale.
            Această infracţiune este cunoscută din cele mai vechi timpuri, incriminată ca atare şi reprimată de legislaţia internă a statelor.

            Caracteristica principală a terorismului este intimidarea prin violenţă, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luare de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile, producerae de boli contagioase etc.
            Terorismul internaţional are drept scop să complice sau să determine ruperea ori deteriorarea relaţiilor dintre state, să înlăture anumiţi lideri politici, inclusiv şefi de state, să influenţeze prin intimidare politică generală a unor state sau poziţia pe care acestea urmează să o adopte faţă de unele probleme politice concrete, să impună o doctrină politică sau o anumită formă de organizare a statului, să creeze tensiune în relaţiile internaţionale, punând prin aceasta în pericol pacea şi securitatea mondială.
            În ultimul secol, terorismul internaţional a luat o amploare deosebită, în special sub formă de atentate contra unor şefi de state, atacarea misiunilor diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniilor lor, atacarea unor instituţii publice, a unor întreprinderi comerciale sau a unor clădiri importante, a unor nave şi aeronave etc.
            Prima convenţie internaţională în scopul combaterii terorismului a fost „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”, adoptată la Geneva în 1937, însoţită şi de a Convenţie asupra unei curţi  penale speciale care să judece persoanele acuzate de terorism, ambele nefiind ratificate.
            Potrivit acestei convenţii, statele se angajeau să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva şefilor de stat şi a altor persoane cu funcţii oficiale; faptele care pun în pericol mai multe vieţi omeneşti; actele diversioniste asupra bunurilor private şi de stat; fabricarea, procurarea, deţinerea sau furnizarea de arme şi muniţii, paşapoarte sau alte documente false în scopuri teroriste.
            Actele de terorism au figurat şi printre crimele sancţionate de tribunalele militare de la Nürenberg şi Tokio.
            Sub egida Naţiunilor Unite, deşi problema terorismului a făcut obiectul preocupării statelor şi au fost adoptate numeroase rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U., nu s-a putut ajunge la încheierea unei convenţii internaţionale cu caracter general şi universal asupra terorismului, cauza rezidând în special în atitudinea politică foarte diferenţiată a unor state faţă de terorism şi în împrejurarea că nu s-a putut realiza un acord asupra definiţiei terorismului.
            În raport de recrudescenţa în anumite perioade a unor forme de terorism s-au încheiat, însă, unele convenţii cu caracter parţial, specializat, pentru realizarea unei colaborări internaţionale în combaterea acestora:
            -Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea  infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecţie diplomatică, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată în 1973, incrimina faptele intenţionate constând în: comiterea unui omor, a unei răpiri sau a altui atac împotriva persoanei sau a libertăţii unei persoane care se bucură de o protecţie internaţională; comiterea, prin violentă, împotriva localurilor oficiale, a locuinţei private sau a mijloacelor de transport a unei persoane, a unui atac de natură a pune persoana sau libertatea sa în pericol; ameninţarea cu comiterea unui asemenea atac, tentativa şi complicitatea la asemenea acte.
            Convenţia încorporează acordul statelor-părţi de a considera asemenea fapte ca infracţiuni în cadrul legislaţiei lor naţionale şi de a le prevedea pedepse corespunzătoare, în raport de gravitatea lor.
            -Convenţia împotriva luării de ostatici, din 1979, cuprinde acordul statelor de a incrimina prin legile lor interne infracţiunea de luare de ostatici, constând în faptul de a sechestra o persoană sub ameninţarea că o va omorî, de a răni o asemenea persoană sechestrată sau de a continua să o reţină pentru a constrânge un stat, o organizaţie internaţională sau o persoană fizică, să îndeplinească un act sau să se abţină de la îndeplinirea lui, ca o condiţie a eliberării ostaticului;
            -Convenţia privind securitatea personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat, din 1994, cuprindea  sub aspect penal angajamentul  statelor de a pedepsi prin legislaţia lor naţională faptele îndreptate împotriva unor asemenea persoane, constând în omucideri, răpiri sau orice alt atac şi de a colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
            În domeniul securităţii navigaţiei aeriene împotriva deturnărilor de aeronave şi a altor acte de natură a răspândi teroarea în rândul pasagerilor, au fost adoptate de către statele membre ale Organizaţiei Internaţionale  a Aviaţiei Civile (O.A.C.I.) patru convenţii internaţionale:
            -Convenţia relativă la infracţiunile şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor, semnată la Tokio în 1963;
            -Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga în 1970;
            -Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile, semnată la Montreal în 1971 şi completată ulterior de Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite de violenţă la aeroporturile care servesc aviaţia civilă (Montreal 1988).
            Convenţiile din 1970,1971 şi 1988 interesează în mod deosebit întrucât incriminează fapte grave de terorism, prima referindu-se la deturnarea de aeronave, faptă constând în capturarea sau exercitarea controlului asupra unei aeronave civile şi deturnarea ei de la ruta de zbor în mod ilegal prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa, ori a altei forme de intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte două la fapte grave cum ar fi : punerea în pericol a siguranţei aeronavei prin acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor aflate la bordul acesteia, distrugerea unui avion aflat în serviciu sau plasarea de substanţe ori dispozitive capabile să distrugă un avion aflat în serviciu aerian, distrugerea ori deteriorarea unor facilităţi ale aviaţiei civile, comunicare de informaţii false care pun în pericol siguranţa unei aeronave aflate în zbor etc.
            Pentru sancţionarea faptelor grava prin care se atentează la siguranţa navigaţiei maritime s-au încheiat la Roma , în 1988, două instrumente juridice şi anume: Conventia pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime şi Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei platformelor fixe situate pe platoul continental.
            În acelaşi cadru de reglementare se situează şi Convenţia pentru protecţia fizică a materialului nuclear (Viena, 1980) care interzice orice acte care ar pune în pericol siguranţa materialelor nucleare, precum şi Convenţia pentru reprimarea bombardamentelor teroriste (O.N.U. , 1997) prin care este interzisă plasarea de substanţe explozive în locuri publice, în facilităţi aparţinând statului, în sistemele de transport public şi în infrastructură.
            Nu lipsesc din sistemul conventional de combatere a terorismului nici unele reglementări pentru limitarea surselor de finanţare a acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat: Convenţia internaţională împotriva recrutării,  folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor (O.N.U., 1989) şi Convenţia privind suprimarea finanţării terorismului (O.N.U., 1999).
            În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenţii internaţionale vizând combaterea terorismului. Dintre acestea sunt de menţionat în primul rând:
            -Convenţia pentru prevenirea sau reprimarea actelor de terorism care iau forma delictelor contra persoanelor, ca şi a extorcărilor conexe acestor delicte, dacă asemenea acte au repercursiuni internaţionale, semnată la Washington în 1971 de către statele membre ale Organizaţiei Statelor Americane (OSA);
            -Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg în 1977 între statele membre ale Consiliului Europei.
            Cele două convenţii nu dau o definiţie a actelor de terorism şi nu sunt în fapt convenţii de incriminare a unor asemenea fapte. Ele se referă la anumite aspecte privind prevenirea şi sancţionarea unor categorii de acte de terorism asupra incriminării cărora s-a ajuns pe plan internaţional la un acord.
            Convenţia americană cuprinde angajamentul statelor părţi de a coopera la luare oricăror măsuri pe care le vor considera eficace pentru prevenirea şi reprimarea actelor de terorism, în special cu privire la răpirea , uciderea sau alte atingeri aduse vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor cărora statele sunt obligate de dreptul internaţional să le acorde o protecţie specială.
            Potrivit Convenţiei, asemenea crime trebuie să fie considerate crime internaţionale indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci inclusiv cel politic).
            Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului vizează luarea unor măsuri eficace de întrajutorarea judiciară şi extrădare, angajându-se să nu considere asemenea fapte ca infracţiuni politice, pentru ca autorii unor acte de terorism să nu scape urmăririi şi pedepsirii.
            Convenţia are în vedere următoarele fapte criminale:
            -infractiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Convenţiei pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave de la Haga din 1970 şi al Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile, de la Montreal, 1971;
            -infracţiunile grave îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor care au dreptul la o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici;
            -infracţiunile care comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrară;
            -infracţiunile care comportă utilizarea de bombe, grenade, proiectile, arme de foc automate ori scrisori sau valize capcană, în măsura în care asemenea utilizare prezintă pericol pentru persoane.
            Celelalte convenţii adoptate în cadru regional sunt: Convenţia Asociaţiei Asiei de Sud-Est pentru Cooperare Regională privind reprimarea terorismului (Kathmandu, 1997), Convenţia Arabă privind reprimarea terorismului (Liga Statelor Arabe, Cairo, 1998), Convenţia Organizaţiei Conferinţei Islamice pentru reprimarea terorismului internaţional (Ouagadougou, 1999) şi Convenţia Organizaţiei Statelor Africane privind prevenirea şi combaterea terorismului (Algiers, 1999).
            Numeroase convenţii internaţionale pentru combaterea terorismului s-au încheiat şi în cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai larg al asistenţei juridice internationale pe care statele şi-o acordă în mod reciproc.
            3. Pirateria maritimă
            Încă din antichitate şi până în epoca modernă, dreptul cutumiar considera pirateria o crimă internaţională, iar pe pirat un duşman al întregii umanităţi. Datorită pericolului pe care îl prezintă pentru siguranţa mărilor şi oceanelor şi pentru comerţul tuturor statelor, navele-pirat erau considerate în afara legii, piraţii pierzând dreptul la protecţia pavilionului statului lor şi caracterul naţional, ei putând fi urmăriţi de navele de război ale tuturor statelor.
            Pedeapsa pentru piraterie era deosebit de severă, de regulă moartea.
            Prima reglementare cu caracter convenţional a regimului juridic al pirateriei potrivit dreptului internaţional a fost cuprinsă în Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958. Prevederile acesteia referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în formă aproape identică de Convenţia asupra drepturilor mării din 1982, care consacră acestei probleme 8 articole ( art. 100-107).
            În cuprinsul celor două convenţii, pirateria este definită ca orice act nelegitim de violenţă, de deţinere sau de jefuire, comis în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii  unei nave private sau ai unei aeronave private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori a persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu ţine de jurisdicţia vreunui stat.
            Constituie acte de piraterie şi actele de aceeaşi natură comise de echipajele răsculate care au pus stăpânire pe navele de război, navele de stat sau aeronavele militare, situaţie în care navele şi aeronavele respective sunt asimilate celor private.
            Faptul că o navă sau o aeronavă s-au dedat la acte de piraterie nu le lipseşte ipso  facto de caracterul lor naţional, ca în dreptul cutumiar. Conservarea ori pierderea naţionalităţii navei sau aeronavei pirat se determină de către statul care le-a conferit naţionalitatea, acesta dispunând dacă este cazul sau nu să continue  a le acorda protecţia sa, potrivit dreptului maritim.
            Se observă unele deosebiri între reglementarea convenţională şi dreptul cutumiar.
            Dreptul internaţional convenţional a extins sfera subiectelor infracţiunii de piraterie, aceasta putând fi comisă nu numai de catre navele maritime, ci şi de către aeronave, iar infracţiunea se poate săvârşi nu numai împotriva unor nave, ci şi a aeronavelor aflate în zone maritime.
            Actele de piraterie se pot săvârşi atât în marea liberă, cât şi în orice alte zone nesupuse suveranităţii unui stat, precum şi în spaţiul aerian de deasupra acestora.
            De asemenea, acte de piraterie pot să comită nu numai membrii echipajelor navelor sau aeronavelor pirat, ci şi pasagerii acestora, precum şi echipajele răsculate care au pus stăpânire pe o navă sau aeronavă militară ori aflată în serviciul public.
            Convenţia din 1982 consacră principiul represiunii universale pentru crima de piraterie atât sub aspectul reţinerii navei sau aeronavei pirat şi al arestării autorilor, cât şi sub acela al jurisdicţiei.
            Potrivit convenţiei, statele părţi se obligă să colaboreze, în măsura posibilităţilor lor, la reprimarea pirateriei.
            4. Distrugerea cablurilor submarine
            Convenţia privind protecţia cablurilor telegrafice submarine, încheiată în 1884 la Paris, cuprindea, alături de unele prevederi privind condiţiile instalării şi protecţia cablurilor submarine, dispoziţii referitoare  la răspunderea penală internaţională în cazul săvârşirii unor fapte prin care se aduc atingeri securităţii cablurilor submarine instalate.
            Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută voluntar sau din neglijenţă culpabilă şi care ar putea avea drept rezultat întreruperea sau împiedicare totală sau parţială a comunicaţiilor, ca şi nerespectarea regulilor impuse de convenţii privind regulile de instalare a cablurilor, se pedepsesc penal.
            Cercetarea şi judecarea infracţiunii de distrugere a cablurilor submarine se face, potrivit Convenţiei, de autorităţile juridice ale statului căruia îi aparţine nava la bordul căreia s-a săvârşit infracţiunea, dar fiecare stat poate pedepsi pe naţionalii proprii prezumaţi ca vinovaţi, dacă statul respectiv nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
            Prevederile Convenţiei din 1884 au fost preluate de Conventia de la Geneva asupra mării libere din 1958, apoi de Convenţia asupra dreptului mării din 1982 (art. 112-115) fără a se abroga convenţia originară.
            Potrivit Convenţiei din 1982, constituie infracţiune ruperea nu numai a cablurilor telegrafice submarine, ci şi a cablurilor telefonice, a cablurilor electrice de înaltă tensiune şi a conductelor petroliere.
            Convenţia obligă statele părţi să incrimineze în legislaţia lor penală ruperea cablurilor submarine şi să ia măsuri de sancţionare a autorilor acestei infracţiuni.
            5. Traficul ilicit de stupefiante
            Începând  cu anul 1912, când s-a încheiat la Haga Convenţia asupra opiumului, numeroase alte convenţii internaţionale au reglementat controlul asupra fabricării, importului şi exportului substanţelor stupefiante.
            Convenţia pentru reprimarea traficului  ilicit al drogurilor dăunătoare, încheiată în 1936, este primul instrument juridic în cuprinsul căruia traficul ilicit de stupefiante este incriminat, anumite operaţiuni legate de fabricarea , importul şi exportul de stupefiante fiind considerate ca infracţiuni internaţionale.
            Dispoziţiile acesteia au fost apoi preluate de Convenţia unică asupra stupefiantelor, semnată la New York în 1961, care cuprinde alături de numeroase reglementări privind controlul asupra operaţiunilor cu asemenea substanţe şi dispoziţii cu caracter  penal privind reprimarea traficului de stupefiante.
            Sunt considerate, potrivit Convenţiei unice asupra stupefiantelor, ca trafic ilicit de stupefiante, numeroase acte privind cultivarea, producerea, fabricarea, extracţia, prepararea, deţinerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea sub orice formă, mijlocirea, trimiterea, expediţia în tranzit, transportul, importul şi exportul stupefiantelor, dacă acestea nu se efectuează în conformitate cu dispoziţiile convenţiei, precum şi orice alte acte pe care o ţară le consideră ca fiind contrare convenţiei.
            Statele semnatare sunt obligate să includă în legislaţia lor penală faptele menţionate şi să le pedepsescă aspru pe cele grave.
            Se pedepsesc, de asemenea, potrivit Convenţiei, asocierea  sau înţelegerea în vederea comiterii acestor infracţiuni, tentativa, dar şi actele preparatorii, precum şi operaţiunile financiare îndeplinite cu intenţie, referitoare la aceste infracţiuni.
            Convenţia instituie, de asemenea, un sistem complex de cooperare între state pentru prevenirea şi sancţionarea traficului ilicit de stupefiante.
            6. Circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene
            Convenţia internaţională asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, din 1923, stabileşte mai multe fapte pe care fiecare stat parte se obligă să le pedepsească prin legislaţia proprie şi împotriva autorilor cărora se angajează să ia toate măsurile pentru descoperirea, urmărirea şi sancţionarea lor penală. Sunt incriminate următoarele fapte:
            a) Fabricarea sau deţinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene, cu scopul de a face comerţ cu ele, de a le distribui sau a le expune în mod public;
            b) Importul, transportul, exportul cu obiectele şi în scopurile menţionate la lit. a) sau pentru a le pune în circulaţie într-un  mod oarecare;
            c) Comercializarea, chiar dacă nu este făcută în public, a unor asemenea produse, efectuarea oricărei operaţii privitoare la acestea, indiferent de modul în care s-ar face distribuirea lor, expunerea lo publică sau închirierea cu caracter de îndeletnicire a acestora;
            d) Încunoştinţarea, într-un mod oarecare, în vederea favorizării circulaţiei sau traficului de reprimat, că o persoană se dedă la orice din faptele pedepsibile amintite sau că respectivele înscrisuri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene pot fi procurate direct sau indirect.
            7. Falsificarea de monedă
            Potrivit Convenţiei internaţionale pentru reprimarea falsului de monedă, încheiată în 1929, infracţiunea de falsificare de monedă constă în următoarele:
            a) Orice act fraudulos de falsificare sau de alterare a monedei, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;
            b) Punerea în circulaţie grauduloasă a monedei false;
            c) Faptele care au drept scop punerea în circulaţie, introducerea în ţară, primirea sau procurarea de monedă falsă, ştiind că aceasta este falsă;
            d) Tentativa la aceste infracţiuni şi actele de participare intenţionată;
            e) Faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a instrumentelor sau altor obiecte destinate prin natura lor la fabricarea de monedă falsă ori la alterarea monedelor.
            Constituie infracţiune orice falsificare de monedă, fie că este vorba de monedă metalică, de monedă de hârtie sau de bilete de bancă.
            Convenţia obligă statele ca, în cadrul legislaţiei lor, să nu facă distincţie la incriminare între moneda naţională  şi monedele altor state şi să pedepsească în mod egal falsul, fără a putea invoca condiţia reciprocităţii.
            Falsificarea de monedă este supusă principiului represiunii universale şi constituie un caz de extrădare chiar dacă s-a comis în scopuri politice.
            8. Sclavia şi traficul de sclavi
            Sclavia reprezintă condiţia impusă  unei fiinţe umane asupra căreia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea.
            Primul document politico-juridic internaţional prin care este condamnată sclavia de o manieră generală îl constituie Declaraţia semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, urmată de Actul General al Conferinţei împotriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în 1890, şi de Convenţia de la Saint-Germaine-en –Laye din  1919, care statuau asupra înlăturării complete a sclaviei sub toate formele şi a comerţului cu sclavi, atât pe pământ, cât şi pe mare.
            În 1926 a fost adoptată Convenţia referitoare la sclavie, care cuprindea angajamentul statelor părţi de a lua toate măsurile necesare de ordin legislativ şi administrativ pentru incriminarea şi combaterea sclaviei şi a traficului de sclavi în cadrul legislaţiei proprii şi de a colabora între ele în acest scop.
            Traficul de sclavi era definit ca orice act de capturare, achiziţionare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în stare de sclavie, de achiziţionare a unui sclav în vederea vinderii sau schimbului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit, pentru ca acesta să fie vândut sau schimbat, ca şi orice act de comerţ sau de transport de sclavi.
            Convenţia din 1926 a fost completată din 1956 de Convenţia suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei.
            Convenţia din 1926 desfiinţa în drept de o manieră clară sclavia, prevăzând că nici un stat, nici o organizaţie şi nici  o persoană particulară nu au dreptul de a practica sclavia.
            În cuprinsul convenţiei se lărgea totodată sfera persoanelor ocrotite, prin introducerea şi a categoriei persoanelor de condiţie servilă, al căror statut rezultă din instituţiile şi practicile analoge sclaviei. Sunt considerate persoane de condiţiei servilă persoanele aservite pentru datorii, servitorii, femeia dată în căsătorie fără acordul acesteia contra unei contribuţii băneşti sau materiale plătită părinţilor săi, minorul dat unei alte persoane în vederea exploatării muncii sale etc.
            De asemenea, se condamnau practicile inumane de orice natură, cum ar fi mutilarea, marcarea cu fierul roşu a unui sclav ori a unei persoane de condiţie servilă, care erau considerate infracţiuni.
            Sclavia şi traficul de sclavi sunt interzise şi prin Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 (art. 8), iar Convenţia asupra dreptului mării din 1982 cuprinde în art. 99 prevederi referitoare la reprimarea sclaviei şi a traficului de sclavi pe mare.
            9. Traficul de femei şi de copii
            Traficul de femei şi de copii, un adevărat atentat la demnitatea şi valoarea fiinţei umane, a fost incriminat pentru prima dată prin Aranjamentul internaţional cu privire la reprimarea traficului de femei, încheiat la Paris în 1904, între 16 state, urmat de Convenţia internaţională cu privire la traficul de femei, semnată tot la Paris  în 1910 şi deschisă tuturor statelor.
            Convenţia din 1910 considera ca infracţiune faptul de a recruta ori de a antrena sau a influenţa în vederea recrutării femei sau fete minore, spre a practica prostituţia, chiar cu consimţământul lor. Aceeaşi faptă, dacă era săvârşită asupra unei femei majore, constituia infracţiune numai dacă se recurgea la fraudă, violenţă, ameninţări sau abuz de autoritate.
            Convenţia din 1921 referitoare la traficul de femei şi de copii completa şi întărea convenţia anterioară, extinzând reglementarea şi la traficul de copii, indiferent de sexul acestora.
            O nouă convenţie, încheiată în 1933, care se referea la reprimarea traficului de femei majore, incrimina traficul de femei majore efectuat chiar cu consimţământul acestora.
            Cea mai cuprinzătoare interdicţie asupra traficului de femei şi de copii s-a realizat prin Conventia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia, din 1949.
            Potrivit Convenţiei, părţile se angajează să pedepsească orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recrutează, antrenează sau influenţează în vederea prostituţiei o altă persoană, chiar cu consinţământul acesteia, exploatează prostituarea altei persoane, chiar dacă aceasta consimte, sau ţine, dirijează ori finanţează o casă de prostituţie.
            Convenţia se remarcă nu numai prin lărgirea interdicţiei formulate, ci şi prin incriminarea şi a actelor preparatorii, a tentativei şi a tuturor formelor de participare la infracţiune, precum şi printr-o foarte largă paletă de măsuri privind cooperarea judiciară între state în vederea reprimării traficului de fiinţe umane (extrădare, recunoaşterea hotărârilor de condamnare în alte state etc.).

Popular Posts: Best Crypto Savings Accounts For Earning Interest

Plop Andrei: I was arrested in #Canada for the anti-communist revolution!

Plop Andrei: Moldova will be the next country attacked by the Russians!

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!