Filosofia, statul, obiect, specific
Filosofia şi istoria filosofiei, importanţa acesteia
Filosofia ste o componentă a culturii, a vieţii spirituale, alături de ştiinţa literaturii, artă, religie, acestea formează cultura şi viaţa societăţii.
Ea se află în interelaţii cu celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele.
Încă din sec. V î.h. Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.
Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că ea este Kiutesenţa unei culturi. Dacă vrei să cunoşti cultura unui popor te duci la filosofia acestuia.
L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva “ceea ce este”.
C-tin R. Matru – ea este o concepţie în care adevărurile vechi sunt îmbrăcate într-o formă nouă.
Filosofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor, întrebări cum ar fi :
Ce este existenţa ?
Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?
Cum se constituie valoarea de adevăr bine, frumos, dreptate ?
Care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ?
Ce este fericirea ?
În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri încât filosofia vizează raportul omului cu lumea cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite realieri.
Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care sunt propriile sale realări dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti.
Filosofia s-a format în antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştinţe din toate domeniile treptat s-a produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific. Tot pe parcursul istoriei s-au constituit domeniile meditaţiei filosofice.
Părţi componente
Ontologia (grecescul antos = existenţă) şi care este teoria existenţei ca existenţă.
Gnaseologia (cagnas = cunoaştere) este teoria filosofică a cunoaşterii ca răspuns la întrebarea cum ar fi dacă omul poate să cunoască sau nu lumea, cum o cunoaşte, până unde este adevărul.
Axiologia (axis = valoare) este teoria filosofică a valorilor arată cum se nasc florile, cum se clasifică şi importanţa lor pentru om.
Filosofia istoriei care studiază legile progresului istoric.
Logica – este teoria principiilor gândirii corecte.
Etica – teoria despre morală.
Estetica – teoria filosofică a artei.
Problemele teoretice ale filosofiei sunt în legătură în principal cu raportul dintre existenţa obiectivă şi existenţa subiectivăac. Raport a fost numit ca fiind problema fundamentală a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentală a fost : “Cum pot să gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.”
Acest raport în linii mari implică 3 aspecte.
1. Problema primordialităţii este existenţa de factor primordial sau cea sub
Filosofia se împarte în concepţii filosofice maniste care pot fi materialiste şi idealiste şi dualiste care pun la baza lumii 2 principii care există paralel.
2. Concordanţa dintre cei 2 factori respectiv posibilitatea cunoaşterii lumii.
3. Rolul omului în creaţia valorilor şi sensul vieţii.
Există mai multe criterii de apreciere a filosofilor.
Specificul filosofiei – chiar din sensul etimologic al termenului care este îngemănarea a 2 cuvinte din limba veche greacă.
philo – iubire pentru înţelepciune
sophia – înţelepciune
Specificul filosofiei – din specificul interogaţiilor – din însăţi domeniul care-l studiază. Deoarece filosofia studiază existenţa în general, legile cele mai generale ale existenţei, ea reprezintă o concepţie generală despre lume deasemeni cunoaşterea filosofiei este o cunoaştere generală în sensul că surprinde trăsăturile generale şi esenţiale ale existenţeinaţionale, sociale şi umane.
Cunoaşterea filosofiei spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică care este profundă şi verificabilă cum filosofia este generală ea se sprijină pe cuvânt ştiinţific dar nu numai pe acesta ci I-a în considerare şi practica social istorică, experienţa umană este cuvântul prin care se raportează lumea la om şi se află locul şi rolul omului în acea lume. De-a lungul timpului s-a constatat că ştiinţa are nevoie de filosofie, de viziunea ei generală despre lume, mulţi filosofi au fost şi oameni de ştiinţă şi în acelaşi timp filosofia se sprijină pe datele ştiinţei dar nu le preia.
Istoria filosofiei
Este ştiinţa care studiază sistemele filosofice în succesiunea lor istorică pune în evidenţă ? s-a realizat progresul în ? filososofie în acelaşi timp pune în evidenţă mari sisteme filosofice. Cu obiectul istoriei filosofice n-au fost de acord toţi filosofii. Istoria filosofică nu poate fi confundată cu istoria ştiinţei literaturii religiei, specificul ei este ? de ? Obiectul de studiu şi de modalităţi proprii prin care studiază lumea.
Istoria filosofică pune în evidenţă drumul parcurs de gândirea umană, informarea conştiinţei filosofice şi a conştiinţei în general. Ne arată cum
s-au format treptat conceptele cu care filosofic pentru că este mai uşor să vezi cum se fac lucrurile încetul cu încetul decât dacă le ei gata formate. Istoria filosofică ajută la înţelegerea şi interpretarea literaturii. Eminescu mărturisea cine nu cunoaşte filosofia lui Platon.
Istoria filosofică ajută la formarea unei concepţii adecvate despre lume, îl face mai receptiv, mai deschis, să se cunoască pe sine.
Istoria filosofică ne ajută să răspundem la o serie întreagă de probleme, să înţelegem schimbările radicale care se produc în ştiinţă, să ne creem un echi interior ca să putem comunica cu exteriorul.
Filosofia orientului antic
Cu privire la istoria filosofiei orientului antic sunt încă discuţii.
Unii spun că nu ar exista o filosofie propriu-zisă, se subestimează cultura orientului, dar alţii spun că fiolsofia din Grecia antică au cam preluat totul de la orient. Şi o opinie şi alta pune în evidenţă simplismul cu care este totodată filosofia antică. Studiile care s-au făcut în sec. XX, descoperirile arheologice care s-au realizat precum şi aprofundarea oparelor fundamentale ale culturii antichităţii au scos în evidenţă că există o filosofie originală în cultura orientului antic. Aceste consideraţii sunt mai aproape de aevăr. Se cunosc astăzi culturile Egiptului, India, Mesopotamia, China.
Cultura mesopotamiană a început să se afirme încă din mileniul al-III lea înainte de Cristos, este o cultură originală şi prezintă un interes multiplu inclusiv pentru filosofi. Un important monument al culturii sumeniene este ciclul de legende despre eroul GHILGAMEŞ. Acest ciclu poartă numele de “Epopeea lui Ghilgameş” epopee scrisă pe tăbliţă de cronică şi care conţinea iniţial 3600 de versuri. Ghilgameş era rege al oraşului URUK astăzi se numeşte WARKA. Legenda îl consideră ca fiu muritor al zeiţei NINSEN. Opera este incompletă dar are o substasnţă spirituală deosebită rar întâlnită în literatura antichităţii. Epopeea este străbătută de un adevărat patos al cunoaşterii pentru Ghilgameş. A cunoaşte înseamnă să străbaţi valul necunoscutului care-l înconjoară pe om, o luptă împotriva destinului vieţii. Atingerea acestui ţel reclamă sacrificii dureroase, pierderi care trebuie înlăturate. După moartea celui mai bun prieten ENKIDE pleacă îndurerat de suferinţele aoamenilor dar şi de dorinţa ca el însuşi să fie nemuritor, pleacă în căutarea nemuririi, drumul lung pe care-l străbate îl pune în situaţia da a lupta cu forţe potrivnice. Această luptă are o semnificaţie simbolică, pune în evidenţă tragismul credinţei umane în faţa finetitudinii dar şi încercările morale la care este supusă fiinţa umană în aspiraţia ei spre cunoaştere. Trăirea fundamentală a acestui erou este anxietatea, care este o stare existenţială izvorâtă din setea de cunoaştere şi care înseamnă stare de nelinişte de frământare.
În filosofia existenţială conatemporană anxietatea este trăirea fundamentală a omului, este interesată des pe care o face într-o lucrare BLAGA. Cu privire la sentimentul tragicului spunând că sumenobabilinienii erau atât de însetaţi de nemurire încât unul din cele mai înalte sentimente, sentimentul tragicului, apare la ei pentru prima oară dar în legătură strânsă cu viaţa terestră. În epopee este redat sentimentul tragismului prin faptul că omul trebuie se înfrunte zeii să le smulgă principala lor însuşire, nemurirea. În concepţia timpului respectiv zeii erau fericiţi pentru că erau nemuritori.
Ghilgameş porneşte în căutarea nemuririi spre gura râurilor , un loc anevoie de străbătut. Drumul este îngrozitor şi mai ales apele morţii te opresc să te apropii. Este ajutat de un corăbier ca să ajungă la o plantă care ar avea priprietatea de a da nemurirea. Reuşeşte să smulgă această plantă dar în drum spre Uruk obosit se scaldă şi la rădăcina unui arbore adoarme şi-I este furată planta de către şarpe. Ghilgameş deznădăjduit se întoarce în Uruk printre ai săi pentru a trăi şi a murii ca ei. El n-a obţinut nemurirea, suferă o înfrângere şi trebuie să accepte resemnat destinul. El trebuie să se supună acestui destin dar dominând destinul prin înţelegere, cunoaştere şi creaţie. De fapt el s-a întors la oameni mai om decât era înainte, pentru că a călătoria făcută nu este un eşec ci una de descoperire. “El a văzut totul până la marginea pământului. Ceea ce-I ascuns el a descoperit.” După întoarcere pune să se scrie tot chinul îndurat în drumul cel lung pentru ca şi alte generaţii să ia cunoştinţă, pune să se construiască zidul Urukului, altare monumente, înfrumuseţează Urukul cu statui, în felul acesta el dobândeşte nemurirea, este nemurirea creatorului.
Nemurirea pe care voia s-o scurgă de la zei nu era numai pentru el, ci pentru a o da şi oamenilor ca să fie fericiţi ca zeii. Aici străbate unuversul. De fapt Ghilgameş aduce un dar preţios oamenilor şi anume cunoştinţa de sine, arată oamenilor că se poate valorifica prin acte omeneşti. În epopee găsim rezonanţe ale umanismului prometeic. Ca şi Prometeu din legendele greceşti Ghilgameş va înfrunta destinul, zeii, forţele potivnice, afirmând capacitatea potrivnică a omului. Prin creaţie omul devine nemuritor, credinţa umană dar şi ideea prieteniei, iubirii care-l socializează pe om.
Filosofia în China antică
În China filosofia începe în secolul VI î.d.H cel mai de seamă filosof cunoscut este LAO-TZÎ. Acesta a elaborat o concepţie filosofică care s-a transmis timp de 2 secole şi în secolul IV a fost redată în scris. Concepţia despre lume a lui LAO-TZÎ se îîtemeează pe cunoaşterea caracterul material necreat al lumii care are la bază un principiu, o substanţă materială. Conceptul cel mai important este conceptul de TAO care înseamnă calea spre concept a fost interpretat diferit, unii ca însemnând calea cerească alţii ca fiind calea opusă. TAO este un concept care desemnează drumul natural al omului. În opoziţie cu ceea ce este supranatural. Tao este un concept a tot cuprinzător, ordinea naturală, viaţa oamenilor. Interesantă este concepţia despre om, el spune că cel ce cunoaşte oamenii este înţelept. Înţelepciunea este mai mult decât o ştiinţă adunată la un loc pentru că înţelept înseamnă cunoaştere şi înfăptuire.
Un alt filosof este KONG FU-ZE , a fost latinizat . Concepţia lui este opusă concepţia lui Lao-tzî el s-a remarcat prin doctrina sa etică, a elaborat codul de norme morale privind comportamentul oamenilor faţă de superiori faţă de ceilalţi. În centrul doctrinei morale se află ideea arminiei dintre om şi cosmos. Pe de altă parte este că omul trebuie să tindă spre perfecţiune morală că fericirea depinde de perfecţiune. Perfecţiunea morală şi fericirea depinde de venerarea tradiţiilor trecutului cu scopul de a se îmbunătăţii climatul prezent. Printre frumuseţiile morale pe care trebuie să le probeze omul 5 (cinci) erau considerate cele mai importante.
Să fii generos dar nu risipitor.
Să fii mândru dar nu trufaş.
Să ai dorinţe dar nu pofte.
Să arăţi inocenţa dar nu asprime.
Să faci să sr lucreze fără a crea resentimente
Aceste frumuseţi de comportament au valabilitate ţi astăzi.
Filosofia în India Antică
În India antică se consideră că filosofia începe o dată cu Uponisoe care sunt comentarii la Vede. Vedele sunt cărţi străvechi ale religiei brahmanice şi constă în culegeri de imnuri, rugăciuni, vrăi. Ele sunt documentare inestimabile ale culturii universale. Uponisodele pun în evidenţă existenţa a două orientări filosofice. O tendinţă spiritualistă după care realul este determinat de un principiu spiritual suprem principiul lui BRAHMAN şi o tendinţă realistă după care realitatea este determinată de elementele de natură materială, reprezentarea acestei tendinţe este filosofia Hardalake, carew este primul filozof al lumii.
Uponisodele conţin elemente importante de filosofie, una din filosofiile importante din secolul IV – V este Budismul (Buddha). Budismul este o filosofie dar şi o religie, a fost adesea contestat ca şcoală filosofică sau atestat. Din argumentele pro şi contra a dus o dublă ipostază mai întâi ca religie iar apoi ca filosofie. Budismul este legat de numele prinţului SIDDHARTHA din familia SOKYA, a primit numele de BUDDHA care înseamnă iluminatul. Siddhartha era un prinţ dintr-o familie nobilă care impresionat de suferinţele oamenilor la vârsta de 29 de ani a părăsit familia, bogăţia şi s-a retras în pustiu unde a stat timp de 7 ani ducând o viaţă de ascet consacrată meditaţiei.
În jurul acestei personalităţi s-au creat legende. Budda a descoperit sensul profund al vieţii. Descoperă că trăsătura fundamentală a existenţei umane este suferinţa. Ajunge la descoperirea celor 4 adevăruri. Adevărul despre existenţa suferinţei, despre naşterea suferinţei, despre nimicirea suferinţei, despre calea ce duce la nimicirea suferinţei. Din acel moment BUDDHA începe să-şi propovăduiască filosofia sa dar abia după 300 de ani regele ASOKA îi recunoaşte statutul oficial al acestei filosofii, ridică temple şi monumente în locurile legate de viaţa şi activitatea lui BUDDHA. Cea mai importantă carte a budismului se numeşte TRIPITAKA care guvernează lanţul reîncarnărilor. Orice fiinţă umană este condusă de la o renaştere la alta prin nesfârşite suferinţe. Moartea nu-l eliberează pe om de suferinţe pentru că după moarte urmează o altă naştere. Reîncarnarea este în funcţie de faptele omului, încât oamenii pot trece după moarte în existenţă ca animale, plant, spirite şi chiar zeităţi. Cea mai înaltă treaptă a reîncarnării o reprezintă existenţa de tip uman pentru că numai în această existenţă este posibilă aflarea adevărului şi atingerea treptei de iluminat. Importantă este ideea că omul poate rupe lanţul reîncarnărilor chinuitoare prin propriile sale eforturi conştiente şi poate dobândi nirvana, acea stare de beatitudine opusă instabilităţii. Omul ajungând la adevăr îşi anihilează dorinţele, pasiunile şi dobândeşte o stare echivalentă cu nirvana, stare de linişte.
Pentru budism lumea înconjurătoare este o permanentă curgere de forme, lumea nu-i ordonată, ci o lume care se formează mereu, este mişcare, ea devine, nu există, totul se modifică necontenit, trece de la starea de nonexistenţă la existenţă. Ceea ce se modifică nu este lumea ca atare, nu sunt lucrurile reale, budiştii văd mişcarea lumii şi nu lumea în mişcare, budiştii participă emotiv la acea mişcare, ei o deplâng, o simt ca o inconstantă, ca o nesiguranţă, de aicea reiese concepţia pesimistă asupra lumii. Visul budistului este de a se situa deasupra evoluţiei în care se găseşte, să depăşească această transformare, iar idealul este dobândirea nirvanei.
Concepţia despre nirvana ca şi filosofia budistă în general a influenţat întreaga cultură europeană. Influenţele se resimt la marii poeţi, artişti. Concepţia pesimistă o regăsim în filosofia lui SCHOPENHAUER. Marele poet Eminescu a cunoscut filosofia budistă direct prin încercarea de a traduce lucrări budiste iar indirect citind prelucrări din filosofia budistă. Astfel în opera eminesciană găsim adesea numele lui Buddha faţă de care se exprimă cu admiraţie. Găsim termeni din filosofia budistă, găsim idei foarte apropiate de filosofia budistă.
Cercetătoarea Amita Bhose care şi-a dat doctoratul cu lucrarea “Eminescu şi India” în capitolul VI al acestei lucrări face analiza aproape a tuturor poeziilor lui Eminescu de inspiraţie budistă.
În afară de ceea ce afirmă autoarea exagerând lucrurile cert este că sunt poezii în care găsim aceste influenţe.
Ex.: poezia “Komodewa”. “Eu nu cred nici în Iehova”.
Cea mai budistă poezie a lui Eminescu este “Glossa”.
Apariţia şi dezvoltarea filosofiei în Grecia Antică
Etapa preclasică a filosofiei greceşti
Părerea celor mai mulţi cercetători este că în Grecia Antică a existat o filosofie riguroasă, originală şi nu se confirmă opinia după care grecii au dat puţin şi au luat mult.
Filosofia în Grecia Antică a apărut în perioada genezei a apariţiei relaţiilor de producţie scavagiste, ca o reflecţie implicită mai mult sau mai puţin în mitologie, dar ea încearcă să se desprindă treptat de mitologie. Asfel în Iliada şi Odiseea a lui Homed găsim primele încercări de interpretare filosofică a lumii, primele întrebări şi primele răspunsuri cu privire la lume.
În poemul lui Hesiod “Teogonia, munţii şi zilele” găsim elemente de filosofie, Hesiod fiind poet.Acesta trece dincolo de originea zeilor şi se întreabă cum s-a trecut de la haos la cosmos. Această întrebare este filosofică şi este o prezentare a filosofiei de mai târziu. Trecerea de la poemele hesiodice la filosofia greacă propriu-zisă este considerată un adevărat miracol dar un miracol realizat de oameni pentru că primii filosofi erau stâns legaţi de îndeletnicirile, problemele societăţii şi au ajuns la filosofie pe cale omenească. Ei contemplau cerul, natura, dar nu o contemplaţie pură ci pentru a găsi soluţii pentru problemele cetăţii.
Intervalul de timp în care putem vorbi de filosofia greacă este secolul VI î.h. şi secolul V d.h.(529), când printr-un decret al unui împărat roman este desfiinţată şcoala de la Atena. Acest interval de timp a fost împărţit în mai multe etape:
Etapa preclasică considerată o etapă cosmologică, între secolul VI şi începutul secolului V î.h.
Etapa clasică considerată o etapă antropologică, între secolul V şi IV î.h.
Etapa elenistică sfârşitul sec.IV şi începutul sec. I î.h.
Etapa romană sec I sec V d.h.
Etapele 3 şi 4 sunt considerate eticizante.
Etapa preclasică a filosofiei Greceşti
În această etapă sunt mai multe şcoli filosofice cum ar fi :
1. şcoala milesiană de la Milet
2. şcoala Pythagoriciană
3. şcoala Eleată
4. şcoala Heraclit din Efes
În Grecia filosofia a apărut mai târziu în cetăţile periferice (Milet, Efes), acestea se găseau pe coastele Mediteraneene, în regiunea numită Ionia. În aceste cetăţi exista populaţie multă, navigatori, negustori care călătoreau pe mare şi uscat, se întrebau şi încercau să şi răspundă.Părintele istoriei, Herodot, a numit Miletul podoaba Ioniei.
1. Şcoala din Milet – deschizătoare de drumuri în orizontul filosofiei pentru că pentru prima dată reprezentanţii ei î-şi puneau probleme filosofice şi căutau şi răspunsuri la acestea. Ei se întrebau dacă nu există o natură comună tuturor lucrurilor, dacă nu există un temei. Din acest temei se naşte diversitatea şi î-şi puneau şi o altă problemă filosofică, dacă nu este şi o unitate în diversitate. Aceste întrebări sunt problemele mari ale filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.).
Reprezentanţii şcolii din Milet au fost :
• Thales din Milet,
• Anaximandru,
• Anaximene.
Thales este cel dintâi filosof al Greciei şi al lumii europene. El a făcut parte din toate topurile privindu-i pe cei 7 înţelepţi ai lumii Antice. Avea cunoştinţe din toate domeniile (economie, hidrotehnică, militară,etc.), dar el nu a fost primul filosof pentru că deţinea cunoştinţe din toate domeniile ci pentru că şi-a pus problemele filosofiei. Identifică temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.După el toate se nasc din apă şi se întorc la apă.
Apa vorbind din punct de vedere antologic este începutul, natura comună a tuturor lucrulilor, de aici şi posibilitatea transformării lucrurilor. Apa este începutul, natura comună, principiul.
Thales este primul filosof ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret prin prisma filosofică are rezonanţă filosofică şi anume este cauza tuturor lucrurilor.
Anaximandru este un urmaş al lui Thales. Va face un pas înainte în calea abstractizării. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteză a mai multor elemente originare şi anume : apă, aer, foc, pământ. Această sinteză o numeşte apeiron care în traducere ar însemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el găsim folosit şi termenul de principiu.
Anaximene pune la baza existenţei aerul. S-ar părea că s-a întors la Thales. În realitate este un pas înainte chiar faţă de Anaximandru. Se menţine la înăţimea abstracţiilor pentru că el vorbeşte de noutatea principiului. Aerul se află în mişcare ce presupune comprimare şi rarefiere astfel anticipândul pe Heraclit din Efes cu ideea dedublării viitorului.
2. Şcoala Pythagoriciană întemeitorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora. Aceasta se mai numeşte şi şcoala italică. Pythagora s-a născut în Insula Sameş în largul Coastelor Ioniei. La vârsta de 40 de ani s-a mutat în Italia în localitatea Crotona unde va fi întemeiată o şcoala filosofică. La bătrâneţe este nevoit să se refugieze şi de aici şi va muri la 90 de ani în Metapont.Biografia conţine inexităţi chiar din cauza acestuia pentru că el se credea de origine divină, fiul lui Hermes. A călătorit mult ajungând în Caldeea, Egipt, Persia.
Şcoal filosofică intemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă al filosofiei, dar nu era numai o şcoală filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă relogioasă şi grupare politică de orientare filo-aristocratică. A avut o evoluţie sinuoasă şi contradictorie.
Cu această şcoală avem de a face cu prima formă de învăţământ organizat. Era organizată după principiile unei organizaţii religioase. Aici se făceau practici complete de intruniri, existau interdicţii severe, disciplină mistică. O mărturie antică ne spune că tinerii ce veneau la această şcoală erau mai întâi cercetaţi la fizionomie, deducându-le caracterul şi temperamentul. Cei ce erau admişi li se fixa un timp de tăcere. În această perioadă se numeau auditori. În această etapă lucrurile cele mai grele erau tăcerea şi ascultarea. După aceea vorbeau punând întrebări şi spunându-şi părerea şi se numeau matematici (geometrie, muzică şi alte discipline superioare). Cei care î-şi însuşeau aceste discipline ale ştiinţei treceau mai departe la cercetarea universului şi principiului naturii, numindu-se fizicieni. Din cele arătate mai sus reiese că nui vorba numai de o iniţiere mistică ci de principii pedagogice în ordinea învăţării şi educaţiei, apoi spunem de tăcere şi ascultare deci reflecţie. Era şi o educaţie a vorbirii pentru a se putea exprima filosofico-ştiinţific.
Iniţierea în învăţătura secretă a şcolii nu era numai religioasă ci ştiinţifică şi filosofică. Păstrarea secretului era o cerinţă categorică.
În plan filosofic Pythagora avea o adevărată admiraţie şi preţuire pentru filosofie. De altfel el a pus în circulaţie termenul de filosof şi filosofie. Într-un text păstrat şi care se crede căi aparţine, el spune “Viaţa este asemeni jocurilor olimpice unde unii caută glorie şi cununi, alţii avantaje, iar a treia categorie adevăraţii filosofi sau preţuitori ai înţelepciunii vor să se delecteze cu cel mai minunat spectacol cu imaginea lui”
În filosofia lui Pythagora se găsesc conţinute şi teze de antologie, cosmologie care conţin o serie de elemente miabile. Aşa cum remarcă Aristotel , pytagoricienii au fost primii care sau ocupat de matematică şi au cultivato . Ei au scos ideea după care principiile matematice ar fi principiul lucrurilor, dar după cum în matematică numerele sunt elemente primordiale ei au crezut că celelalte lucruri sunt modele ale numerelor. Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă că numărul este principiul lumii. Aşa cum este apa la Thalles, apeironul la Anaximandru, aerul la Anaximene. Au elaborat o adevărată simbolistică a numerelor. Ei identifică lucrurile cu câte un număr.
Astfel:
– cifra 1 este considerată unitatea primordială, esenţa din care au ieşit celelalte numere
– cifra 2 este primul număr par – esenţa sufletului
– cifra 3 este primul numă nepereche dar care este perfect pentru că are început, mijloc şi sfârşit
– cifra 4 este substanţa justiţiei
– cifra 5 este substanţa căsătoriei
– cifra 10 este simbolul întruchipării perfecţiunii supreme. Această cifră va avea adânci rezultate în filosofia Greacă.
Pythagora cunoştea 9 corpuri cereşti. El mai inventează un corp ceresc numit antiterra ca să fie zece (10) .
Din filosofia lui Pythagora se desprinde ideea valoroasă după care lucrurile rezultă din armonia forţelor contrare care s-ar elibera. Universul nu este un haos de fenomene ci o armonie, un cosmos guvernat de legi , de necesitate matematică.
Şcoala are o contribuţie importantă în domeniul filosofiei şi reţinem:
are meritul de a fi sistematizat cunoştinţele de matematică aduse din trecut
respinge geocentrismul
3. Şcoala Eleată
Numele şcolii vine de la oraşul Elea la nord de Napoli, şi astăzi se numeşte Velia. Aceasta era o colonie grecească.
Intemeietorul şcolii este considerat XENOFON din COLOPHON, dar alte surse printre care şi DIOGENES LAERTIOS care este un învăţat grec ce a trăit în secolul III d.h. şi care a cules texte, date, despre filosofii care au trăit în perioada preclasică.
În lucrarea “Vieţile şi doctrinele filosofilor” arată că un elev al lui Xenofon pe nume PARMEIDES este adevăratul fondator al şcolii.
Parmeides este un filosof care prin gândirea sa uimeşte pe cei contemporani lui, şui cei din zilele noastre. Problema pe care şi-o pune este cu privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a conceptualiza, de a exprima rolul prin ideal , abstracţie. El începe să se întrebe de ceea ce este şi merge mai departe cu întrebarea : “Ce este ceea ce este? şi Ce este?”
Răspunsul pe care î-l dă este numai existentul, prin care înţelege principiul, ceea ce întemeiază. După el există numai existentul, iar non existentrul nu există. El pune şi problema raportului dintre existenţă şi gândire. Spune că existenţa este şi poate fi gândită, non existenţa nu este şi nu poate fi gândită. Prin răspunsurile pe care le dă el adaugă noi caracteristici principiale şi anume: – principiul este nenăscut, nelimitat. De la el s-a păstrat un poem cu un titlu aproximativ ” Despre natură “ . În prima parte a acestui poem vorbeşte despre lucrurile absolut sigure, şi anume despre adevăr. În a doua parte tratează aspectele schimbătoare ale lumii. Aspecte ce nu pot oferi decât cunoştinţe probabile, adică opinii. După el aspecte de transformare , de diversitate, nu reprezintă decât produsul unor păreri înşelătoare, subiective, proprii muritorilor de rând ce sunt incapabile să se ridice prin cunoaştere deasupra la ceia ce este sensibil. După el adevărul constă în faptul că existenţa este imuabilă, continuă nenăscută şi perfect unitară.
Ideile sale vor fi continuate şi dezvoltate de un elev al său şi anume ZENON din ELEA. Acesta a devenit celebru prin nu mai puţinele celebre aporii care se mai numesc şi argumente sau chiar paradoxuri.
Aporia = înseamnă dificultate – problemă grea sau imposibil de rezolvat.
Paradox = enunţ contradictoriu şi totodată determinabil.
Zenon dei Elea a elaborat 40 de aporii.
I. Prima aporie este împotriva mişcării : “Pentru ca un corp să ajungă la ţintă el trebuie mai întâi să ajungă la jumătatea drumului. Dar pentru aceasta trebuie să parcurgă jumătatea primei jumătăţi, şi aşa mai departe pănă la infinit” – înseamnă că mobilul stă pe loc.
Aristotel caută care este greşeala raţionamentului şi anume că nu admite că într-un timp finit se pot stabili puncte spaţiale infinite.
II. A doua aporie se intitulează Ahileşi broasca ţestoasă : “Zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute de picior, deoarece cel ce urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în mod obligatoriu acolo de unde a apărut cel ce fuge. Aşa că în mod obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte” . Aristotel arată greşeala acestui raţionament şi anume – găsim o fracţionare la infinit a spaţiului şi timpului şi sunt văzute numai sub raportul divizării, discontinuităţii nu şi al continuităţii.
Aceste aporii au stârnit mare interes la vremea respectivă. Zenon n-a vrut să demonstreze că nu este mişcare ci el a vrut să arate cât de greu este să conceptualizezi mişcarea, că se întâmpină numeroase greutăţi.
HERACLIT din EFES – numit şi obscurul, datorită faptului că el trăia izolat era melancolic, dar este filosoful ce a trăit pentru filosofie. Avea încredere nemărginită în raţiune.
Diogene Laertios – spune că ar fi scris o carte în mod intenţionat neclară ca să fie citite numai de cei capabili.
Hraclit sub formă metaforică pune în circulaţie idei fundamentale pentru dedublarea viitorului. El exprimă o întreagă concepţie despre lume şi anume “Această lume, aceeaşi pentru toţi n-a fost creată nici de vreunul dintre zei , nici de vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic în care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge” . Prin urmare la el focul este principiul întemeietor . Heraclit susţine ideia unităţii principiului. Lumea este aceiaşi pentru toţi. Stingându-se focul trece în aer, din aer în apă, din apă în pământ, dar el nu se transformă ca principii ci rămâne foc veşnic viu.
Prin urmare apa, aerul, pământul nu sunt forme de înstrăinare a focului ci modalităţi de manifestare a lui. El se aprinde şi se stinge după măsură. Această măsură poartă numele de LOGOS (TAO, DAO) – un concept crerat de Heraclit în care el denumeşte contradicţia. În acest sens el spune că din cele mai diferite tonuri rezultă cea mai frumoasă melodie, că războiul este comun tuturor lucrurilor, dreptatea este lupta, că nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu.
Prin logos el înţelege că există o ordine în natură, înţelege că natura nu se desfăşoară haotiuc ci după o anumită ordine care-I este proprie, şi logosul este tocmai această ordine. Ordinea are caracter universal şi necesar. Prin creaţia s-a Heraclit a rămas în istoria filisofiei până în zilele noastre.
Etapa preclasică a filosofiei se încheie cu activitatea şi creaţia a doi filosofi, şi anume: EMPERACLE din AGRICENTE şi ANAXAGORA din CLAZANEME, care nu aduc tenme noi în filosofie, ci le redimensionează pe cele vechi, filosofia lor fiind un fel de compendiu.
Etapa clasică a filosofiei greceşti
În etapa clasică activează mari creatori de culturi conducând la o adevărată înflorire a culturii. Centrul principal îl reprezintă Atena.Spre Atena se îndreaptă spiritele elevate care vor uimi şi astăzi cultura. În această perioadă trăiesc filosofii sofişti, Eschil, Sofocle, Euripide.Trăiesc şi crează arhitecţii şi sculptorii Fidias şi Polycleitos. Se dezvoltă şi medicina şi matematica.
Secolul V este numit şi secolul lui Pericle, care a condus Atena tomp de 15 ani, în care şi-a pus în practică concepţia s-a asupra democraţiei. El a pus în practică statul democrat Atenian . Tot acum apare şi umanismul, acel atribut al concepţiei filosofice care porneşte de la om, militează pentru demnitatea omului şi aşa cum spunea Kant “Tratează pe om ca scop şi nu ca mijloc”.
Secolul V este considerat un adevărat miracol, culminând cu Platon, născut în acest secol dar care îl face posibil pe Aristotel, născut în secolul IV.
Filosofii sofişti
Termenul vine din greacă (sophisles = înţelept).
Sec. V debutează cu un număr mare de filosofi numiţi sofişti care aveau concepţii diferite, dar erau uniţi printr-o activitate comună. Ei predau cunoştinţe politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viaţa publică, contra cost.
Meritul sofiştilor a fost acela de a sesiza că pentru a conduce trebuie să ştii. Faptul că grupul acesta se mărea la un moment dat sofistica s-a degradat. Aceasta l-a făcut pe Platon să dea un sens peiorativ încât sofiştii au fost numiţi “vânzători de iluzii”, oameni puşi pe înşelăciune. Sofistica a fost o ştiinţă iluzorie.
Platon şi Aristotel aveau dreptate când se refereau la partea degradată a sofiştilor, dar printre aceştia au fost şi oameni importanţi despre care Platon vorbea cu deferenţă (respect) – protagoras.
Protagoras s-a născut în Abdeea, în nordul greciei, a făcut multe călătorii stabilindu-se la Atena, bucurându-se de aprecierea lui Pericle. A scris “Arta conversaţiei”, “Despre zei”, “Apărători sau dărâmători”. Dintre aceste lucrări s-a păstrat puţin. S-a păstrat un fragment care conţine o întreagă filosofie : “Dintre toate cele ce sunt, omul este măsura, existenţa celor ce există şi nonexistenţa celor ce nu există”. Fragmentul acesta a fost interpretat de foarte mulţi filosofi de-a lungul timpului încă din Antichitate.
Platon interpretează acest fragment spunând că Protagoras atunci când a spus că “Omul este măsura tuturor lucrurilor” a avut în vedere omul individual şi de aici decurge faptul că :”Aşa cum î-mi pare mie aceste lucruri aşa sunt ele pentru mine; cum î-ţi par ţie aşa sunt ele pentru tine”.În acest caz se poate ajunge la ştiinţă. Interpretarea aceasta simplifică sensurile în acest fragment.
În sec.XIX, Theodore Gomperz, dă o altă interpretare. Protagoras s-a referit la umanitate în general, dar şi această interpretare este unilaterală, deoarece îl transformă pe om în conştiinţă generică.
În sec. XX critica filosofică este echidistantă între interpretarea lui Platon şi cea a lui Theodore Gomperz şi caută sensurile termenului de măsură (metron). A măsura = a lua în stăpânire, a măsura lucrurile şi a le cunoaşte.
În sec. XX, teza omului măsură este interpretată din perspectivă gnosiologică. Sub acest aspect omul măsură reprezintă raportul dintre subiect şi obiect. Omul măsură cu adevărat şi eroarea. Noţiunea de adevăr şi eroare este o noţiune a gnosiologiei. Omul măsură este existenţa celor ce sunt şi nonexistenţa celor ce nu sunt. Omul este în stare să domine, să fie criticul realităţii. În acest timp omul valoritează, î-şi formează critica de ierarhizare.Omul are la ce se raporta, este în stare să se raporteze, el măsoară cu mijloacele sale idealul, el i-a cunoştinţă de sine, omul capătă o cunoştinţă de sine. Protagoras pune în centru omul.
Întrbat Protagoras dacă aplică această măsură şi zeilor, el se abţine de la un răspuns, dar motivează apelînd la factori obiectivi. Protagoras a fost condamnat la moarte, dar a reuşit să evadeze. Nu după mult timp a murit într-un naufragiu.
Prodicos (din Ceos) este o minte luminată şi el va da noi valenţe tezei omului măsură aducând ca argument principal o nouă teză : “Problema libertăţii unanime” – are o formă alegorică.
“Scrierea despre Heracles” – Heracles este pus în situaţia de a alege calea pe care trebuie să o urmeze. Heracles se retrage în pustiu meditând îndelung “cum vedea astfel două femei de statură înaltă, una era frumoasă la vedere, singura ei podoabă era curăţenia, era modestia…”,”cea din urmă aleargă spre tânăr şi-i zice : dacă mă i-ei de prietenă te voi duce pe drumul cel mai uşor, vei gusta din toate plăcerile vieţii”.
Virtutea nu-i face nici o promisiune, ea îl îndeamnă să urmeze calea binelui. Fără muncă nici zeii nu hărăzesc nimic oamenilor. Dacă vrei ca toată Grecia să-ţi admire virtutea, trebuie să te pui în slujba ei. Dacă vrei să te îmbogăţeşti de pe urma turmelor tale, munceşte, îngrijeştele.
Dacă omul urmează calea virtuţii inseamnă că este o fiinţă care se determină. Omul î-şi asumă libertatea numai înţelegând ceea ce este pe măsura sa. Libertatea umană se realizează prin alegera căii de urmat. Libertatea presupune alegere, opţiune, dar şi acţiune.
Democrit s-a născut la Abdeeras, a făcut multe călătorii în ţări foarte îndepărtate, apoi vine la Atena unde se stabileşte şi va duce o viaţă cu multe privaţiuni, dar de meditaţie profundă. A scris o operă filosofică vastă.Chiar dacă nu toate titlurile de lucrări ce i se atribuie îi aparţin el are în operele sale cunoştinţe foarte variate. El este filosoful care a gândit despre toate. Are un prestigiu care rezultă din atitudinea faţă de adversar (Platon).
Platon a vrut să-i ardă cărţile. L-a oprit doi pitagoriceni. Platon se foloseşte de ideile lui Democrit. Democrit a depăşit 90 de ani, a orbit, dar nu a renunţat l-a filosofie.
Cicero spunea :”Nemaiputând să deosebească albul de negru el deosebea binele de rău”. Diogenes Laerţios spunea că Democrit a fost un spirit enciclopedist. A scris lucrări de etică, de filosofie naturală, de matematică, literatură, muzicală, de ştiinţe speciale (medicină, pictură), o serie de comentări.
Cu Democrit cercetarea naturală atinge cel mai înalt stadiu. Principala teorie a şcolii din Abdera este “ Teoria atomilor”. Pentru Democrit tot ce există în lume ar fi alcătuit din elemente ireductibile, necompuse – atomos (atomi).Democrit prin teoria atomului se înscrie într-o problemă filosofică căreia îi dă şi soluţii – problema naturală a principiului întemeietor.
a = m tomos = împarte
Pentru ca atomii să formeze lucruri trebuie să se unească, să se mişte, iar pentru acţiune trebuie să existe un spaţiu liber. Astfel realitatea se compune din plin şi gol. Plinul şi golul există ca atare astfel încât ele se implică. Pentru el există şi existenţă şi nonexistenţă. Concepţia mişcării ca existând în mod real poate fi conceptualizată şi pe baza mişcării se explică diversitatea lumii. Principiul care stă la baza existenţei implică şi mişcare, astfel se defineşte după formă, poziţie, mişcare.
După Democrit şi sufletul uman este format din atomi, dar ei sunt atomi sui generis (de un fel diferit). Ei sunt mai dinamici, mai subtili, mai rotunzi.
La el se intuieşte ideea că a înţeles că între suflet şi corp sunt deosebiri, sufletul are o altă funcţionalitate decât corpul; este efortul lui democrit de a înţelege deosebirea dintre ideal şi real.
Socrate (469-393) – o personalitate marcantă a filosofiei. A fost foarte controversat astfel încât s-a considerat ca fiind o inovaţie, dar a fost şi susţinut de mulţi. Azi el se prezintă cu enigma rezolvărilor. S-a născut la Atena. Tata era sculptor, mama moaşă. Aşa cum mărturisesc contemporanii Socrate n-a scris nimic. Sunt izvoare puternice care atestă existenţa filosofiei sale. Aristofan, Platon în dialogurile sale din tinereţe îl au pe Socrate ca personaj, prezentând viaţa şi filosofia lui Socrate. În dialogul de maturitate ale lui Platon î-şi transmite propria sa concepţie.
O altă sursă este chiar Aristotel. La 70 de ani Socrate a fost acuzat de coruperea tineretului, nerespectarea zeilor cetăţii. A fost deferit tribunalului poporului, denunţul a fost dat de un poet numit Meleton, un poet obscur Anitos şi retorul Lycon.Socrate a refuzat să evadeze, s-a apărat singur, a atacat cu ironiile sale pe judecători şi acuzatori.Diogene Lerţios ne spune că atenienii au regretat că l-au condamnat la moarte, au închis terenurile de exercitare şi gimnaziile.
Socrate cu demnitate, bea apa cu otravă care i-a adus moartea.
Opare socratică înseamnă o orientare nouă în dezvoltarea filosofiei greceşti. Filosofia lui Socrate î-şi îndreaptă interesul principal spre morală.Principalele preocupări sunt : ştiinţa vieţii interioare. Socrate spunea că “Cea mai demnă şi utilă este cunoaşterea omunlui”.Deviza sa era ceea ce era scris pe frontispiciul templului Delphi – “Cunoaşte-te pe tine însu-ţi!”. A te cunoaşte pe tine însu-ţi nu inseamnă să-ţi cunoşti doar numele, să înţelegi ce reprezinţi tu în raport cu realitatea, înseamnă a cunoaşte adevărul, pentru că adevărul se găseşte în fiecare om. El nu este conştient de acest lucru, dar trebuie să se folosească de orice mijloc pentru a aduce la suprafaţă adevărul. Arta de a cunoaşte adevărul, de a aduce la suprafaţă adevărul se numeşte maieutică.
“Cunoaşte-te pe tine însu-ţi!” este o chemare adresată celor care se complac în cultul valorii externe. Externul înseamnă şi superficial.Cum socratică este o cunoştinţă etică, inseparabilă de planul acţiunii, este o cunoştinţă în care vorba şi fapta formează o unitate. Forma de legătură între oameni este dialogul. El este o formă de comunicare, dar nu pentru a transmite o sumă de cunoştinţe deja existente ci pentru a îndemna pe cel cu care dialogul supune adevărul.
Socrate folosea autoironia , “ştiu că nu ştiu nimic”.El îi determină pe tineri să participe la dialog pe picior de egalitate :”Eu nu ştiu”, “Tu nu ştii”, “împreună vom ştii”.
Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul cărora denunţa prejudecările contribuind la purificarea interioară.Spunea că filozofia ironizează, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputinţă pe celălalt, ci pentru a-l stimula. A folosit îndoiala metodică şi nu sceptică. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este acela ce a controlat conţinutul unor noţiuni de bază ale moralei : bine, drept, frumos, datorie.
Platon spune că socrate a cultivat dreapta raţională, a fost un adevărat cavaler al dreptului, a fost un adevărat înţelept al greciei.Cicero spunea : “S-a coborât filosofia din cer înspre pământ”, a împins-o în agoră.S-au înfiinţat şcoli filosofice după ideile sale aşa numită “şcoala micilor socratici”. Filosofia sa a lăsat urme adânci în filosofia din Grecia antică.
Platon
Platon Este unul din cei mai mari filosofi, la care găsim un sistem filosofic, o filosofie originală şi profundă. S-a născut în 427 – 347, dintr-o familie de aristocraţi, ajunge până la neamul carinilor, iar în latura matrială putea să-şi urmărească ascendenţa pâna la Salon. S-a bucurat de o educaţie aleasă : muzică, pictură, poezie.Spre poezie avea înclinaţii reale şi spre viaţa politică. A făcut multe călătorii : Egipt, Sicilia, cu scopul de aşi îmbogăţi cunoştinţele dar şi pentru a întări legătura cu partidele politice.
În acest sene sunt edificatoare 3 călătorii :
pentru al convinge pe tiranul Dianisos cel Bătrân, în acest scop încearcă să se împrietenească cu Dion (cumnatul lui Dionisos) şi încercarea nu-I reuşeşte, este nevoit să se întoarcă în Grecia dar în drum este vândut ca prizonier într-o piaţă din Egina. Noroc că a fost recunoscut, a fost răscumpărat.
O face tot în Siragusa unde ajunge la domnie Dionisis cel Tânăr (nu-I reuşeşte)
Îi pune în primejdie viaţa.Întors la Atena în 387 întemeiază prima şcoală filosofică în grădina eroului Akademos. Va deveni o şcoală aleasă şi academie.
Cum s-a format filosofia lui Platon
n-a apărut pe teren gol, î-şi trage seva din marile curente ale ideii ce se manifestă în spiritualitatea Greciei. După cum arată studiul, Platon este cunoscut lui Heraclit, a eliaţilor, pitagoricenilor şi lui Socrate întrucât I-a fost şi elev.
Diogenes Laerţios ne precizează că Platon a îmbinat doctrinele lui Heraclit, Socrate şi Pitagoricienilor. Filosofia lui Platon nu este o sumă a ideilor de până atunci, nu este o sinteză a mrilor filosofi pentru că Platon n-a fost egiptean, iar filosofia lui nu poate fi explicată numai prin tradiţie.
În secolul XIX Platon este cel mai mare nume a filosofiei. Se consideră că platonismul este o prelungire a instituţiilor anterioare este o creaţie neîntreruptă şi dramatică. Majoritatea scrierilor se prezintă sub forma unor dialoguri, un gen literar care a crescut din metoda Maieutică a lui Socrate. A scris 28 –29 de dialoguri. În afară de acestea a scris multe scrisori şi alte scrieri.
De ce Platon a optat pentru forma de dialog ? Există 2 motive :
era un mare admirator al dramei şi a născut în dialog o formă dramatică de expunere şi pedagogică a filosofiei sale
el a văzut în dialog posibilitatea de a ajunge la adevăr pentru că unul aduce nişte argumente iar celălalt le răstoarnă.
De-a lungul istoriei s-a făcut încercarea de a clasifica dialogurile. Criteriul acceptat este criteriul vârstei pe care o avea filosoful când a scris. Dialogurile se împart în :
• dialoguri de tinereţe
– Hipias minor – despre minciună
– Albiciade – despre natura omului
– Apărarea lui Socrate – la noi în ţară Apolofia lui Socrate
– Euthipyron – despre evlavie
– Lisis – despre prietenie
– Menon – despre virtute
• dialoguri de maturitate
– Symposion – banchetul
– Phaidon – despre suflet
– Phaidros – despre dragoste
– Republica – statul
• dialoguri de bătrâneţe
– Parmenides
– Timaios
– Legile
Sofistul.
Personificările din dialoguri sunt oamenii şi filosofii contemporani cu el sau filosofii care au trăit înainte, dar în aproape toate dialogurile nu lipseşte ca persoană Socrate. În filosofie Platon merge pe urma vieţii greceşti (Heraclit, Pitagora, Parmenides). În acela-şi timp el prelucrează natura, religia, mituri străvechi, cu ajutorul cărora î-şi argumentează unele idei. La început foloseşte ideile lui Socrate dar trece repede la o construcţie proprie.
Dialogul Euthiphron prin care se despart de Socrate. De la Socrate a preluat tehnica dialogurilor şi predilecţia pentru morală.Sub titlurile dialogurilor de tinereţe ne arată dimensiunea morală. În dialogul Euthfron el începe să vorbească de filosofia unei esenţe pure .”Oare pietatea nu e în orice împrejurare asemeni sieşi la fel şi impietatea nu e asemeni sieşi având mereu acelaşi chip.Datorită unui caracter unic faptele nelegioase sunt nelegi, iar cele pioase sunt pioase”.Răspunsul la această întrebare este dat de Platon prefigurând expresia viitoarei sale doctrine a ideilor sau formelor. Observând că faptele pioase au un caracter unic, acest caracter constă în accea că şi unele şi alte practici duc la ideea în sine. În Menon Platon conturează mai bine cele 2 planuri ale filosofiei :
pe de o parte este filosofia ideilor în sine
pe de altă parte sunt lucrurile sensibile pe care le percepem direct.
Prin urmare la Platon există 2 planuri :
planul inteligibilului format din ideea în sine (forme), sau esenţe, prototipuri.
Planul sensibilului format din lucrurile percepute direct prin intermediul organelor de simţ.
Între aceste două planuri Platon spune că filosofia are un scop şi anume raportul de participare în sensul că lucrurile participă la ideea de sine în lucru. În cele 2 planuri Platon vrea să arate capacitatea omului de abstractizare, de a gândi universalul. În acelaşi timp el arată că la baza filosofiei stă un principiu întemeietor şi anume ideea în sine.
În dialogul Symposion găsim prima definiţie a ideiei în sine (formă). Este adevărat că Platon se referă la ideea în sine de frumos dar dacă lăsăm la o parte termenul frumos avem o definiţie a ideii în sine.
“E vorba de acel frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, nu creşte şi nu scade, ce nu e în sfera dintre privinţă şi frumos, ce nu se înfăţişează cu faţa sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i cu ştiinţă, ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă, pururea identic în sine, ca fiind de un singur chip frumos în care se împărtăşeşte tot ce-I frumos, fără ca prin aparenţă obiectul să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire”.
Din acest fragment reiese că ideea în sine nu este altceva decât universalul în sine, reiese că ideea în sine este modelul antologic al tuturor lucrurilor sensibile, rezultând deci că toate lucrurile din ordinea fizică a filosofiei sunt adică există. Cu privire la conceptul de participare Platon spune că lucrurile sensibile participă la ideea în sine de lucru. Acest concept chiar platon îl va supune unei critice sensibile în dialogurile de bătrâneţe.
Dialogul Phideon este cel mai filosofic, mai profund. La prima vedere ni se pare că Platon vorbeşte despre nemurirea sufletului. În realitate el încearcă să legitimeze existenţa inteligibilului, regimul de a fi al lucrurilor.
Platon spune că sufletul este nemuritor, foloseşte raţionamente. Este o esenţă pură, sufletul se întoarce, se întruchipează în alt om. Din acest circuit rezultă că există o lume a esenţelor pure, o lume în sine şi dovada o face sufletul prin teza reamintirii. Sufletele vin dintr-o lume diferită de cea a corpurilor şi trebuie să se întoarcă acolo, deci există o lume în sine. Dacă ne reamintim acum ceva înseamnă că sufletul nostru a existat într-un fel mai înainte de a fi apărut într-o întruchipare omenească. (ex. “văzând lemne, pietre şi alte lucruri egale în suflet, răsare ideea egalului în sine care este altceva decât lemnul, piatra şi celelalte lucruri.Asta înseamnă că sufletul î-şi aminteşte de ceea ce a văzut în altă lume.”)
Platon precizează că în mintea noastră apare armonia în sine şi nu lucrurile armonioase, pentru că ne reamintim de esenţele pure pe care le-a contemplat sufletul.
Platon în dialogul Phiton şi alte dialoguri ne prezintă o viziune asupra lumii, numai că îşi dă seama că lucrurile participă la ideea în sin, că lucrurile sunt altfel decât ideile. Ideile sunt veşnice iar lucrurile trecătoare, lucrurile nu sunt identice cu sine, lucrurile sunt compuse, cunosc mişcarea, prin urmare lumea lucrurilor sensibile este aprecierea ideilor în sine. Încep astfel marile interogative platoniene. Platon trăieşte o dramă care-şi vede opera realizată dar pusă sub semnul întrebării. El îşi critică sistemul filosofic, este sever cu el. Filosofia lui Platon s-a făcut cu fiecare dialog. Platon avansează ipoteze, dă răspunsuri, argumentează, verifică argumentele şi aşa cu fiecare dialog se creează filosofia sa. Platon începe să se întrebe cum participă lucrurile la ideea în sine, dacă ideile sunt localizate, lucrul copiază ideea de sine, se întreabă dacă lucrurile participă şi reproduc formele. Aceste îndoieli sunt problemele care le ridică în faţa filosofiei cu care a ajuns la o aforie. Această întrebare face filosofia lui Platon autentică, să fie prezentă în toate şcolile de filosofie contemporană.
Ideea şcolii politice în “Republica” : este vorba de felul în care trebuie organizată şi condusă societatea. Punctul de plecare al unei organizări este după Platon naţiunea, întemeiată pe principiul dreptăţii. Platon consideră că formele de stat din timpul său nu sunt bune şi propune crearea unui stat ideal. Acesta poate fi iniţiat “chiar de un singur om” cu condiţia ca acesta să mediteze cât mai raţional asupra principiului ce trebuie să stea la bază. Iniţiatorul nu poate fi decît un filosof, iar acesta nu poate proveni decît din rândurile aristocraţiei. Oamenii sunt ilegali de la natură, unii sunt dotaţi de natură cu însuşiri psihice superioare alţii sunt inferiori.
Bulbul celor ce muncesc se caracterizează prin vulgaritatea dorinţelor, felul greoi de a gândi, sărăcie spirituală şi morală. În concluzie Platon cu filosofia sa reprezintă un moment extrem de important net superior faţă de filosofiile anterioare. Prin filosofia lui se dovedeşte capacitatea de abstractizare şi posibilitatea omului de a gândi universal, de a exprima concepte şi idei, se degajă îndemnul că omul trebuie să aspire către o lume a realităţii supreme. A rămas îndemnul pentru posteritate de a se ridica prin contemplarea sufletului, la contemplarea ideilor externe, ca omul să-şi îndrepte conduita sa pe calea înţelepciunii. Prin aceste îndemnuri filosofia lui platon este actuală, nedogmatică prin faptul că el singur revine la ce a susţinut înainte.
Aristotel
S-a născut în 384 în Grecia în Stagira. Tatăl lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocupările familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungând la Akademia lui Platon. Va sta 20 de ani elev şi profesor a ţinut prelegeri din filosofie. Va pleca în anul motţii lui Platon în Asia Mică şi în statele greceşti din jur.
Va face multe călătorii, lucrează cu mulţi învăţaţi în biologie.
În anul 342 ÎH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educaţia fiului său Alexandru. După ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena şi îşi deschide preopria şcoală filosofică lângă fostul templu al lui Apollon Lykeios, şcoală – liceu (Lykeion). Se va numi şi şcoala peripatetică – de la obiceiul din şcoală de a se discuta filosofie plimbându-se printre şirurile de coloane.
Spre sfârşitul vieţii după moartea lui Alexandru, trebuie să se refugieze deoarece partidul patriotic nu-i putea ierta legătura cu familia domnitoare. În Atena existau sentimente estide Macedoniei, se refugiază în insula Eubeea în localitatea Calcis unde va muri în 322 la 62 de ani. După propriile spuse i-a împiedicat pe atenieni să păcătuiască din nou împotriva filosofiei.
S-au păstrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrări din care se cunosc doar 160.
Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri
Opere : Tratate de Fizică (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie primă), Organon (tratat de logică), despre suflet, despre naştere şi distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politică, Poetică, Retorică, lucrări de morală : “Etica nichomahică”, “Etica eudemică” (Eudem).
De la Aristotel înainte termenul de Metafizică va avea şi sensul de Ontologie, dar va mai avea o accepţie de metodă filozofică opusă celei dialectice. Egal este cel care a numit.
Aristotel este întemeietor aproape universal a tuturor ştiinţelor, teoretizat logica, etica, retorica, economia politică, poetică, psiholog , al naturii.
Kant. “ De la Aristotel încoace logica nu a avut nevoie să facă un pas înapoi, dar că şi până astăzi es n-a putut face un pas înainte “.
Opera aristotelică cuprinde toate domeniile, impresionează prin amploarea şi adâncimea, prin contribuţiile originale. În toate domeniile s-a comportat ca un adevărat om de ştiinţă, impresionând prin erudiţia sa.
Aristotel
Primul care va face una din cele 3 sinteze realizate de gândirea filosofului în istoria gândirii sale
Th. d Aquino
Heghel
Este de menţionat pentru a vedea erudiţia şi profunzimea preocupărilor prin faptul că a scris tratatul Constituţia Atenei, cuprinde 2 părţi :
istoria transformărilor politice ale Atenei,
descrie instituţiile politice contemporane.
Pentru această lucrare a studiat 158 constituţii ale statelor greceşti şi barbare.
Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinăuntrul platonismului ci din altă perspectivă. El şi-a dat seama că nu poate merge pe urmele lui Platon, el se îndoise, iar Aristotel nu putea merge, dar Aristotel se comportă respectuos, dar nu face compromisuri adevărului. Această poziţie este exprimată în celebra exclamaţie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul ). Filozofia lui Aristotel deschide căi noi, meditaţii filozofice. El arată erorile lui Platon : că a separat generalul de particular, a considerat că esenţele generale ar exista independent de cele particulare, teza participării ( lucrurile sensibile participă la ideea în sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arată legătura dialectică dintre general şi particular, generalitatea nu poate exista prin ea însăţi,ci se află într-un continuu proces de mişcare şi transformare. Filozofia aristotelică are ca obiect determinarea participărilor de bază ale existenţei universale. El socoteşte metafizica ( ontologia ) ca fiind ştiinţa principiilor şi cauzelor prime. Prin cauză principală = cauza fundamentală.
El găsim prima dată definiţia principiului ….. în 5 accepţii :
principiul este punctul de pornire al mişcării lucrurilor este elementul prim al generării a tot ce există;
principiul constituie punctul de plecare datorită căruia lucrul este, ia naştere şi poate fi cunoscut.
Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existenţei sunt materia şi forma. După el tot ce există în mod efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii sinteză numită substanţă.
Materia – principiul pasiv care dă consistenţă şi care este modelat de formă. Forma – cea care dă configuraţie, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, dar nici forma şi nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acţionând asupra materiei, după cum materia devine realitate primind formă.
Ex. de Metafizică : statuia lui Hermes este făcută din piatră, piatra însăşi este o materie dar şi o formă, formă pentru că se individualizează cu celelalte forme dar în raport cu statuia este materia iar statuia este forma pietrei.
Un loc important în filozofia sa o ocupă teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii şi grade ale existenţei, dar şi ca formă a gândirii logice, structura realului. Prin categorii, noţiuni de maximă generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însuşiri şi relaţii de ordinul esenţei lucrurilor sau a cunoaşterii lor.
Aristotel şi-a propus să pună în evidenţă noţiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condiţiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanţa, calitatea, cantitatea, spaţiul, timpul, relaţia, acţiunea, pasiunea, posesia, poziţia.
Cifra 10 este o rezonanţă a filosofiei pitagorice, I-au scăpat o serie de categorii lui Aristotel : efect, cauză, mişcare şi cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importantă atât pentru filosofie cât şi pentru ştiinţă. Teoria acestei mişcări consideră că natura este de neconceput fără mişcare şi că nu există mişcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea lui de a clasifica forme de mişcare; creşterea sau descreşterea – mişcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativă – mişcare în raport cu calitatea, deplasarea – mişcarea în raport cu locul. S-a ocupat şi de cauzele mişcării. Ştim că Heraclit din Efess lega mişcarea de dedublarea unitarului (contradicţie) dar Heraclit nu a avut raportul ştiinţific şi logic pentru a demonstra această problemă logică. Aristotel leagă mişcarea de contradicţie numai că el înţelege contradicţia ca un fenomen de suprafaţă, liniar, ca un fenomen care explică apariţia unuia şi dispariţia altui fenomen.
Cum se ajunge la aflarea cauzei mişcării ? Aristotel dă un exemplu : bila A care se mişcă într-o direcţie constatăm că a fost pusă în mişcare de mâna noastră sau de bila A1 tot în mişcare. Dacă mergem în această direcţie împingem cauza mişcării la infinit. De aceea Aristotel afirmă că există un mişcător iniţial nemişcat. Se întreabă : aceasta poate fi materie ?
Răspuns : nu, pentru că a demonstrat că materia este pasivă. Acest mişcător iniţial nemişcat se află în afara materiei,este imaterial.
Nu poate fi decât Dumnezeu, care aparwe în sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se află în nemişcare, dar care generează mişcarea în lume.
Teoria cauzelor prin care el vrea să explice factorii diferiţi care trebuie să participe la aparăţia unei entităţi determinate. Exemplu : statuia care este făcută dintr-un bloc de marmură. Pentru ca statuia să fie făcută trebuie să existe blocul de marmură (cauză materială), trebuie ca în mintea sculptorului să existe imaginea a ceea ce el vrea să facă (cauză formală). Sculptorul trebuie să facă ca forma din capul lui să se concretizeze în blocul de marmură (cauză eficienţă), în toate acestea trebuie să existe voinţa sculptorului (cauza finală). Concluzia lui Aristotel pentru apariţia unei entităţi determinate trebuie să existe 4 cauze.
Idei social – politice. Le găsim în “Politică” – 8 cărţi
Studiul asupra constituţiilor pe care el le-a făcut l-a dus la ideea că statul este primordial faţă de individual. Apare în aceeaşi lucrare – ideea istoricităţii vieţii sociale. El susţine că statul este o instituţie naturală, omul de la natură fiinţă socială. Omul se deosebeşte însă de animalele ce trăiesc izolat, cât şi de cele ce trăiesc în grup prin aceea că omul face parte dintr-o comunitate de muncă. Consideră comunitatea de muncă ca formă politică a activităţii naturale. Aristotel analizează formele diferite de stat, tipuri de stat, arătând avantajele şi dezavantajele fiecăruia în parte. Idei actuale – ideea că omul este un zoon politikon.(fiinţa omenească este prin esenţa sa membru unei societăţi organizate, a unui polis – oraş, stat, cetăţean). Această celebră teză exprimă ideea de sociabilitate a omului. După cum Aristotel nu se limitează la constatarea faptului că omul este fiinţă sociabilă ci implică şi ideea că omul este aşa de la natură, este subordonat statului.
Dacă Platon a admis o egalitate limitată în sfera conducătorilor statului, Aristotel dimpotrivă, i-a apărarea proprietăţii private şi a familiei, consideră că forma ideală de stat este aceea în care puterea politică aparţine celor cu stare mijlocie. El admite că pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocraţie şi democraţie. Aristotel face o pledorie remarcabilă în favoarea democraţiei. Arată că mulţimea are capacitatea de a judeca mai bine în orice împrejurare decât un grup restrâns de oameni. Vorbeşte de faptul că omul trebuie să se supună legii, că legea are putere supremă în stat. Este întemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la începutul majorităţii ştiinţelor.
Aristotel – primul filozof la care găsim o construcţie teoretică minuţioasă, un adevărat sistem filozofic, este importantă analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiinţifice de filosofie constituindu-se în stiinţe de sine stătătoare care studiază realitatea din diferite perspective. Analiza critică făcută , filosofia lui Platon.
Filosofia modernă şi contemporană nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discută cu respect de el şi filosofia sa.
Etapa elenistică a filosofiei greceşti
Se întinde între ultimele decenii ale sec. IV şi ultimul deceniu al sec. I înainte de Hristos. Termenul de elenistică a fost introdus de Dyogene şi prin acest termen se înţelege forţa de unificare a culturii şi civilizaţiei greceşti. În această etapă se observă o decădere sub aspect politic a polisului grecesc. Se intră într-un declin sub aspect politic.
Rolul de producţie sclavagistă intră într-un proces de restructurare. Viaţa politică a societăţii dobândeşte noi caracteristici. Până atunci oraşele cetăţii aveau posibilităţi de afirmare în viaţa culturală, acum se observă un declin.
Spiritul grecesc se caracterizează până atunci prin optimism. Individul se consideră cetăţean rezultând sentimentul de încredere. El pune pe acest plan cetatea, odată această cetate începe să se destrame optimismul, civismul dispare, inclusiv mentalităţile grecilor se schimbă. Îşi fac loc individualismul, neîncrederea, pesimismul; acestea sunt semne ale dezvoltării atitudinilor şi mentalităţii clasice. Cugetările filosofice continuă. Ea se îndreaptă spre domeniul eticii. Oamenii devin interesaţi faţă de idealurile colective. Se conturează ideea că fericirea mult visată s-ar obţine prin dobândirea calmului, o seninătate imposibilă. Acestea poartă numele de ataraxie, care devine un ideal. În această etapă există trei (3) şcoli filosofice, dar acestea nu se vor înălţa la rangul celor anterioare:
1. şcoala lui Epicur
2. şcoala Sceptică
3. şcoala Stoică
1. Şcoala Epicuriană
Întemeiată de filosoful Epicur, originar din Samus; interesat de filosofie vine la Atena unde va deschide propria şcoală filosofică: “Grădina lui Epicur”. Concepţia filosofică a lui Epicur este exprimată sub forma de scrisori: “Scris către Herodot”, “Scris către Minicem”. Există şi maxime. În centrul filosofiei sale pune problema eticii, în speţă fericirea, drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăieşte şi prin cunoştinţele naturii. Epicur este al 2-lea filosof atomist grec, el continuă atomismul lui Heraclit. Existenţa este formată din atomi şi vid, lumea este o aglomeraţie de atomi ca o simplă mişcare în spaţiu. Epicur spune că atomii se mişcă pentru că se ciocnesc între ei datorită greutăţii, va spune că atomii au capacitatea de a devia spontan de la linia dreaptă. Această teză conţine o idee foarte importantă – teza automişcării materiei, se explică combinarea atomică. Această teză are o implicare în a da răspuns problemelor arzătoare ale omului. Ideea de deviere spontană a atomului de la linia verticală şi dă posibilitatea să susţină ideea spontaneităţii omului. Omul este format din atomi. Această teză degajă încredere, optimism. Dacă omul este în stare de libertate, înseamnă că el poate să şi constituie o stare de linişte, el nu este prins într-o mecanică absurdă. Epicur ajunge la concluzia că omul este posibil la libertate prin condiţia sa.
O altă idee este că omul poate dobândi seninătatea sufletului, ataraxia . Dar ca să dobândească fericirea el trebuie să înlăture cauzele suferinţei şi să-şi procure bucurii. Ataraxia se întreabă ce îl face pe om să sufere, oamenii suferă datorită faptului că se tem de acţiunea zeilor şi frica de moarte. Aceste temeri terorizează sufletul omului, ele pot fi înlăturate cu ajutorul convingerilor atomiste, pe termenul psihic eliberat de aceste temeri va trebui să semene bucurii. El admite un principiu al desfătării omului ca un ideal al vieţii. El îndeamnă ca în utilizarea satisfacţiei să se practice sobrietatea, măsura. Filosofia lui Epicur conţine accente de pesimism, ca un tribut al epocii în care trăia.
2. Şcoala Sceptică
Scepticismul se găseşte între filosofia lui Epicur prin optimism şi şcoala stoică care va încerca să refacă omul şi structurile sale. Este o filosofie a evaziunii totale, a unui relativism.
Scepticism – limba greacă – skeptomai – iniţial avea sensul de a se uita împrejur, apoi pare a fi nehotărâtă.
Întemeietorul acestei şcoli este Pyrrhon din Elis (365-277 î.H.). El a fost contemporan cu urmaşul lui Aristotel – Teofrast. Scepticismul formulează o etică pornind numai de la interpretarea subiectului şi ajunge la concluzia care o prezintă ca principiu, că nu se poate delibera, orice judecată trebuie suspendată. Ei aduceau pentru aceasta 10 argumente. Această filosofie ia în considerare numai conştiinţa individuală, fără să ţină seama că adevărul apare la nivelul raportului dintre subiect şi obiect. Pyrrhon şi contemporanii săi pun problema fericirii care nu se poate dobândi pe calea cunoaşterii pentru că nu suntem în situaţia să dobândim vreo certitudine despre bucurii.
Filosofia evului mediu
În Europa evului mediu filosofia se întinde între secolele V – XV. Fenomenul are înnceput mai repede. S-au exprimat păreri unilaterale, aprecieri dogmatice cum este aprecierea că în Europa Vestică filosofia ar fi o “noapte de 1000 de ani” adică spiritul uman a dus un somn de 1000 de ani ceea ce este în contradicţie cu realitatea. În Europa Vestică au existat filosofi care au îmbunătăţit filosofia şi au dezvoltat-o, ori a spune că este o noapte de 1000 de ani înseamnă că am pune în paranteză această creaţie, înseamnă un negativism faţă de trecut, înseamnă să credem că timp de 10 secole progresul a încetat. Că lucrurile nu stau aşa este dovada că Europa Vestică a fost precedată de 2 momente importante ce aparţin istoriei, culturii, literaturii, filosofiei.
apologetică
patristică
Aceste 2 momente sunt propuse pentru a înţelege filosofia. Apogeoţii sunt primii apărători ai creştinismului iar apologiile sunt cele dintîi expuneri ale gândirii şi credinţei creştine. Reprezentanţii apogeoticii sunt : Onadretus, Tatian, Justin, Alewagaros, Dionisie, Arcopagilul, Tertulian. Primii 6 au trăit în sec. II.
Patristica este o doctrină teologico-filosofică elaborată între sec. IV-VIII, de către părinţii bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. Prin Patristică se mai înţelege şi ansamblul operaţiunilor creştine care datează din vremea sfinţilor părinţi ai bisericii. Dintre aceştia : Grigore din Nazians sec. IV, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaskinul sec. VI, Aureliu Augustin. Atât apologeţii cât şi sfinţii părinţi au făcut opere de apologie cât şi doctrine a creştinismului, urmând să impună creştinismul ca singura filosofie posibilă. Războiul început cu filosofia greacă declarând-o o sumă de eroare Tatian prin opera sa “Cuvânt către greci” arată că filosofia creştină este mai veche decât filosofia grecilor şi prezintă denaturat activitatea principalilor filosofi.
La fel este amendat şi Heraclit. Era mândru şi nepriceperea i-a dovedit-o moartea. Justin procedează mai subtil cu filosofia greacă şi el vrea s-o anihileze prin creştinizare : “cei ce au trăit după logos sunt creştini, chiar dacă au trecut drept atei, aşa la greci Socrate, Heraclit cărora noi le recunoaştem activitatea şi a căror nume va fi mult timp amintit de aici în colo”. Justin obişnuia să se adreseze lui Socrate cu “sfinte Socrate roagăte pentru noi”. El şi-a dat seama că un negativism exagerat trezea oroare. Şi apologeţii şi sfinţii părinţi vor recurge la filosofie. Pe aceeaşi linie merge şi Dionisie. Aflaţi în acelaşi spaţiu istoric au trăit şi alţi scrrtori legaţi de creştinism dar nu au făcut apologii pentru a fi socotiţi părinţii bisericii. Dintre aceştia Boethius care şi-a adus un aport important prin lucrarea sa “Mângâierile filosofiei” inspirat din platonism şi stoicism. A fost una din cele mai citite cărţi. În 1600 această carte avea să ajungă la cea de-a 60-a ediţie. În această lucrare Boethius este cel care a tradus din greacă în latină câteva lucrări ale lui Aristotel dintre care şi o introducere la tratatul lui Aristotel despre categorie. Întroducerea a fost scrisă de Porfil în sec. III. Cu această traducere ajungând la dezvoltarea filosofiei în sec. X şi secolul următor, o problemă deosebit de importantă numită “cartea universalilor” care va reprezenta conţinutul principal al scolasticii. Scolastica este modul concret de a fi al gânditorilor filosofici într-un anume moment istoric. Sub împăratul Carol cel Mare în sec. VIII are loc o reformare a şcolilor constatînd că şcoala dinaintea lui a decăzut mult şi el a înţeles că nu poate conduce fără oameni învăţaţi.
Se înfiinţează numeroase şcoli. În şcolile înfiinţate de Carol cel Mare se predau cele 7 arte liberale în 2 cicluri :
trei discipline : gramatică, retorică, dialectică
patru discipline : aritmetică, geometrie, muzică, astronomie.
După studierea celor 7 arte se trecea la studierea filosofiei şi apoi a teologiei. Teologia încununa ştiinţa unui cărturar.
Termenul de scolastică provine din latinescul SCHOLO – scoală. Prin urmare într-o accepţiune largă prin scolastică se înţelege întregul învăţământ mai ales în latura lui doctrinară. În accepţia restrânsă acest termen înseamnă învăţătura filosofiei sau filosofia şcolii. Filosofia între secolele V-XVII se va numii scolastcă. Scolastica, ca filosofie se baza pe cunoaşterea fermelor, rupte de practică, mânuieşte în mod perdant şi în general se caracterizează pe raţionament abstact. Primul scolastic a fost ALAUr adus de Carol cel Mare pentru înfăptuirea reformei şcolare. Primii mari Scolastici se individualizează mai târziu în secolul XI. Cei mai de seamă scolastici sunt: Aeveselm de Canterbury (sec. XI-XII), al doilea este Jean Roscelm rin Conpigne (sec. XI-XII).
O dimensiune importantă a filosofiei din Europa Vestică este “cartea universalilor” – nu epuizează întregul conţinut al filosofiei. Ea aduce în discuţie o problemă pe care o discută şi Platon şi Aristotel. Scolastica ajunge să pună această problemă în centrul discuţiei. Cartea universului este problema care se referă la natura generalului sau a universalului şi raportul lor cu individualismul. Disputa în legătură cu modul sub care există generalul şi raportul cu particularul a dat naştere la 2 cerinţe filosofice care vor fi cele mai importante numite:
normalismul – adepţii nominalişti
realismul – adepţii realişti.
Adepţii normalismului susţin că generalul nu este decât un simplu nume, el nu există nici în lucruri nici separat de acestea. Numai lucrurile au existenţă reală. Deviza “Universalia sunt nomina”. Principalii reprezentanţi sunt: Roselin, Duns Scotus, W. Ocean.
Reprezentanţii realismului susţin că noţiuni generale constutuie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterior lucrurilor şi independente de acestea. Pentru ei universalia sunt realităţi (universul există în realitate). Realiştii înterprind unanismul ca nişte entităţi de sine stătătoare pe câtă vreme raţionalismul contestă existenţa în realitate a universalului. Reprezentanţii sunt: Anselm, Toma d Aquina secolul XIII .
Atât nominalismul cât şi realismul sunt 2 orientări filosofice în filosofie, sunt 2 răspunsuri diferite la aceeaşi problemă filosofică, existenţa şi natura existenţei universalului. Sunt 2 prezentări diferite dar nu în sensul că una deţine adevărul şi una eroarea. Nominalismul tindea spre adevăr dar ajungea să fie adevăr, realismul deşi divergent avea semnificaţii importante pentru proba pusă în discuţie. Ambele vor înainta unilateral şi nu se vor impune ca singura soluţie posibilă. Deoarece nominalismul negând existenţa universalului punea în pericol ideea de ştiinţă, ori de la Platon şi Aristotel se ştia că a şti înseamnă a şti universal.
Realiştii înzestrează universul cu o transcendenţă, îl separă de individual. Prin urmare şi realismul avea o poziţie unilaterală faţă de universal, încât nu putea fi departe nici o realitate , dar s-a ales un progres. Pentru a înţelege mai bine trebuie să ştim că filosofia a existat şi în mediul arab, mai ales prin reprezentarea a 2 filosofi: ABEN ALI SINA – Anicenna şi ILEN ROSED – Averras.
Aceştia vor dezvolta filosofia lui Platon şi Aristotel aducând elemente înnoitoare, fiind nu numai comentator cât şi întregiuitor. Ei au determinat naşterea unui climat de liberă cugetare şi îndrăzniri filosofice, punând în evidenţă filosofia lui Aristotel şi Platon.
Amicenna era medic, scriitor, el reprezintă ramura orientală a filosofiei arabe. A scris cărţi de medicină, este considerat un întemeietor a istoriei medicinii. Lucrarea “Cartea tămăduirii” este o enciclopedie, găsim în ea o logică, matematică, meta-fizică. Sub aspect filosofic se inspiră din platonism, dar şi din spiritualism islamic. De fiecare dată el aduce lucruri noi faţă de filosofii care l-au inspirat.
Averroes reprezintă ramura occidentală a filosofiei arabe. Mai este numit şi comentatorul, pentru că a comentat natura. El pune în evidenţă pe Aristotel cel autentic. Filosofia lui se va răspândi în sec. XII în Europa, va susţine în renaştere şi în filosofia modernă.
Toma d`Aquino este unul din reprezentanţii realismului, un realist mai moderat şi se va încerca să realizeze o sinteză a întregii realităţi. Pleacă la Paris unde devine profesor universitar, va preda filosofia, a scris numeroase lucrări cum ar fi: “De veritate”, “Suma Theologică”. Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel. Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A încercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a fost canonizat. În 1879 sistemul lui filosofic a fost declarat de Vatican filosofia oficială a catolicismului. În 1925 se ţine un congres în care se hotăreşte să se lase ceea ce nu mai sunt în realitate şi să se păstreze credinţa în Dumnezeu. Aşa a apărut curentul filosofic numit neotomism. La această dată s-a hotărât să se revină la filosofia lui Toma. Profilul filosofic nu a fost pus în evidenţă. Filosofia Tomistă este complexă, are o bogăţie impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan filosofic.
Roger Bacon este filosof englez, a scris multe lucrări în care dezbate raportul dintre filosofie şi teologie, cauzele ignoranţei umane. El manifestă o mare încredere în raţiune, se ridică împotriva argumentelor autorităţilor anticilor. Consideră că este util să studiem pe antici dar ei au fost supuşi greşelilor. El critică nominalismul şi realismul şi opune metoda experimentală. Rămâne important prin îndemnul de a studia natura, de a înlătura credinţa în minusuri. El creează credinţele de cercetare ştiinţifică se ridică împotriva dogmatismului.
Duns Scotus secolul XIII- XIV. Este cel care va depăşi caracterul unilateral al realismului şi nominalismului, nu va fi acceptat nici de realişti nici de nominalişti. A lăsat o operă bogată, dă o interpretare aproape de adevăr a nominalismului. În secolul XIII apărea ca un prevestitor al unui nou veac.
W. Occan este un mare deschizător de drumuri, este scolastic dar pare să fie o resimţire a renaşterii. El va fi acela care va da lumină interpretării scolasticii.
Renaşterea
Caracterizare generală a renaşterii
Filosofia renascentistă
Termenul de Renaştere provine din limba franceză “Renaissance” care a fost pus în circulaţie în secolul XVIII pentru a însemna reînnoirea artelor. Începând cu deceniul III al sec XVII termenul va căpăta un sens deplin. De-a lungul timpului s-au născut puncte de vedere diferite. Se explică prin faptul complexităţii problemelor şi fenomenelor pe care le cuprinde Renaşterea şi datorită perspectivei diferite din care diferiţi cercetători cercetau această perioadă, fiind cercetată de istorici, literaţi, filosofi, fiecare a întreprins renaşterea prin prisma profesiei sale.
Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o adevărată auroră în această istorie, caracterizată prin adevărate explozii spirituale, materiale, efervescenţă culturală. Unii spun că Renaşterea este o mişcare culturală.
La apariţia Renaşterii au contribuit factori cum ar fi:
transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societăţii de la feudalism la capitalism
prin acumularea de cunoştinţe
a fost favorizată (renaşterea) de nevoia de adevăr şi raţionalitate
de nevoia de renunţare la dogme
întoarcerea la valorile culturale ale antichităţii
afirmarea nestingherită a individualităţii umane.
Şi astăzi mai există reacţii antirenascentiste, poziţie ce se opune admiterii unei etape de dezvoltare şi neagă Renaşterea. Aceasta supradimensionează realizările din evul mediu şi neagă pe acelea ce ţin de renaştere. Neagă faptul că Renaşterea ar fi o perioadă de progres cultural. Susţine că toate realizările care se atribuie Renaşterii au existat din evul mediu, şi că din sec. X au avut loc mai multe renaşteri succesive.
Majoritatea societăţilor recunosc Renaşterea ca o perioadă istorică specifică umanităţii. Delimitarea în timp a Renaşterii prezintă şi ea anumite poziţii controversate, dar în linii mari se recunoaşte că putem vorbi de renaştere din a doua jumătate a secolului XIV până în prima jumătate a secolului XVI.
Mai mulţi cercetători propun ca renaşterea să fie interpretată în 2 sensuri:
mai larg
mai restrâns.
În sens larg prin renaştere se caracterizează prin :
umanismul
reforma propriu zisă
reforma,
Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare socială şi spirituală.
UMANISMUL – este faza de început a renaşterii cu care debutează aceasta şi se caracterizează prin 2 elemente, şi anume:
prin întoarcerea la valorile culturale şi filosofice
prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatură, artă) pecntru ca să se premărească omul, care este considerat nu numai fiinţă naturală ci şi socială, fiind o parte a societăţii.
Această poziţie de exaltare a omului o găsim în operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, în care găsim exprimată înţelepciunea antică. Rabloise – în romanul “Mănăstirea din Tellem” î-şi ia ca motto “fă tot ce vrei” – este o chemare la descătuşarea omului, pentru că omul nu este considerat numai parte ci el este considerat şi ca întreg, el are obligaţii dar şi drepturi, el trebuie să trăiască ca o fiinţă reală cu aspiraţiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maximă în secolul XV în ITALIA ţi în sec XVI în celelalte ţări europene.
RENAŞTEREA PROPRIU ZISĂ – este etapa de maturitate în care se manifestă pregnant transformările generale ale renaşterii, în care cultura dobândeşte o mai mare autonomie faţă de antichitate. Se caracterizează prin dezvoltarea artei ilustrată de LEONARDO da VINCI, MICHELANGELO, RAFAEL. Prin dezvoltarea ştiinţei reprezentată de Copernic şi de dezvoltarea filosofiei reprezentată de Giordanno Bruno. În această fază umanismul continuă să se dezvolte mai ales în ţările din afara Italiei. Această fază a renaşterii are loc între 1450-1600.
REFORMA – este o altă dimensiune a Renaşterii legată de primele două, pregătită de Erasmus din Rotterdam, pusă în practică de către Martin Luther şi calvin. Reforma exprimă voinţa de emancipare, de însuşire a tuturor formelor vieţii, se manifestă tendinţa că viaţa socială să se despartă de biserică.
Renaşterea nu a fost un fenomen naţional, ci a fost o mişcare de eliberare spirituală care s-a manifestat şi în Franşa, Germania, Anglia, Polonia, Ţările Române. În acest sens putem aminti numele unor umanişti români, cum ar fi: Ioanes Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, şi într-un alt timp istoric Dimitrie Kantemir.
Filosofia renascentistă
Această filosofie a fost influenţată puternic de dezvoltarea statelor, când s-au pus bazele experimentului şi aplicaţiilor matematice. Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se caracterizează prin apelul la experienţă, care ca, cercetarea naturii să se facă fără prejudecăţi. Se caracterizează prin proclamarea libertăţii de gândire.
În cadrul filosofiei renascentiste deosebim 2 elemente : – pe de o parte revine modalităţii de gândire antică – se contură într-un fel sau altul filosofia antică sub forma reînoirii filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d Abano şi Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel. Filosofia lui Aristotel deabia acum este mai bine conturată.
În domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor tendinţe este Nicolo Cusanus, deşi cardinal esre un om foarte cult influenţat de umanism, lucrarea sa numită “Di docta ignoraţio” ridică nişte probleme foarte importante, presante de-a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine teza “Infinitatea universului”. De asemenea el era un bun cunoscător al matematicii şi vorbeşte de rolul metodologic al acesteia.
LEONARDO da VINCI – a trăit între 1452-1519, este un reprezentant de seamă al gândirii renascentiste, este un adevărat titan de care perioada a avut nevoie şi pe care a creato. Leonardo da Vinci nu a elaborat un sistem filosofic propriu zis dar a fost un remarcabil gânditor ce a tras concluzia teoretică de pe urma a numeroase observaţii şi experimente. El este cel care face pasul hotărâtor în abandonarea principiului autorităţii în ştiinţă. El cere ca să se studieze şi interpretează natura prin propria înţelepciune, el cere ca gândirea să fie proprie, să se treacă de la declaraţia abstractă a cunoştinţelor privind demnitatea omului la afirmarea valorii. Evul mediu poate fi depăşit prin afirmarea capacităţii creatoare a omului dând drept călăuză puterile sale intelectuale. Refuză înţelepciunea gata făcută şi cere contactul direct cu natura care să fie cercetată prin observaţii şi experienţă, dar şi raţiunea care este cristalizată în modelele matematicii. Leonardo consideră că cea mai importantă problemă a ştiinţei este cea a naturii. În acest sens el aduce o contribuţie importantă la teoretizarea şi aplicarea metodei în ştiinţă. La baza metodei ştiinţifice trebuie să stea experienţa pentru că înţelepciunea este fiica experienţei. Critică pe filosofii speculativi care sunt reprezentanţii unei false ştiinţe. După el nu se poate spune că o ştiinţă este adevărată care începe şi sfârşeşte în minte. Leonardo formulează două rezultate ale metodei experimentale, valabile şi astăzi :
să procedeze în mod sistematic
să repeţi de mai multe ori experienţa înainte de a face generalizări.
Leonardo pune accentul pe observaţii şi experienţă, nu a neglijat rolul intelectului în cunoaştere. El nu este un empirist şi are în vedere rolul raţiunii, gândirii prin descoperirea cauzelor, să descopere legile ce guvernează fenomenele. El clarifică problema dintre teorie şi practică, consideră că practica este subordonată teoriei. El spune că ştiinţa este căpitanul şi practica soldaţii. Studiază mai întâi ştiinţa şi apoi practica născută din această ştiinţă, ironizează pe aceea care ţin morţiş la practică. Leonardo a dat o importanţă deosebită matematicii spunând că aceasta ne oferă adevăruri sigure şi necesare. A avut preocupări multiple – pictor, sculptor, arhitect, fizician, anatomist, muzician, botanist, scriitor. În toate astea a adus o contribuţie importantă. În domeniul artistic apare ca un adevărat inovator al artei din sec. XV. Tablourile pictate de el – Monalisa, Cina cea de taină, Buna vestire, Madona şi pruncul sunt adevărate opere nemuritoare.
Leonardo este un adevărat UOMO UNIVERSALE. Criticul Edgard Papu arată cărei personalităţi i se poate atribui acest apelativ de uomo universale (om universal). Se poate atribui apelativul de uomo universale acelei personalităţi care stăpânesc cu geniu mai multe domenii ale culturii.
În sec. XVI – Neagoie Basarab este considerat un uomo universale, în lucrarea lui găsim o limbă bine calculată în efecte, calităţi de orator şi poet.
Antimonie Tineanu – uomo universale – cu o contribuţie deosebită la cultura românească. A scris opera de bază “Didahiile”. Din această operă reies calităţile lui de om universal – orator, xilograf, sculptor, arhitect, miniaturist.
Dimitrie Cantemir – uomo universale – filosof, istoric, compozitor, desenator, scriitor – “Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”.
GIORDANO BRUNO – 1548-1600 – s-a născut la Nala în apropiere de Napoli. La vârsta de 11 ani a fost încredinţat unui călugăr pentru educare, apoi într-o mănăstire ce o părăseşte în curând, fiind nevoit să ducă o viaţă de pelerin, deoarece era urmărit de Inchiziţie. Neputîndu-i suprima ideile, inchiziţia la 17 februarie 1600 la ars pe rug. El este considerat un erou al filosofiei. Opera sa reprezintă prototipul cunoaşterii umane. A scris mult, dintre operele lui amintim : “Arca lui Noe”, “Despre infinit”, “Despre cauză”, “Dialoguri Italiene”.
Deşi a dus o viaţă chinuită el a studiat operele marilor filosofi ai Antichităţii. Concepţia filosofică a lui se caracterizează prin atitudinea autodogmatică şi antiscolastică. El şi-a propus să elaboreze o nouă teorie asupra naturii spunând că obiectul filosofiei este natura, iar scopul ei este cunoaşterea naturii.
Lui îi sunt proprii 2 caracteristici :
dinamismul intern
ordinea.
Natura este finită şi întruchiparea ordinii şi perfecţiunii. El susţine idei după care Pământul nu poate fi centrul absolul al lumii fiindcă există o infinitate absolută de lumi. O altă idee importantă este considerentul că dinamismul şi dificultatea sunt determinate de contrar şi iminente naturii, el consideră că natura şi Dumnezeu sunt totuna. Susţinând ideea infinităţii Universului pe care o argumentează, completează teoria geocentrică a lui Copernic. A fost şi rămâne un filosof al Renaşterii ce a contribuit la dezvoltarea gândirii şi apropierea Renaşterii de perioada modernă sec. XVII.
Bibliografie
Ioan Banu – “Filosofia greacă până la Platon”. Ed. Ştiinţifică 1979
Platon – “Opere”. Ed. Ştiinţifică 1974 sau
Dialoguri în diferite ediţii
Aristotel – “Metafizica” . Ed. Academiei 1975 cap. I
Bacu Fr. – Noul organon . Ed. Academiei 1957 cartea I
Decartes R. – “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi de
a căuta adevărul în ştiinţă” . Ed. Ştiinţifică 1957 cap. I
Kant Im. – “Critica raţiunii pure” . Ed. Ştiinţifică 1969 cap. I
Hegel – “Ştiinţa logicii” . Ed. Academiei 1960 cap. I
Ghilgames – “Epopee” . Ed. Junimea 1977
Bhose Aniţa – “Eminescu şi Iudia”. Ed. Junimea 1978 cap. 6
“Eminescu şi Budismul”
Gh. Vlăduţescu – “Introducere în istoria filosofiei orientului” Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică” 1980
Vlăduţescu Gh. – “Filosofia în Grecia Veche” Ed. Alleatros 1954
Vlăduţescu Gh. – “Introducere în istoria filosofiei medievale”
Ed. Enciclopedică 1973
Vlăduţescu Gh. – “Istoria filosofiei moderne şi contemporane” vol. I
Ed. Academică 1984
Vlăduţescu Gh. – “Manualul lui Epictet” Ed. Cultura naţională 1925
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
