Mamiferele reprezinta cea mai superioara grupa a lumii animale. Aceasta, însă, nu vorbeşte despre superioritatea absolutăîn structura tuturor sistemelor lor de organe. De pildă, aparatul circulator la păsări n-are ostructură mai puţin dezvoltată ca la mamifere. Iar aparatul respirator şi organele vizuale la păsări sunt chiar mai desăvîrşite. Păsările sunt mai superioare mamiferelor şi după intensitatea proceselor metabolizmului. Superioritatea hotărîtoare a mamiferelor asupra altor animale este condiţionată de dezvoltarea considerabilă a creerului, care ajunge la ele la o complicaţie şi desăvîrşire extrem de mare atît din punct de vedere morfologic, cît şi din punct de vedere funcţional. Studierea structurii şi evoluţiei mamiferelor are o mare importanţă pentru înţelegerea originii omului şi filogenezei organelor lui. Clasa mamiferelor cuprinde 3200 de specii.
În istoria Pămîntului mamiferele au apărut înaintea păsărilor. Dinţii şi unele oase ale mamiferelor vechi au fost găsite în straturile care aparţin la începutul erei mezozoice. Strămoşii lor au fost teriozaurii. După fosilele găsite ne putem da seama, că primele mamifere au fost animale de mărimea unui şobolan. Aceste animale mici şi, probabil, încă foarte nedesăvîrşite greu rezistau concurenţei cu reptilele mari. Însă ele posedau însuşiri progresive de structură, care le dădeau în procesul filogenezei superioritate. Un rol mare a jucat desăvîrşirea organelor de respiraţie, circulaţiei sangvine şi mecanizmelor fiziologice, care întreţineau temperatura constantă la un nivel înalt (homeotermie). Toate acestea, împreună cu dezvoltarea progresivă a organelor de simţ şi creerului le-a dat mamiferelor superioritathotărîtoare asupra reptilelor. Spre sfîrşitul erei mezozoice reptilele au început să dispară şi de la începutul erei cainozoice predominau mamiferele.Caracteristica clasei mamiferelor. Corpul mamiferelo, la fel ca şi la al reptilelor este alcătuit din cap, gît, trunchi, coadă şi membre. În piele se dezvoltă anexele caracteristice pentru mamifere-părul. Învelişul de păr împedică perderea de căldură, joacă un rol însemnat în întreţinerea temperaturii constante a corpului. La fel el apără pielea de leziuni şi de umezeală. În piele se mai află glandele sudoripare şi sebacee. Glandele mamare nu sunt altceva decît glande sudoripare modificate. Scheletul axial este alcătuit din 5 regimuri, ca şi la reptile. Regiunea cervicală a coloanei vertebrale întotdeauna (cu 3 excepţii) este alcătuită din 7 vertebre. Vertebrele toracale, de obicei în număr de 12-15 sunt articulate cu coastele. Pe vertebrele regiunii lombare (de la 2 pînă la 9) se află numai rudimentele coastelor. Regiunea sacrală este mai bine dezvoltată decît la reptile şi este deobicei formată din 4 vertebre concrescute. numĂrul vertebrelor codale este foarte variat. Creerul, ca şi la alte vertebrate este alcătuit din 5 regiuni. Emisferele mari ajung la o dezvoltare superioară. Mărimea loreste condiţionată de proliferarea scoarţei (cortex) emisferele mari, care devine regiunea superioară a sistemului nervos central (tipul mamal de structură a creerului). Anterior de emisferele mari sunt situaţi lobii olfactivi mari. Dezvoltarea acestei regiuni a creerului este condiţionată de importanţa mirosului în viaţa mamiferelor. Mezencefalul mamiferelor este relativ mic. El este format nu din 2 lobi ca la organizmele inferioare, dar din 4 (corpii cvadrigemeni), perechea anterioară-optici şi posterioară-auditivi. Asemănător telencefalului se dezvoltă şi cerebelul. La mamifere el este alcătuit din partea centrală-vermis şi emisferele cerebelului de dimensiuni mari. Dezvoltarea cerebelului condiţionează formele complicate de coordonare a mişcărilor. Dintre organele de simţ un rol important în viaţa mamiferelor îl joacă organul olfactiv. Cu ajutorul lui mamiferele se orientează în spaţiu-îşi caută hrană, percep apropierea duşmanului, găsesc femelele. Organul vizual are o structură mai simplă decît la păsări. Multe dintre mamifere nu posedă vedere cromatică (cîinele). Acomodarea este realizată la ei numai prin schimbarea formei cristalului. Organul auditiv este alcătuit din 3 regiuni-urechea exterioară, medie şi cea internă. Urechea externă este formată din canalul auditiv extern şi pavilionul urechii. Corpul mamiferelor spre deosebire de celelalte vertebrate, este împărţit de diafragmă în cavitatea toracală şi cavitatea abdominală. Aparatul digestiv, format din aceleaşi organe, ca şi la reptile, are o dezvoltare mai superioară. Dinţii sunt diferenţiaţi. Ei se împart în incisivi (incisivi), canini (canini), premolari (praemolares) şi molari (molares). Structura dinţilor are o mare importanţă în sistematica mamiferelor. Se obişnuieşte ca numărul dinţilor la mamifere să fie exprimat prin formula dentară. În această formulă tipurile de dinţi se înseamnă cu prima literă din denumirea lor latină (i-incisivi, c- canini, p- premolari şi m- molari), apoi în formă de fracţie se scrie numărul dinţilor de pe o parte a macsilarului superior şi inferior. După semnul de egalitate se scrie numărul general de dinţi. Asa dar, formula dentară a omului poate fi înscrisă în felul următor- i 2/2 c 1/1 p 2/2 m 2/3=32. Formula dentară la epurele de casă- i 2/1 c 0/0 p 3/2 m 3/3=28. Stomacul la mamifere constă din regiunea lărgită cardială, care se uneşte cu esofagul şi din porţiunea pilorică, care trece în intestinul duodenal şi din porţiunea despărţită de el-pilor (pylorus). La unele mamifere stomacul este format din 3 părţi (cetaceele) sau din 4 părţi (rumegătoarele). Intestinul subţire şi cel gros sunt diferenţiate în sectoare. La limita dintre intestinul subţire şi gros se află cecul. Cecul la animale erbivore joacă un rol însemnat în digestie, în el, cu participarea bacteriilor, se petrece mistuirea celulozei. La cai şi la epurele de casă este mai mare decît stomacul. La carnivore şi primate cecul s-a redus şi apendicele vermicular prezintă un rudiment al organului digestiv cîndva foarte însemnat. Spre deosebire de toate celelalte vertebrate la mamifere (înafară de monotremate) lipseşte cloaca şi intestinul rect se deschide la exterior prin orificiul anal. Aparatul respirator este cu mult mai bine dezvoltat decît la reptile. Bronhiile principale, întrînd în plămîni, se ramifică, formînd un arbore bronhial compus din bronhii de ordinul 2, 3, ş.a. De la cele mai mici bronhii se ramifică bronhiolele cu pereţi subţiri, pe capetele finale ale cărora se află acinele-raceme (ciorchine) de vezice pulmonare-alveole. Prin pereţii lor trec capilare sangvine. Suprafaţa generală a numeroaselor vezice pulmonare, prin care se petrece schimbul de gaze dintre aer şi sînge, este mult mai mare la mamifere decît la reptile. În aparatul circulator al mamiferelor, la fel ca la păsări, vasele circulaţiei mici sangvine sunt complect despărţite de vasele circulaţiei mari. Inima este împărţită de peretele despărţitor în jumătatea stîngă arterială şi dreaptă venoasă. Circulaţia mare a sîngelui se începe cu un vas-arcul aortei (stîng), care duce sînge pur arterial. Circulaţia mică se începe de la ventriculul drept cu artera pulmonară. Bifurcîndu-se în ramura dreaptă şi stîngă ea duce sîngele venos la plămîni. Din plămîni sîngele arterial trece prin venele pulmonare şi se varsă în atriul stîng. Aparatul excretor al mamiferelor, ca şi la reptile, este prezentat prin rinichii metanefrotici, de la care pornesc ureterele ce se deschid în vezica urinară. Glandele genitale ale masculului-testicelele-se dezvoltă în cavitatea abdominală, cu timpul ele se permută în proeminenţa exterioară în formă de sac-scrot (scrotum). Scrotul comunică cu cavitatea corpului prin canalul inginal, care la formele superioare se cicatrizează. La testicul se alipeşte anecsa-epididimul. Vasele deferente (canalele lui Volf) la mamifere se varsă nu în cloacă, dar în sinusul uro-genital izolat de ea, legat cu vezica urinară. De la sinus porneştecanalul urinar. Sunt prezente glandele anexale-vezicile seminale şi prostata. Glandele genitale ale femelei sunt ovarele pare. Căile genitale la formele inferioare sunt prezentate printr-o pereche de tuburi, fiecare din ele constă din 3 părţi-oviduct (tuburile lui Falope), uter şi vagin. Marsupialele posedă 2 oviducte, 2 utere şi 2 vagine. Pe măsura trecerii la organizme mai superior organizate capetele posterioare ale tuburilor genitale se contopesc şi formează sectoare impare. La primate şi om rămîn pare numai oviductele, pe cînd uterul şi vaginul devin impare. Prezenţa uterului, în care are loc dezvoltarea uterină a fătului constituie una din particularităţile ale mamiferelor.Privire asupra clasei.Clasa mamiferelor se divide ]n trei sub clase.Subclasa Prototerienilor. Acestea sunt mamifere străvechi care au apărut la începutul erei mezozoice (perioada triasicului). Din speciile ce trăiesc în zilele noastre această subclasă include numai ornitorincul şi ehidna, care trăiesc în Australia. Prototerienii constituie o ramură laterală din arborele genialogic al mamiferelor. Pentru ei sunt caracteristice o serie de însuşiri, care îi apropie de reptile. În special, intestinul rect la ei, ureterul şi canalele genitale se dechid în cloacă. Prototerienii se îmulţesc, la fel ca şi reptilele depunînd ouă. Termoreglarea este nedesăvîrşită, temperatura corpului variază de la 26 de grade pînă la 34 de grade. Glandele mamare sunt lipsite de mameloane şi se deschid prin numeroase orificii pe o porţiune glandulară specială, de pe care puii ling lapte. Ehidnă (Tachzglossus aculeata)-mamifer din ordinul monotrematelor. Corp pînă la 60cm lungime, acoperit cu păr aspru şi ţepi, picioare mici, cu gheare pentru scormonit. Se hrăneşte cu furnici şi cu alte nevertebrate, pe care le prinde cu ciocul lung şi limba cleioasă. Se îmulţeşte prin ouă, pe care le ţine, ca şi pe pui, într-o pungă de pe abdomen. Este răspîndită în Australia, Noua Guinee, Tasmania. Carnea ehidnei este folosită în alimentaţie. Ornitorinc (ornithorhynchus anatinus)-mamifer primitiv semiacvatic din ordinul monotrematelor. Corp de 45-60 cm şi coadă de 14-15 cm lungime, acoperite cu blană brună, aspră şi deasă. Cap rotund, urechile externe lipsesc, bot asemănător cu un cioc de raţă. Picioare mici, degetele sunt unite prin membrane înotătoare, cu ghiare pentru săpat. Ornitorincul se hrăneşte cu nevertebrate acvatice mărunte. Femela depune 1-4 ouă, pe care le cloceşte pînă la 10 zile. Puii sunt apăraţi timp de 4 luni. Ornitorincul înoată bine. Trăieşte mai mult pe uscat. Se întîlneşte în Australia şi Tasmania. Este vînat pentru blană şi carne. Subclasa Metaterienilor.Au apărut în mijlocul erei mezozoice şi spre începutul erei cainozoice sau răspîndit larg pe toate continentele, în prezent au rămas numai în Australia şi parţial în America de Sud. Metatarienii actuali sunt tare variaţi după dimensiune, structura, alimentare şi modul de viaţă. Reprezentantul principal al metatarienilor ierbivori este kangurul. Lupul marsupial este animal de pradă de dimensiunile cîinelui. Cîrtiţa marsupială se aseamănă cu cea comună. Metatarienii sper deosebire de prototerieni nasc pui vii, care se dezvoltă intrauterin. La ei însă placenta nu se formează şi puii la naştere nu sunt dezvoltaţi complect, la cangurul uriaş, care după dimensiuni îl întrece pe om, noii născuţi sunt de mărimea unei nuci. La metatarieni (marsupiale) pe partea abdomenală a corpului se află marsupiu, în el are loc dezvoltarea puiului după naştere. Puii aflînduse în marsupiu atîrnă de mameloanele glandei mamale. Marginile gurii lui sunt concrescute în jurul mamelei. Creerul are o structură primitivă. Temperatura corpului este mai joasă decît la placentare. Kangurul-nume dat mai multor specii (peste 40) de mamifere, marsupiale ierbivore din familia macropodidelor, subordinul diprotodontelor. Corp de 25cm-3m lungime. Blană sură, la unele forme roşcată, la altele cu dungi transversale întunecate. Cap mic, membrele anterioare scurte (adaptate mai mult pentru ţinerea hranei), cele posterioare (adaptate pentru deplasare), precum şi coada-lungi şi puternici. Femela naşte 1 (rar 2) pui mic (pînă la 3cm lungime), slab dezvoltat, pe care îl pune în marsupiu, unde el se hrăneşte cu lapte (în primele luni) şi creşte pînă la vîrsta de 6-8 luni. Kangurii sunt răspîndiţi în Australia, Tasmania şi Noua Guinee. Există forme de stepă, de munte, arboricole. Cel mai mare este kangurul gigantic (Macropus giganteus). Multe specii de kanguri se vînează pentru carne şi blană. Subclasa Placentarelor. Reprezentanţii acestei subclase au apărut de la mamiferele primitive independent de prototerieni şi metatarieni. În decursul erei mezozoice ele au fost reprezentate de specii puţin numeroase. Cu toate că ele au apărut mai tîrziu decît alte mamifere însă datorită unei structuri mai complicate, ele predominau. Particularităţile caracteristice ale acestei subclase sunt următoarele-dezvoltarea intrauterină îndelungată, în timpul căreia embrionul este legat cu mama prin placentă, lipsa marsupiului, dezvoltarea consiberabilă a scoarţei creerului, ambele jumătăţi ale cărora sunt unite prin corpul calos. Placentarele actuale se subdivid în 16 ordine, dintre care o să ne oprim doar la 10.Ordinul insectivorilor. Sunt cele mai renumite mamifere, la care sau păstrat trăsăturile caracteristice placentarilor vechi. Din ordinul examinat fac parte mamiferele mici cu sistemul dentar slab diferenţiat. Emisferele creerului relativ mici sunt lipsite de circumvuluţiuni. Pe capătul botului de obicei se află o trompă mică mobilă. Reprezentanţii ordinului sunt-chiţoranul, cîrtiţa, ariciul şi desmanul. De insectivorele vechi este legată originea multor ordine ale placentarelor. Desmanul (Desmana moschata)-animal din ordinul insectivorelor. Corp de 180-215mm lungime. Spate brun-cafeniu, burtă alb-argintie, blană moale şi deasă, preţioasă. Este răspîndit în partea superioară a bazinului Volgăi şi în cîteva regiuni ale Ucrainei. Desmanul trăieşte în vizuini, pe malurile îmburuenite ale bălţilor şi rîurilor mici. Femela naşte cîte 1-5 pui de două ori pe an. Aricii-deşi aricii trăiesc, de obicei, în preajmaomului, ei mai ascund însă multe taine. Despre dînşii s-au plăzmuit o serie de neadevăruri, de exemplu, cum că ei prind cu uşurinţă şoarecii şi de aceea pot înlocui pisicile. În realitate, aricii nu pot să concureze cu şoarecii, sprinteneala cărora a devenit proverbială, doar dacă aceştia sunt bolnavi sau se află în captivitate. Hrana principală a aricilor o constituie insectele. Ariciul este un mamifer ce face parte din ordinul numit insectivore. Acesta la rîndul său cuprinde 7 familii de animale mici şi foarte mici-talpide, solenodontide, macroscelide, tenrecide, soricide, crizocloride, erinaceide. Aricii pot nimici în pădure (şi nu în locuinţa omului) cuiburile de rozătoare împreună cu tot cu pui care provoacă daune agriculturii şi gospodăriei silvice. În cazuri rare, însă, ei pot devasta cuiburile păsărilor, ataca broaşte, şopîrle. Aricii sunt destul de mîncăcioşi şi în ceea ce priveşte căutarea hranei sunt foarte activişi perseverenţi. În condiţii casnice ei consumă aproape tot ce li se dă, deşi au unele preferinţe, care şi au servit drept sursă de legende. Aşa este, de exemplu, cunoscuta legendăcu merele, pe care ei chipurile, le prind în ace şi le duc în magazinele lor ca rezervă pentru iarnă. De regulă, însă, aricii nu mănîncă fructe şi nu-şi fac rezerve. Se presupune, că ei îşi curăţă cu suc de mere acele şi pielea de insectele parazite. În ţara noastră trăiesc 4 specii de arici-comun, dauric, cu-ace-negre şi cel urecheat. Cel mai răspîndit este ariciul-comun care se întîlneşte mai ales în Zona Codrilor şi de-a lungul Nistrului şi Prutului. Poate fi des observat la marginea pădurilor, în rîpe sau în perdelele de protecţie a cîmpurilor. El evită locurile umede, iar pe timp de ploaie preferă să steie în culcuş. Vara nu-şi construieşte culcuşuri speciale, mulţumindu-se cu cele naturale (semiscorburi din apropierea rădăcinilor, tufişuri dese ş.a.). Este activ noaptea. Atunci iese la vînătoare. Acumulînd vara rezerve de grăsime, iarna la temperaturicare nu depăşesc 10°C se cufundă în somnul de iarnă (hibernare). Primăvara devreme, cînd în pădure mai este zăpadă, aceste animale ţepoase se trezesc. Slăbite ele se pornesc să vîneze tot ce pot prinde. Curînd după hibernare la arici începe perioada nupţială. Peste 7 săptămîni femelele nasc pînă la 8 pui orbi şi goi. La prima vedere s-ar părea că aricii au un scut de apărare foarte bun. Şi el întradevăr este bun, dar şi duşmanii aricilor sunt numeroşi. Pentru arici cei mai numeroşi duşmani sunt bufniţele, huhurezii, uliii, înzestraţi cu gheare lungi, precum şi vulpea. Cîrtiţa (Talpa europaea)-maifer insectivor din familia talpidelor. Corp de 12-16,5 cm lungime, acoperit cu păr de culoare închisă, mătăsos, scurt şi des. Cap alungit, rîtul ascuţit, ochi ascunşi sub piele, pavilioanele urechilor sunt reduse. Piciorele anterioare sunt asemănătoare cu nişte lopeţi, au muşchi puternici, gheare lungi, tăioase, care servesc pentru săparea galeriilor. Coada scurtă. Duce o viaţă subterană. Se hrăneşte cu nevertebrate, în special cu insecte, larve şi viermi, pe care le găseşte relativ uşor, datorită mirosului, pipăitului şi auzului foarte dezvoltate. Primăvara femela naşte 3-9 pui, care după un an devin maturi. Cîrtiţa are o răspîndire largă, în Moldova-pe tot teritoriul. Este un animal mai mult folositor. Chiţoranul (Sorex)-gen de mamifere insectivore din familia soricidelor. Corp de 30-90 mm lungime, acoperit cu blană cenuşie-brună, bot lung, dinţii ascuţiţi şi cu vîrful roşu, urechi scurte. Cuprinde circa 60 de specii, răspîndite în Europa, Asia, America de Nord şi în partea de nord a Americii de Sud. În Moldova se întîlnesc 2 specii de chiţoran-comun (Sorex araneus) şi mic (Sorex minutus). Chiţoranii trăiesc în regiune de tundră, silvice şi în cele de silvostepă. Sunt folositori-se hrănesc cu insecte dăunătoare. Ordinul Chiropterelor. Reprezentanţii acestui ordin îşi trag originea lor de la insectivorele arboricole şi sunt considerate ca o ramură a lor, care sa izolat în legătură cu adaptare la zbor. Membrele lor anterioare sunt transformate în aripi, suprafaţa zburătoare acărora este alcătuită dintro membrană cutanată întinsă între degetele membrelor anterioare, la fel şi între membrele anterioare, posterioare şi coada. În legătură cu dezvoltarea aripilor pe stern se află carena de dimensiuni mici. Duc o viaţă nocturnă. Majoritatea speciilor aduc folos hrănindu-se cu insecte dăunătoare. Vampirii americani noaptea se năpustesc asupra mamiferelor mari şi sug sîngele lor. Sunt şi specii ierbivore. Ordinul Rozătoarelor. Reprezintă o grupă de placentare, care devreme s-a izolat. În prezent în componenţa acestui ordin intră pînă la 3000 specii. Din elel fac parte speciile de dimensiuni mici (muridele) şi de dimensiuni mijlocii (castorii, iepurii). Sunt caracteristice particularităţile dinţilor-incisivii cresc încontinuu din care cauză rozătoarele rod permanent obiecte tari, ceea ce duce la tocirea incisivilor, cninii lipsesc, molarii posedă o suprafaţă de masticaţie mare, predestinată pentru mărunţirea hrănii vegetale. Cecul este bine dezvoltat, deseori după dimensiuni întrece stomacul. Emisferele creerului sunt slab dezvoltate şi sunt lipsite de circumvoluţiuni. Rozătoarele au mare importanţă economică. Din ele fac parte animale industriale cu blănuri scumpe, în special veveriţa, bizamul (guzganul de mosc, ondatra, castorul). Multe rozătoare sunt vătămători a gospodăriilor săteşti şi pricinuiesc pagube mari. Este necesar de remarcat rolul rozătoarelor în epidemiologia numeroaselor boli infecţioase ale omului. Bolile infecţioase, transmise de către animale, în special de către rozătoare au căpătat denumirea de zoonoze. La ele se referă ciuma, tularenia, febra exantematică (richetsioze), encefalitele virotice, ş.a. Agenţii patogeni ai zoonozelor sunt capabili să se îmulţească în organizmul rozătoarelor, şi anume ele suportă boala, iar uneori devin purtători de germeni ai infecţiilor periculoase pentru om. O particularitatea biologică importantă a rozătoarelor, în urma căreia anume acest ordin joacă un rol extraordinar de mare în răspîndirea infecţii, este însuşirea de a se înmulţi extrem de repede. Perioada intrauterină la rozătoarele muride este scurtă (la şoarece şi guzgan-20-21 de zile). Ele nasc pînă la 10 pui, care ajung repede la maturitatea sexuală (pubertatea). În anii cu condiţii favorabile numărul rozătoarelor creşte fulgerător. În cazul unui număr mare de mamifere în localitatea dată se creează condiţii favorabile pentru răspîndirea infecţii, apare epizootia (îmbolnăvirea şi peirea în masă a rozătoarelor). În cazul lipsei măsurilor antiepidemice boala se răspîndeşte asupra populaţiei şi apare epidemiile. Încă la începutul sec. nostru N. F. Gamaleia a menţionat, că epidemiilor de ciumă întotdeauna la premergea epizootia acestei boli printre rozătoare. În epidemiologia zoonozelor un rol extrem de mare aparţine ţîstarilor, marmaotelor (Marmota sibirica) (din familia sciuridelor) şi numeroaselor specii din familia muridelor. La ultima se referă-şoarecii de casă, de cîmp şi de pădure, şobolanii, şobolanul de apă, gerbelina (nisiparniţa) ş.a. Ciuma în natură este întreţinută în formă de focare printre rozătoare. Ultimele prezintă rezervorul de bază al acestei infecţii atît de periculoasă. Drept izvor principal al bolii servesc ţîstarii, Marmota sibirica, gerbelinele, şoarecii şi şobolanii. Studierea tularemiei a apărut, că omul nu reprezintăpericol pentru cei ce-l înconjoară şi infectarea are loc pe altă cale. În condiţii naturale se îmbolnăvesc de tularemie şobolanii de apă, arvicolinele (şoarecii de cîmp), hîrciogii, ţîstarii, şobolanii, ş.a. Deosebit de repede boala se răspîndeşte primavara printre şobolanii de apă, iar toamna şi iarna printre şoarecii de cîmp, arvicoline, care în acest timp trăiesc împreună în grămezi de paie, fîn. Agenţii patogeni ai tularemiei sunt daţi afară împreună cu urina şi masele fecale ale rozătorului bolnav. Omul se îmbolnăveşte prin contacterea cu rozătoarele, cu pelicele le lor sau cu apa infectată de rozătoare, cu fînul şi alte obiecte, la fel prin purici şi căpuşe, care sau alimentat cu sîngele rozătoarelor bolnave. Rozătoarele sunt izvorul unei serii de febre eczantematice (richetsioze), din care face parte febra eczantematică murină, transmisă la om de către puricile şobolanului, iar mai departe răspîndită de păduchi. Această boală posedă focalitatea naturală. De richetsiozele Orientului Îndepărtat şi Siberiei transmise de căpuşe, omul se îmbolnăveşte de la rozătoare şi alte animale (cîini) prin căpuşe, şi nu sunt răspîndite de către păduchi. Encefalita de primăvară-vară (de taiga) este o boală a rozătoarelor (burunducul, şoarecii de cîmp), insectivorelor (ariciul, cîrtiţa) şi altor mamifere, la fel şi a păsărilor din taiga. În taiga pe alocuri se întreţin focare naturale stagnate de encefalită. Agentul de transmisie (şi rezervorul) infecţiei sunt anumite specii de căpuşe. Rozătoarele servesc la fel şi ca rezervor (alcătuit din alte mamifere) pentru agentul patogen al leptospirozei (gălbinările infecţioase ale omului). La şobolani boala decurge latent, nu se observă epizootii. Printre şobolanii cenuşii de la 10 pînă la 40% sunt purtători cronici de leptospire. Agentul patogen al infectiei poate fi evidenţiat în rinichii lor. Ei sunt eliminaţi cu urina. Transmiterea agentului patogen al bolii animalelor şi omului are loc prin intermediul apei şi produselor alimentare murdărite cu urină sau excrementele şobolanilor, la fel şi în timpul scăldatului. Ca rezervor natural pentru leişmanioza cutanată în Asia Mijlocie servesc unele specii ale rozătoarelor de stepă, în special nisiparniţa mare cu coadă roşie şi ţîstarul cu degete subţiri. Pe alocuri sunt infectate pînă la 40% din aceste animale. Agentul patogen al bolii este transmis omului de către moschiţi (flebotomi). Rozătoarele sunt sensibile la cărbune (ulcerul siberian), turbare şi bruceloză şi joacă un rol important la răspîndirea bolii în natură. Aceste date dovedesc rolul deosebit de important al rozătoarelor în răspîndirea unui şir de boli infecţioase periculoase. De aceea combaterea rozătoarelor ocupă un loc însemnat în sistemul de măsuri antiepidemice. Însă combaterea aceasta nu trebuie să se răspîndească asupra speciilor, care au importanţă în economia naţională (veveriţele, castorii, nutria, ş.a.). Iepuri-este denumirea dată unor animale din familia leporide. Se cunosc circa 45 de specii larg răspîndite. Se disting 3 grupuri-iepuri-propriu-zişi (15 specii), iepuri-de-vizuină (15 specii) şi iepuri-cu-blană-aspră (15 specii). În Moldova se întîlnesc 4 specii de iepuri-propriu-zişi (iepurele-comun sau iepurele-de-cîmp, iepurele-alb, iepurele-de-Manciuriea şi iepurele-tolai) şi o specie de iepure-de-vizuină (iepurele-de-vizuină-european). Pe teritoriul Moldovei se întîlneşte iepurele-comun, care preferă locuri deschise, trăind în cîmpii, tufişuri, rarişti. El se hrăneşte cu vegetale. Vara are blana de culoare brună-cenuşie, care în timpul iernii devine mai deschisă. Iepurele este un adevărat maiestru la inducerea în eruoare a urmăritorilor. Instinctul precauţiei îl face ca înainte de a se opri pentru popas să-şi mascheze direcţia drumului, încîlcindu-şi urmele-ba merge înainte, ba o ia pe aceeaşi urmă înapoi. Şi după aceasta să mai încerce vînătorul să găsească unde se află! De urmărire iepurele scapă făcînd cercuri mari şi oprindu-se din cînd în cînd ca să-l mai vadă pe ce-l ce-l urmăreşte. Iepurele are o mulţime de duşmani-vulpea, buha, uliul-găinelor, lupul, ş.a. Deşi seminţia iepurească e cît se poate de vivace (femela naşte de 3-4 ori pe an cîte 3-7 pui), în ultimile decenii numărul de iepuri a scăzut mult. Cauzele principale sunt aplicarea în mod nechibzuit a pesticidelor în agricultură şi braconajul. Puii de iepuri sunt nimiciţi, mai ales, în timpul secerişului (de către combaine). De aceea se recomandă de a începe recoltarea să se sperie sau să se alunge puii de iepuri din calea maşinilor. Adesea copiii sau cei vîrstnici găsind în pădure pui de iepure îi aduc acasă, crezînd că-i salvează. Însă în condiţiile casnice ie pier. În Moldova iepurii sălbatici sunt vînaţi într-un număr limitat pentru carnea şi blana lor. Iepurele-de-vizuină-european-este singura specie de iepure domesticită, srămoşul a peste 60 de rase de iepuri-de-casă. În stare sălbatică el se mai întîlneşte în sud-vestul Ucrainei, unde formează colonii. În Moldova se cresc circa 15 rase de iepuri-de-casă de la care se obţin pielicele, carne dietică şi puf. Dintre rasele pentru carne şi blană cele mai cunoscute sunt rasele Uriaşul-sur şi Uriaşul-alb (care cîntăresc cîte 5-7 kg). Iepuroaicele sunt foarte prolifice. Ele nasc de 4-5 ori pe an cîte 1-14 iepuraşi. Aceştia, spre deosebire de puiuşorii iepurelui-de-cîmp, sunt goi şi orbi. Abea la cea de a 10-12-cea zi ei deschid ochii, le creşte părul. Timp de 16-20 de zile sunt hrăniţi de iepuroaică, apoi li se dă şi altă hrană. Nutrie (Myocastor coypus)-mamifer activ din ordinul rozătoarelor. Corp de 50-85 cm lungime şi masa de 6-12 kg. Coadă lungă. Blană, de obicei, de culoare brună-cenuşie. Urechi şi picioare scurte. Degetele membrelor posterioare sunt unite printr-o membrană înotătoare. Femela are 4-5 perechi de mamelesituate pe laturile corpului. Nutria se hrăneşte cu vegetale. Se înmulţeşte de 1-2 ori pe an. Gestaţia durează 127-133 de zile. La o fătare femela produce pînă la 8 puiuşoribine formaţi. Ajunge la maturitate sexuală la 4-5 luni. În captivitate trăieşte 8-10 ani. Patria nutriei este America de Sud. Nutria trăieşte pe malurile rîurilor, prin bălţi, făcîndu-şi vizuini în mal sau cuiburi în desişuri. Se vînează pentru blană şi carne. A fost aclimatizată în mai multe ţări.în Moldova nutria a fost adusă în 1930 şi se creşte în cuşti sau în condiţii de semilibertate. Ordinul carnivorelor. Reprezentanţii actuali ai acestui ordin provin de la o ramură de carnivore fosile, care devreme s-a separat-creodonţi. Din carnivorele actuale fac parte animalele de pradă, care posedă o anumită structură a dinţilor. După incisivii mici slab dezvoltaţi la ei urmează canii lungi şi ascuţiţi. Se deosebesc după dimensiunile sale premolarul posterior de pe macsilarul superior şi molarul anterior de pe macsilarul inferior, care au căpătat denumirea de măsele carnasiere. Reprezentanţii acestui ordin au ghiare mari, la felide ele sunt retractile. Într-o măsură considerabilăsunt dezvoltate emisferele mari ale creerului. Suprafaţa lor este întretăiată de circumvoluţiuni. Acest ordin cuprinde familia canidelor, procionidelor, ursidelor, mustelidelor, filidelor şi viveridelor. Mulţi reprezentanţi, în acelaşi număr şi vulpile, vulpile polare, jderul, zibelina sau samurul, nurca, hermina sau hermelina şi vidra servesc ca obiecte de vînat (pentru industria de blănuri). Cîinele a fost primul animal, pe care omul vechi la domesticit. Numeroasele rase de cîini actuali sefolosesc ca cîini de vînătoare, de tracţiune, sanitari, copoi ciobăneşti şi ca animale de cameră. Cîinii sunt pe larg folosiţi în experimentele fiziologice. Din animalele absolul dăunătoare, care aduc numai daună şi sunt supuse exterminării complecte, face parte lupul. Carnivorele au o anumită importanţă epidemiologică. Cîinii şi lupii servesc ca izvor de infectare a omului de turbare. Tot de la ei omul se infectează cu echinococul unilocular. Vulpile obişnuite, vulpile polare şi cîinii infectează omul cu alveococ. Pisicile participă la întreţinerea focarelor de opistorhoză. Vulpe-denumire dată mai multor specii de mamifere omnivore din familia canidelor. Corp pînă la 90 de cm lungime şi 14 kg greutate, bot lung şi îngust, urechi ascuţite, coadă lungă şi stufoasă. Vulpele sunt larg răspîndite în Europa, Asia, America şi Africa. Trăiesc prin păduri, stepe, semipustiuri, bălţi, munţi (pînă la o altitudine de 4,5km). Folosesc vizuinile altor animale sau îşi construiesc vizuini proprii. Se hrănesc cu şoareci, iepuri, reptile, păsări, fructe, ş. a. Vulpea de regulă, are blană roşcată, pe burtă mai întunecată, cenuşie sau albă. Îşi face vizuinile adesea cu mai multe ieşiri în sol nisipos (prin rîpi, văgăuni). Prin aprilie femela naşte 4-12 pui, care ajung la maturitate peste 10-11 luni. Calitatea blănii este mai bună în timpul iernii. Vulpea argintie-rasă obişnuită prin selecţie din specia canadiană V. fulvus. Este preţuită pentru blana ei neagră cu luciu argintiu. Vulpea polară (Alopex lagopus)-este răspîndită în nordul Euroasiei şi Americii de Nord. Are botul şi urechile rotungite, părul în timpul iernii este alb ca zăpada sau albastru, din care cauză este numită şi vulpea albastră, blana ei este foarte preţioasă. Jderul (Martes)-gen de mamifere din familia mustelidelor. Corp alungit, blană, de obicei, deasă şi pufoasă, cu nuanţe predominante brune şi cafenii. Se cunosc 6 specii, răspîndite în Europa, Asia şi Africa de Nord. În Moldova se întîlnesc două specii-Jderul-de-pădure (Martes martes) şi Jderul-de-piatră (Martes foina). Corp de circa 50 de cm lingime, coada de 25 de cm. Femela naşte o dată pe an (de obicei în aprilie) 2-8 pui, jderii trăiesc, de obicei, prin păduri, printre stînci, sunt mai activi noaptea, se hrănesc cu mamifere mici, păsări, insecte, fructe, pomuşoare.în Moldova jderii sunt ocrotiţi prin lege. Nurcă (Mustela)-denumire dată unor animale mamifere carnivore semiacvaticedin familia mustelidelor. Corp de 28-54cm lungime, blană deasă, strălucitoare, colorată cafeniu-roşcat sau cafeniu-închis. Piciore relativ scurte, degete unite printr-o membrană înotătoare. Nutria populează, de obicei, locurile părăsite de prin luncile păduroasedin văile rîurilor, din zona bălţilor, deltelor, lacurilor. Trăieşte, de obicei, în vizuini, scorburi de copaci. Se hrăneşte cu şoareci, broaşte, peşti. Femela naşte 2-17 puiuşori. Se cunosc două specii-nutrie-europeană şi nutrie-americană. În Europa, Asia de Nord-Vest, Caucaz, Siberia de vest populează mai multe rase de nurci-europene (Mustela lutreola). În Moldova se întîlneşte în regiunea cursului inferior al Nistrului. Nurca-americană sau vizonul (Mustela vison) populează aproape toată America de Nord. De obicei ea este crescută în voliere pentru blana ei foarte preţioasă. Hermina (Mustela erminea)-mamifer carnivor din familia mustelidelor. Corp de 16-38 de cm lungime şi cu masa pînă la 260 g. culoarea blănii este brună-roşcată (vara) şi albă (iarna), vîrful cozii-negru. Se hrăneşte cu rozătoare (muride), păsări mici. Femela naşte 5-8 (uneori pînă la 18) pui. Hermina este răspîndită în pădurile din Europa, Asia şi America de Nord. Se vînează pentru blana ei preţioasă. Vidra (Lutra lutra)-mamifer semiacvatic din familia mustelidelor, ordinul carnivorelor. Corp de 55-95 cm lungime, coada de 26-55 cm, greutatea de 5,7-10 kg, picioare scurte, pentadactile, cu membrane interdigitale bine dezvoltate. Părul de culoare castaniu-roşcat. Îşi face vizuini în malurile abrupte ale rîurilor şi bazinelor de apă. Se hrăneşte cu peşti, broaşte, raci. În Moldova este semnalată mai ales în bălţile din cursurile de jos ale Prutului şi Nistrului. Vidra la fel ca şi alte animale este vînată pentru blana ei preţioasă. Lupul (Canis lupus)-mamifer carnivor din familia canidelor. Lungimea corpului este de 105-160 cm, iar masa lui este de 35-50 kg (rar-pînă la 76 kg). Picoare lungi. Caninii bine dezvoltaţi. Coloraţia părului de la cenuşie (în regiunile de nord) pînă la cenuşie roşcată (în regiunile de sud). Lupul este răspîndit în Europa, Asia şi America de Nord. Se întîlneşte des în stepe, munţi şi rar în taiga. Se hrăneşte mai ales cu animale copitate sălbatice şi domestice, iepuri, cîini, rozătoare mici, păsări, cadavre. În perioada îmulţirii lupii trăiesc în perechi, toamna tîrziu şi iarna-în haite. Primăvara femela naşte 3-13 pui. La început puii sunt hrăniţi de părinţi, toamna încep să iasă la vînătoare împreună cu adulţii. Lupul aduce daune sectorului zootehnic şi gospodăriei vînătoreşti, dar el lafel este cunoscut şi ca sanitar al pădurilor. Canide (Canidae)-familie de mamifere din ordinul carnivorelor. Corp zvelt, de 40-160 cm lungime şi de 2-80 kg greutate. Abdomen supt, cap alungit, bot şi urechi, de obicei, ascuţite, picioare lungi şi adaptate pentru alergat, gheare tocite neretractile, coadă lungă şi, de regulă stufoasă. Se cunosc 29 de specii actuale răspîndite pe toate continentele (înafară de Antarctida) şi insulele continentale. În Moldova se întîlnesc următaorele specii de canide-lupul, vulpea-comună, cîinele-raton, cîinele-domestic. Canidele se hrănesc cu carne, unele-şi cu vegetale. Multe canide au blană preţioasă. Orinul pinipedelor. Reprezintă o ramură a carnivorilor vechi-creodonţilor, care a evoluţionat pe calea adaptării la viaţaacvatică. Membrele lor sunt modificateîn palete înotătoare. Foarte bine este dezvoltat ţesutul celulo-adipos, care micşorează perderea de căldură şi permite pinipedelor să trăiască în mările reci polare. Formula dentară este asemănătoare cu formula dentară a carnivorilor. Din pinipede fac parte leii de mare, urşii de mare (otaridele), morsele şi focele. Toate speciile acestea sunt vînate. Se foloseşte untura şi blana lor. Unele specii (ursul de mare) au blănuri preţioase. Morsa (Odobenus rosmarus)-memifer marin din ordinul pinipedelor. Corpul 3-5 m lungime (uneori pînă la 7 m) şi masa de 800-1000 kg (mai rar atinge 2 t). Femela este mai mică decît masculul. Morsa are membrele anterioare transformate în lopeţi, părul scurt şi rar, coada ne dezvoltată, colţii fălcilor superioara masivi şi foarte lungi (mai ales la masculi). Se hrăneşte cu moluşte, crustacee ş. a. Femela naşte odată la doi ani un pui. Morsa este răspîndită în oceanul îngheţat de Nord şi în nordul oceanului Atlantic şi Pacific. Trăieşte în turme. Se vînează pentru carne, grăsime, piele, colţi. Focă-denumire dată mai multor mamifere acvatice din ordinul pinipedelor. Foca de Groenlanda, mamifer din familia focidelor. Corpul are 160-195 cm lungime, 150-160 kg. Adulţii au, de obicei, culoarea albă gălbuie cu două pete negre sau brune pe spate, puii-culoarea albă. Se hrănesc cu crustacee, moluşte, peşti. Populează apele arctice formînd trei cîrduri. Se utilizează grăsimea, pielea adulţilor şi blana puilor. Marea Albă vînatul focilor este interzis. Leu-de-mare-specii de mamifere carnivore marine din familia focilor-cu-urechi. Corp acoperit cu păr rar, pavilioanele urechilor sunt dezvoltate. Masculii au lungime pînă la 3,5 m lungime şi masa pînă la 1120 kg. Vara leii de mare ies pe ţărm, unde se împerechează şi fac pui. Se hranesc cu peşte, moluşte, cefalopode, ş. a. Specia Eymetepeas jubatus este răspîndită în nordul oceanului Pacific, Zalophus californianus-în apele litorale ale Americii de Nord, Otaria byronia-în mările arhipelagului malaez. Leii de mare se vînează pentru grăsime, piele. Urs-de-mare sau lutru-de-mare (Callorhinus ursinus)-mamifer carnivor din familia otariidelor (focelor-cu-urechi), ordinul pinipedelor. Corp pînă la 2,25 m lungime şi masa pînă la 380 kg, acoperit cu blană. Culoarea diferă în funcţie de vîrstă şi de sex. Se hrănesc cu peşte, cefalopode. Sunt răspîndiţi în nordul Oceanului Pacific. Vara migrează, formînd 3 turme de sine stătătoare (pe insulele Comandore, pribîlov şi San-Mighel). Prin convenţia dintre U. S. A. şi Canada (din anul 1957) vînatul Urşilor-de-mare este limitat. Ordinul cetaceelor. Reprezentanţii acestui ordin ca şi pinipedele au provenit, fără îndoială, de la creodonţi adaptîndu-se la viaţa acvatică. Însă adaptarea a avut loc pe altă cale-organul locomotor principal la cetacee a devenit coada, iar membrele posterioare s-au redus (atrofiat). Din cetacee fac parte delfinii, caşaloţii, balena de Grenlanda ş.a. Acest ordin cuprinde şi animalul cel mai mare dintre toate care au trăit vre-o dată pe Pămînt-balena albastră, care atinge 33 m în lungime şi are 150-160 T greutate. Greutatea ei este egală cu greutatea a 25 de elefanţi maturi, inima cîntăreşte 600-700 kg, intestinul are lungimea de ¼ km. Trăiesc în Oceanul Mondial de la Arctica pînă la Antarctida. Puiul belenei la naştere cîntăreşte mai mult de 2 tone şi alimentîndu-se cu laptele mamei, adaugă în fiecare zi aproximativ 80 kg. Ceteceele la fel sunt vînate iar din ele se foloseşte untura, osul de balenă (musteaţa de balenă) şi pielea. Din carne se pregăteşte făina furageră. Din capetele caşaloţolor se capătă substanţa ceroasă-spermacet (cetaceu), care se foloseşte în producerea farmacologicăşi de mărfuri. Cetacee este denumirea ştiinţifică a balenelor. Acestea sunt cele mai mari dintre animalele acvatice actuale. Nu întîmplător renumitul cercetător al întinsurilor oceanice J. I. Custo şi-a întitulat cartea despre ele “Puternicii stăpînitori ai mărilor”. Sunt cunoscute circa 80 de specii de cetacee, toate constituind un ordin de mamifere acvatice. Cetaceele sunt nişte animale foarte interesante. Acum 70 milioane de ani strămoşii lor au părăsit uscatul şi au trecut să trăiască în mediul acvatic. La început apa era pentru ele o salvare de duşmani şi concurenţi. Se hrăneau în apele puţin adînci, dar treptat, săvîrşind în largul mării curse de o durată tot mai lungă, ele au pierdut orice legătură cu uscatul. Pe parcursul evoluţiei aceste animale sau adaptat la noile condiţii de viaţă-corpul lor a căpătat o formă de fus, învelişul păros le-a dispărut, pavilioanele urechilor şi membrele posterioare s-au micşorat. Membrele anterioare s-au transformat în înotătoare pectorale, plate şi rigide şi le servesc drept cîrme şi frîne. Înotătoarea dorsală pe care o au multe cetacee asigură corpului mai multă stabilitate. Cetaceele se pot deplasa cu o viteză de pînă la 50 km/h. Cetaceele au sub ele un stra gros de grăsime care le protejează de supra răcire şi este consumat pe măsura necesităţilor energice ale organismului. Nasc pui mari şi bine dezvoltaţi. Organul respirator, reprezentat la exterior de unul sau două orificii (nări), se află în partea superioară a capului şi se deschide numai în momentul inspiraţie-expiraţie, ce urmează imediat după scufundare. Pe timp răcoros aerul cald şi umed eliminat dinplămînii balenei formează nişte “havuzuri” după aspectul cărora se poate determina uşor specia respectivă. În restul timpului nările animalului sunt închise şi nu lasă să pătrundă apa. Laringele balenelor, avînd o structură specifică desparte calea respiratorie de cea digestivă, de aceea balenele pot respira în mod nestingherit chiar dacă în cavitatea bucală au apă şi mîncare. Cetaceele au plămîni foarte puternici şi elastici care se contractă şi se dilată cu repeziciune. Chiar la o scurtă respiraţie aerul din plămîni se reînoieşte cu 80-90% (la om numai cu 15%). Rezerva mare de aer inspirat le permite cetaceelor să se afle sub apă un timp îndelungat. Cetaceele sau balenele îşi înghi hrana întreagă, fără a o amestica. După modul de nutriţie ele se împart în odontocete (balene cudinţi) şi mistacocete (balenele cu fanoane). Subordinul balenele cu dinţi cuprinde familiile caşaloţilor, delfinidelor, zifiidelor şi delfinilor de rîu, balenele cu fanoane-balenopterelor, balenelor-cenuşii şi balenidelor. Reprezentanţii ordinului cetacee au stomacul mare din 3-9 compartimente şicare se poate întinde. În stomacul seivalilor încap 5,7 tone de crustacee, în cel al finvalelor-o tonă iar în cel al balenelor albastre chiar 1,5 tone. Mărimea cîrdurilor de cetacee depinde de cantitatea de hrană şi locul unde este concentrată ea. Diferite specii preferă anumite spaţii oceanice îndependenţă unde le vine mai uşor să-şi dobîndească hrana preferată. Balenele bunăoară, se hrănesc cu plancton şi pot fi întîlnite, mai ales, în spaţii deschise, balenele cinuşii care mănîncă organizme bentice trăiesc la adîncimi nu prea mari, iar orcile care se hrănesc cu peşte şi mamifere marine se întîlnesc în orice zonă a oceanului. Cetaceele ajung la maturitate sexuală la vîrsta de 3-6 ani. Majoritatea nasc pui odată la doi ani. De regulă, ele nasc cîte un pui, care atinge uneori de la ¼ pînă la ½ din lungimea corpului matern. Cîte o dată acesta este născut sub apă. Cetaceele percep nu numai sunetele obişnuite, dar şi infra şi ultra sunetele, pe care urechea omului nu le percepe. Înregistrînd pe bandă magnetică sunete emise de balene şi delfini, s-a constatat că fiecare specie emite o gamă de sunete deosebită. Astfel, o afalină adultă poate produce 17 semnale pe cînd, puiul acesteia în prima perioadă de viaţă produce doar 6. Cu vîrsta sunetele emise devin tot mai variate. Constituţia şi modul de viaţă ale cetaceelor demonstrează că aceste animale prezintă un mod de organizare extrem de perfecţionat. Cetaceele, şi în special delfinii, se dresează uşor şi execută numeroase mişcări. Cetaceele sunt animale de vînat foarte valoroase. Pielea, ficatul, grăsimea, osul de balenă (fanonul) sunt importante materii prime, mai ales pentru industria farmaceutică.în prezent, din cauza reducerii numărului de cetacee, vînarea lor este limitată. 18 specii sunt incluse în Cartea Roşie mondială. Pe planeta noastră există cîteva rezervaţii naturale pentru cetacee, unde acestea trăiesc şi se înmulţesc. Delfin (Delphinus)-denumire dată cîtorva specii de mamifere acvatice din ordinul cetaceelor. Corpul fusiform, cu partea posterioară turtită lateral, atinge 8,5 m lungime şi două tone greutate. Capul şu spatele de culoare închisă, burta de culoare deschisă sau albă. Înotătoarea codală –orizontală, înotătoarele pectorale şi dorsale-bine pronunşate. Mai răspîndit este delfinul-comun (Delphinus delphis), cu corpul pînă la 2,5 m şi capul de circa60 cm lungime. Delfinul-comun are un rostrum din 2 fălci alungite, pe care sunt ficsaţipeste 200 de dinţi. Repiră printr-un orificiu , situat în partea de sus a capului. Se hrăneşte cu peşti, cefalopode, crustecee ş. a. Perioada de gestaţie –circa un an. Femela naşte 1-2 pui, pe care îi alăptează 18-20 de luni. Delfinul-comun este foarte răspîndit în Marea Neagră. Ei populează aproapa toate marile globului pămîntesc. Înoată cu viteză mare, se orientează bine în spaţiu, poate fi îmblînzit şi dresat uşor. Reprezintă un obiect important pentru studiile bionice. Ordinul paricopitatelor. Reprezentanţii lui au provenit de la o ramură apropiată de creodonţi. Acestea sunt mamifere ierbivore mari. Falangele degetelor III şi IV sunt înzestrate cu copite, degetele II şi V sunt rudimentare, primul deget lipseşte. Claviculele la fel lipsesc. Din paricopitate face parte o grupă numeroasă de animale nerumegătoare (porcul, hipopotamul) şi o grupă vastă de rumegătoare (cămilele, cerbii, girafele, antilopele, caprele, oile şi diferite specii de tauri). Rumegătoarele au stomacul complicat, format din 4 părţi, în el are loc fermentarea hranei nerumegate, care pe urmă este rîgîită şi rumegată. Numeroşi reprezentanţi au coarne, care le servesc ca organ de apărare. De la paricopitatele sălbatice au provenit animalele paricopitate domestice. Porcul (Porcus)-animal domestic paricopitat din genul Sus, familia suidelor. Domesticit în perioada neoliticului. A provenit de la 2 subspecii de mistreţi-mistreţul-european (Sus scrofa ferus) şi mistreţul-asiatic (formele Sus orientalis, Sus cristatus şi Sus vittatus). Rasele contemporane au luat naştere în urma încrucişărilor generatoare dintre rasele aborigene europene şi cele asiatice prin selecţie îndelungată. Masa vie a vierilor –250-350 kg, a scroafelor-200-280 kg. Prima împerechere se admite la scroafe la vîrsta de 8-10 luni, la vieri 11-12 luni. Durata digestiei 110-120 zile. O scroafă de rază poate făta de 2 ori pa an cîte 10-12 şi mai mulţi purcei (recordul anual-32 purcei). Hipopotami (Hippopotamidae)-familie de animale mamifere paricopitate nerumegătoare. Include 2 specii, răspîndite în Africa Ecuatorială. Hipopotam-obişnuit sau Hipopotamul-de-Nil (Hippopotamus amphibius)-animal acvatic cu corpul pînă la 4,5 m lungime, înălţimea la greabăn de 1,5 m şi masa de 3-4,5 T, cu piele groasă şi fără păr. Trăiesc în cîrduri. Se hrăneşte cu vegetale. Femela naşte un pui. Hipopotam-pitic (Choeropsis liberiensis)-corp pînă la 1,75 lungime, înălţimea la greabăn circa 1 m şi masa pînă la 240 kg. Modul de viaţă-nocturn. Fiind pe cale de dispariţie, este inclus în Cartea Roşie internaţională. Hipopotamii sunt apreciaţi pentru carnea, pielea şi dinţii lor. Ordinul imparicopitatelor. Au provenit de la o ramură apropiată de creodonţi. Din acest ordin fac parte copitatele mari, la care foarte puternic este dezvoltat degetul III. Celelalte degete sunt atrofiate. Clavicula lipseşte. Din imparicopitate fac parte tapirii, rinocerii şi caii. Din familia cailor fac parte zebrele şi măgarii. Copitatele servesc drept izvor de molipsire a omului de aşa boli periculoase cum este bruceloza, febra aftoasă, morva şi cărbunele. Prin carne de vite cornute mari omul se infectează de teniarinhoză, prin porcină (carne de porc)-de tinoză şi trihineloză. Majoritatea speciilor de copitate participă la întreţinerea fasciolozei şi dicroceliozei.Ordinul proboscidelor. Reprezentanţii lui la fel ca şi reprezentanţii ordinelor precedente, au provenit de la ramura, apropiată de creodonţi. Se caracterizează prin trompa musculoasă tipică, care se formează ca rezultat al proliferării puternice a ţesuturilor nasului şi buzei superioare. Incisivii macsilarelor superioare proliferează şi se modifică în fildeş, cîte o dată ajung la dimensiuni foarte mari şi servesc ca organ de apărare. Caninii lipsesc. Dinţii molari se dezvoltă pe rînd în aşa fel că pe fiecare parte a macsilarului superior şi inferior în acelaşi timp există numai cîte un dinte cu suprafaţa masticatoare plată. Membrele sunt pentadactile. Pielea este foarte groasă şi lipsită de păr. Dintre organismele actuale din ordinul acesta fac parte numai 2 specii-elefanţii africani şi indieni. Acestea sunt cele mai mari animale terestre contemporane.Ordinul primatelor. Din el fac parte prozimienii şi simienii. Din punct de vedere al sistematicii lumii animale din acest ordin face parte şi omul. Primatele în primul rînd se caracterizează printr-o structură caracteristică a membrelor, organelor de simţ şi creerului. Primatele sunt animale, care în timpul mersului se sprijină pe toată talpa. Membrele lor pentadactile pe falangele terminale posedă nu ghiare, dar unghii plate sau fornicate. Majoritatea primatelor duc o viaţă arboricolă, în legătură cu aceasta degetul mare al membrelor lor anterioare şi posterioare este opozibil celorlalte, ce permite să se agăţe de ramuri. Centura scapulară este formată din clavicule, datorită cărora mişcările membrelor sunt diverse şi complicate. Spre deosebire de alte mamifere la primate principalul organ de simţ distant este văzul. Orbitele (cu excepţia formelor inferioare) sunt îndreptate înainte, prin ce se obţine vederea stereoscopică binoculară. Primatele posedă vedere cromatică. Organele olfactive sunt dezvoltate relativ slab, primatele percep mirosurile mai slab ca la alte mamifere. Emisferele mari ale creerului prozimienilor sunt mici şi lipsite de circumvoluţiuni, la simieni emisferele sunt mari şi bogate în circumvoluţiuni. Stomacul este simplu. Glanda mamară de obicei este situată pe piept şi are nu mai mult de două perechi de mameloane. Numărul puilor trece rareori de unul. Puii se nasc neputincioşi. Primatele au provenit de la insectivoarele vechi. Subordinul inferior al primatelor-lemurienii-ocupă într-o măsură oarecare locul intermediar dintre insectivore şi primate. Lemurienii sunt nişte animale miciarboricole cu botul îngust. Un deget este înzestrat cu gheară, iar celelalte cu unghii. Emisferele creerului sunt mici şi lipsite de circumvoluţiuni. Sunt răspîndiţi în Africa şi Asia de Sud. Al doilea subordin-tarsioidele (tarsioidea) cuprinde un singur gen, care trăieşte pe insulele Filipine şi în Indonesia. Reprezentanţii acestui subordin după dimensiuni nu întrec un şobolan şi posedă ochi foarte mari îndepărtaţi înainte. După un şir de însuşiri ei se apropie de maimuţe. Al treilea subordin-maimuţele-prezintă o grupă de mamifere mai superior organizate. La ele emisferele mari ale creerului sunt bine dezvoltate cu circumvoluţiunile accentuate. Acest subordin cuprinde două suprafamilii-platirinienii şi catarinienii. Platirinienii trăiesc în America de Sud. Ei reprezintă o ramură laterală a arborelui genealogic. Aceste maimuţe au nările tare depărtate una de alta şi îndepărtate în părţi şi o coadă agăţătoare. Reprezentanţii caracteristici sunt urlătoarele şi maimuţele Ateles. Din suprafamilia catarinienilor fac parte 4 familii-1) cercopitecidelor, 2) hilobatidelor, 3) antropomorfidelor (orangutanul, gorila, cimpanzeul) şi 4) hominidelor. Ultima familie este prezentată printr-o singură specie-Homo sapiens.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
