Manfred Wörner a fost cel de la şaptelea secretar general al NATO începând de la 1 iulie 1988 şi până la moartea sa prematură cauzată de cancer la 13 august 1994. El a fost primul şi până în prezent singurul german care a condus Alianţa în această funcţie şi este singurul secretar general NATO care a decedat în timp ce exercita această funcţie. Comemorarea morţii celui amintit şi privit de contemporanii săi ca unul dintre cei mai influenţi secretari generali oferă ocazia unei analize a evoluţiei NATO după trecerea acestuia în nefiinţă, inclusiv în ceea ce priveşte viziunea sa asupra modului în care Alianţa ar fi trebuit să se transforme în era post-război rece. Având în vedere stima de care se bucură în prezent Wörner, ar fi probabil o ironie să reamintim scepticismul manifestat la numirea sa în funcţia de secretar general, pe care el a reuşit să-l înlăture încă din primele zile de activitate. În timp ce nu exista nici un dubiu asupra capacităţii sale de a gestiona aspectele militare care îi intrau în atribuţii, criticii puneau la îndoială abilităţile sale diplomatice şi personale, întrucât era un om care vorbea deschis şi cu mult curaj. Într-adevăr, un comentator german al timpului sugera chiar că „Cel mai probabil se va dovedi că Wörner este persoana nepotrivită la momentul nepotrivit”. Dar Wörner şi-a contrazis criticii. Astăzi, el este amintit pentru numeroasele contribuţii pe care le-a adus în cadrul NATO şi se poate spune că moştenirea sa este evidenţiată cel mai bine de evoluţia politicilor Alianţei în cele trei domenii cheie cărora el le-a acordat în mod consecvent o atenţie deosebită: adaptarea instituţională a Alianţei în raport cu democratizarea Europei centrale şi de est, angajamentul constructiv al Alianţei în privinţa Uniunii Sovietice şi ulterior a Rusiei în timp ce aceasta trecea prin schimbări politice semnificative, precum şi asumarea de către NATO a noilor misiuni militare dincolo de teritoriul Alianţei. Deşi NATO a avut parte de schimbări interne după moartea sa, se poate spune că viziunea şi speranţele sale privind Alianţa s-au realizat în mare măsură. NATO a evoluat din multe puncte de vedere şi în multe direcţii pe care el le-a susţinut până în ultimele zile din viaţa sa, în care s-a luptat împotriva bolii pentru a rămâne prezent în activitatea Alianţei. O mare parte din transformarea în curs a NATO îşi are originea în viziunea sa privind o alianţă militară transatlantică robustă, doritoare şi capabilă să îşi asume responsabilităţi noi şi dificile. Noi structuri de securitateManfred Wörner este privit ca principalul catalizator al schimbării Alianţei de către mulţi dintre colegii săi, precum şi de către analiştii tranziţiei post război rece a NATO. Wörner a fost printre primii care au fructificat ocazia istorică oferită de căderea zidului Berlinului atât pentru transformarea relaţiilor cu statele foste membre ale Tratatului de la Varşovia, cât şi pentru crearea unor structuri de securitate noi care să corespundă revoluţiei politice din întreaga Europă. În timp ce unii analişti sugerau că sfârşitul războiului rece anunţa desfiinţarea Alianţei, Wörner a pledat pentru integrarea noilor ţări europene democratice în NATO. O mare parte din transformarea în curs a NATO îşi găseşte originea în viziunea lui Manfred Wörner privind o alianţă militară transatlantică robustă, doritoare şi aptă să îşi asume noi responsabilităţi şi provocări Wörner a fost încă de la început un avocat al Consiliului Nord Atlantic de Cooperare (NACC), creat în 1991 şi transformat apoi în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care să ofere o semnificaţie reală disponibilităţii Alianţei de a se deschide către foştii adversari şi a coopera cu aceştia în vederea eliminării diviziunilor trecutului. EAPC-ul de astăzi, la fel ca NACC-ul din zilele lui Wörner, îndeplineşte o funcţie vitală pentru NATO şi ţările partenere, prin faptul că reprezintă un catalizator care contribuie la îmbunătăţirea comunicării, diplomaţiei şi a înţelegerii dintre Alianţă şi noile ţări independente ale Europei. În plus, acesta rămâne în continuare principalul forum de dialog politic pentru multe ţări din Europa de sud şi Caucaz. Crearea NACC a fost primul pas esenţial la nivel organizaţional pentru deschiderea Alianţei spre foştii adversari din timpul războiului rece. NACC a reprezentat totodată temelia programului de Parteneriat pentru Pace al NATO, despre care astăzi se consideră că a sprijinit multe dintre noile democraţii în privinţa profesionalizării instituţiilor lor militare şi a întăririi democraţiei prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre civili şi militari. De la crearea sa în 1994, Parteneriatul pentru Pace a contribuit de asemenea la întărirea cooperării militare şi a sporit interoperabilitatea militară dintre parteneri şi aliaţi. (Pentru o evaluare a Parteneriatului pentru Pace vezi articolul Continuând contribuţia la construirea securităţii prin parteneriat de Robert Weaver în numărul din primăvara anului 2004 al Revistei NATO) Wörner a fost printre primii dintre cei aflaţi la Comandamentul NATO care a înţeles beneficiile potenţiale ale extinderii Alianţei prin aderarea ţărilor din Europa centrală şi de est. Atât în public, cât şi în particular, el a făcut multe pentru a introduce în mod ferm extinderea NATO pe agenda transatlantică. Deşi consensul privind extinderea nu se realizase până la data morţii sale, sprijinul său in această direcţie a contribuit la fundamentarea politică a rundelor extinderii care au fost precedate de Summit-urile de la Madrid şi Praga din 1997 şi respectiv 2002. De la moartea lui Manfred Wörner, noi structuri de securitate au luat fiinţă, numărul membrilor Alianţei a crescut de la 16 la 26, iar NATO a realizat parteneriate eficiente cu aproape toate foste republici sovietice. Dar nu trebuie uitat că bazele acestui proces au fost puse pe timpul mandatului şi sub conducerea lui Wörner. Relaţiile cu Rusia În afară de impulsionarea integrării noilor democraţii europene în Alianţă şi sprijinirea creării noilor structuri de securitate ale NATO, Wörner a avut o mare influenţă în încurajarea sprijinului pe care NATO l-a acordat liderului sovietic Mihail Gorbaciov atunci când acesta a iniţiat reformele în domeniul politicii interne şi externe. În cea mai mare parte a carierei sale, Wörner a fost perceput drept un avocat ferm al unor politici de apărare solide pentru protejarea democraţiei, deşi era pe deplin conştient de ameninţarea unei confruntări militare cu Uniunea Sovietică şi de riscul unei escaladări nucleare. Totuşi, atunci când Gorbaciov şi-a relaxat poziţia către Occident, Wörner a încurajat în mod deschis şi activ Alianţa şi restul comunităţii internaţionale să sprijine reformele liderului sovietic. Imediat după Summit-ul NATO de la Londra din iulie 1990, Wörner a făcut o vizită istorică la Moscova pentru a transmite mesajul de prietenie al Alianţei şi a folosit totodată această ocazie pentru a-şi exprima sprijinul personal atât pentru o cooperare sporită între NATO şi Uniunea Sovietică, cât şi pentru „construirea unor noi structuri”. În anul următor, vizita ministrului sovietic de externe Eduard Şevernadze la NATO, efectuată la invitaţia lui Wörner, a demonstrat că oferta fusese luată în serios.Astăzi, se pare că viziunea fundamentală despre relaţiile NATO cu Rusia formulată de Wörner a fost realizată în mare parte. În 1997, NATO şi Rusia au semnat Actul de Bază NATO-Rusia. După unele divergenţe privind Kosovo, NATO şi Rusia au căzut de acord asupra creării la Roma, în mai 2002, a unui nou Consiliu NATO-Rusia, apreciat de Paul Fritch în Revista NATO drept o „a doua căsătorie”. În timp, acest parteneriat a trebuit să facă faţă unor dificultăţi, dar Consiliul NATO-Rusia a realizat de asemenea progrese în domeniile diplomatic, militar şi cel al educaţiei (Pentru o evaluare a Consiliului NATO-Rusia vezi articolul Building hope on experience de Paul Fritch în numărul de toamnă din anul 2003 al Revistei NATO). Alături de colegii lor din ţările Alianţei, militarii ruşi sunt prezenţi de mai mulţi ani în misiunile de menţinere a păcii conduse de NATO în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. În plus, Rusia a devenit un partener al NATO din ce în ce mai angajat în efortul de combatere a terorismului. Este adevărat că multe persoane au merite în realizarea succesului de care se bucură relaţiile dintre NATO şi Rusia în acest moment, dar nu trebuie uitat că Wörner este cel care a contribuit la începerea dialogului şi a încurajat orice acţiune vizând realizarea unei cooperări sporite între NATO şi Uniunea Sovietică şi, ulterior, între NATO şi Rusia. Noi misiuni În timp ce moştenirea lăsată de Wörner a fost cimentată prin eforturile sale vizând reforma structurilor NATO şi angajarea Uniunii Sovietice pe măsură ce aceasta se îndrepta spre democraţie, mulţi îşi reamintesc dorinţa lui Manfred Wörner ca NATO să ia atitudine în faţa violării drepturilor omului şi a instabilităţii politice din fosta Iugoslavie. Se pare că el a folosit orice împrejurare – prezentări la conferinţele din mediul academic, alocuţiuni susţinute pe timpul călătoriilor întreprinse pentru a se întâlni cu liderii ţărilor din Alianţă, sau prânzuri private cu ambasadorii aliaţi în zilele de joi ale fiecărei săptămâni – pentru a impulsiona angajarea militară a Alianţei în Balcani. În perioada în care atât aliaţii, cât şi ONU se luptau să găsească răspunsuri de substanţă comune la disoluţia Iugoslaviei de la începutul anilor 90, Wörner şi-a folosit poziţia de secretar general pentru a îndemna Alianţa să abordeze ceea ce el considera a fi o ameninţare la adresa stabilităţii politice a Europei de Sud-est. Această criză a fost nu numai cea mai mare tragedie umană la care Europa a fost martoră după cel de al doilea război mondial, ci şi una care a făcut ca mulţi observatori să-şi pună întrebări privind legitimitatea NATO. Wörner a prevăzut atât implicaţiile morale ale inabilităţii NATO de a acţiona, cât şi nevoia instituţională a Alianţei de a oferi un răspuns corespunzător. Deşi lipsa dorinţei aliaţilor de a acţiona l-a făcut să se simtă frustrat, el a continuat să-şi exercite funcţia de conducere în maniera unui om de stat, chiar şi de pe patul de spital unde îşi trăia ultimele zile. Pe măsură ce criza din Balcani se adâncea iar NATO nu reuşea să găsească un răspuns la aceasta, citându-l pe Frideric cel Mare, Wörner nota că „Diplomaţia fără sabie este ca muzica fără instrumente.” Wörner a fost deseori singurul care a adresat îndemnul pentru trecerea la acţiuni militare. Totuşi, în perioada în care a ocupat funcţia de secretar general, NATO a folosit forţa pentru prima oară în istoria sa – la 28 februarie 1994 – doborând 4 aeronave de luptă sârbeşti care au violat zona de interdicţie aeriană impusă de ONU în spaţiul de deasupra Bosniei-Herţegovina. Totodată, deşi în timpul mandatului său NATO a apelat cu multă precauţie la opţiunea militară, el nu a încetat niciodată să solicite adoptarea unor poziţii mai ferme de către Alianţă. Se poate argumenta că unele dintre cele mai curajoase momente ale sale la NATO s-au consumat atunci când a prezidat sesiunile Consiliului Nord Atlantic dedicate crizei bosniace, când ignorând riscurile cu preţul propriei sale sănătăţi, el a acţionat pentru realizarea consensului între aliaţi privind necesitatea trecerii la acţiuni militare. Decizia aliaţilor de a lansa prima campanie aeriană a NATO, Operaţia Deliberate Force, la 30 august 1995 a contribuit la aducerea tuturor părţilor aflate în conflict la masa negocierilor pentru pace de la Dayton, Ohio, şi a fost urmată de dislocarea unei forţe de menţinere a păcii conduse de NATO în Bosnia-Herţegovina, care continuă să construiască pacea şi stabilitatea în această ţară şi în prezent. Această intervenţie fără precedent a avut loc la un an după moartea lui Wörner, dar trebuie să recunoaştem marea sa contribuţie la pregătirea terenului în vederea desfăşurării acestei operaţii, pe care a considerat-o nu numai justificată din punct de vedere moral, ci şi o ocazie ca Alianţa să dovedească faptul că poate juca un rol corespunzător în confruntarea cu noile provocări de securitate. După toate probabilităţile, Wörner ar fi sprijinit o intervenţie militară robustă în Kosovo, după ce situaţia de securitate din această provincie s-a deteriorat în 1998 şi 1999, la fel cum a făcut-o în mare măsură succesorul său în funcţia de secretar general, Javier Solana. Deşi Wörner a decedat cu mai mult de 4 ani înaintea Operaţiei Allied Force, precedentul pentru acţiunea militară a NATO din 1999 fusese deja creat în Bosnia-Herţegovina. În acest sens, viziunea sa privind NATO a fost din nou realizată prin răspunsul dat de Alianţă în cazul abuzurilor împotriva drepturilor omului din Kosovo. Dată fiind determinarea lui Wörner de a vedea un NATO acţionând în termenii asumării „responsabilităţilor sale la nivel global”, fără nici o îndoială că el ar fi aprobat de asemenea multe dintre politicile privind lumea în sens mai larg, pe care Alianţa le-a adoptat între timp. Acestea includ Dialogul Mediteranean, Iniţiativa Sud-Est Europeană, acţiunile Alianţei de prevenire a crizelor în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*, rolul NATO în menţinerea păcii în Afganistan, şi implicarea sa în Irak. Wörner a dorit o Alianţă care să-şi abandoneze status quo-ul şi să-şi demonstreze în mod continuu relevanţa. Acest lucru s-a produs pe multiple fronturi după 1994. Provocări recente O parte a reputaţiei lui Wörner se bazează pe disponibilitatea sa de a vorbi deschis în sprijinul a ceea ce el considera a fi corect. Ca secretar general, al cărui rol este acela de a realiza consensul în Consiliul Nord Atlantic fără a lua însă decizii în numele aliaţilor, el a dovedit o excepţională deschidere pentru a-şi asuma poziţii independente şi a aduce cu vigoare argumente în vederea susţinerii acestora. Deşi recunoscut drept un diplomat de primă clasă, care a menţinut relaţii excelente cu toţi membrii şi ambasadorii, lui Wörner nu i-a fost teamă să provoace statele membre să realizeze compromisuri, precum şi să se adapteze şi să evolueze pentru binele Alianţei. În acest sens, la fel ca succesorii săi, el ar fi pledat pentru îmbunătăţirea şi investiţiile în domeniul capacităţilor de apărare ale aliaţilor. Atât ca ministru al apărării al Germaniei între anii 1982 şi 1988, cât şi ca secretar general al NATO, el a sprijinit activ şi constant modernizarea apărării. Atunci când unele state îşi reduceau cheltuielile pentru apărare, oricine putea fi sigur că Wörner va lua atitudine. Fără îndoială că Wörner ar fi fost puternic deranjat de recentele divergenţe transatlantice asupra Irak-ului, aşa cum divizarea NATO în privinţa Bosniei-Herţegovina i-a generat un sentiment de frustrare cu un deceniu în urmă. Oricare ar fi fost poziţia personală privind Irak-ul (pe care el ar fi susţinut-o în mod neechivoc), el ar fi pledat fără îndoială în favoarea unei poziţii transatlantice comune, aşa cum a făcut-o în timpul războiului din Golf din 1991. Nu există nici un dubiu că viziunile sale viguroase, directe şi uneori independente ar fi constituit un factor important în aceste dezbateri. Ca un campion al NATO şi al parteneriatelor istorice ale Alianţei, el ar fi fost în fruntea susţinătorilor pentru unitatea transatlantică, aşa cum a făcut-o în cazul altor atât de multe probleme dificile cu care NATO s-a confruntat în timpul mandatului său. Acum, la zece ani de la moartea sa, este evident că NATO s-a adaptat, a evoluat şi a progresat în multe dintre direcţiile pe care le-a prevăzut Wörner. Viziunea sa despre NATO, deşi realizată numai parţial până la data decesului său, a avut un impact durabil asupra evoluţiei în curs a Alianţei. Mai important decât atât, NATO a încheiat pacea cu fostele ţări comuniste rivale şi a acceptat asumarea de noi misiuni, care îl determină să joace un rol departe de frontierele sale tradiţionale. Deşi în cadrul NATO există şi vor continua să existe provocări şi divergenţe, aşa cum este firesc într-o alianţă de 26 de state suverane, viziunea şi moştenirea lăsată de Wörner oferă cheia pentru înţelegerea rolului Alianţei la începutul secolului XXI. Jakob Gijsbert (Jaap) de Hoop Scheffer s-a născut în Amsterdam pe 3 aprilie 1948. După ce a terminat liceul, el a studiat deptul la universitatea Leiden, unde a absolvit în 1974. Din 1974 până în 1976 şi-a satisfăcut stagiul militar la Royal Netherlands Air Force şi a fost trecut în rezervă la terminarea stagiului. Din 1976 până în 1986, a fost angajat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În 1976 a început ca purtător de cuvânt. Din 1976 până în 1978 a fost angajat în cadrul Ambasadei din Accra, Ghana. După aceea, el a lucrat în cadrul Delegaţiei Permanente a NATO până în 1980, unde era responsabil de planurile de apărare. El era responssabil de birourile private a patru miniştri de externe Van der Klaauw, Van der Stoel, Van Agt and Van den Broek. De Hoop Scheffer a fost ales la Casa Reprezentanţilor Secretarilor Generali din partea Alianţei Creştin-Democrate în iunie 1986. El a devenit purtătorul de cuvânt pe politici externe şi s-a ocupat de Comitetul Permanent al Justiţiei şi de problemele pe justiţie europene. Din 1989 până în 1994 a condus Comitetul Permanent al Cooperaţiei de Dezvoltare. De asemenea, din 1986 până în 1994 a fost membru al Adunarii Parlamentare a Consulatului European şi al Uniunii Europei Occidentale (Western European Union – WEU). În 1990, în timpul crizezi din Golf, a fost raportor al WEU referitor la consecinţele invaziei din Kuwait şi al operaţiunilor din regiunea Golf. Din 1994 până în 1997 el a fost membru al Adunării Nord-Atlantice (North Atlantic Assembly). A fost şef al deputaţilor al partidului parlamentar CDA din Casa reprezentanţilor din decembrie 1995 până în martie 1997, când a fost ales şef. În octombrie 2001 a demisionat din funcţia de lider din cadrul partidului parlamentar şi de asemenea, de lider politic al partidului CDA. Din noiembrie 2001 până în mai 2002 el a condus afacerile externe din cadrul Comitetului Permanent al Casei pentru Afaceri Externe. Pe 22 iulie 2002 a fost numit ministrul afecerilor externe în primul Guvern al lui Jan Peter Balkenende din Olanda. A fost numit pe acelaşi post şi în cel de-al doilea Guvern format de Balkenende pe 27 mai 2003, unde a rămas până pe 3 decembrie 2003. A fost preşedintele Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Organisation for Security and Cooperation in Europe – OSCE) până pe 3 decembrie 2003.