În trecut monedele naţionale se defineau prin conţinutul lor valoric stabilit prin lege de către statele respective. Acest conţinut se numea valoare paritară şi reprezenta valoarea unui etalon ales care, de-a lungul anilor s-a schimbat mereu.
Condiţiile care trebuiau îndeplinite de acest etalon erau ca acesta să fie cât mai stabil şi cu valoare unanim recunoscută pe piaţa mondială.
Etalonul a fost astfel, pt un timp, aurul-monede sau lingouri, apoi aur-devize sau altă monedă de referinţă bine cotată pe piaţa internaţională.
Valorile paritare s-au dovedit a nu fi practice deoarece erau prea rigide, se modificau la intervale mari de timp, iar valoarea reală a monedelor varia mai repede, de cele mai multe ori fiind diferenţe între acestea.
Din acest motiv, s-a încercat o perioadă de timp utilizarea valorilor paritare glisante în care conţinutul valoric era ajustat periodic la intervale scurte de timp sau cu valori paritare mobile în care ajustarea se făcea o dată pe an. În final, s-a constatat că valorile paritare nu au nici o utilitate întrucât, prin aceste modificări nu făceau decât să fie în urma variaţiei valorilor pe piaţa mondială, iar în caz de criză, nu mai aveau nici o însemnătate.
Practica monetară impune în prezent folosirea ca etalon monetar a unei noi noţiuni şi anume – puterea de cumpărare a monedei.
În acest caz, moneda emisă şi pusă în circulaţie în plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon a cărui valoare este dată de o anumită cantitate de bunuri şi servicii create pe piaţa internaţională a ţării respective.
Puterea de cumpărare a monedei nu constituie un etalon perfect, el fiind supus unor serii de influenţe interne şi externe, uneori contradictorii încât apare ca un fenomen statistic condus de legile probabilităţii.
Piaţa monetară dirijată prin acorduri internaţionale poate acţiona direct sau indirect asupra conţinutului valoric al monedelor prin manevrarea diverşilor factori economici, monetari, politici, încât valoarea monedei emisă de o ţară şi preluată pe plan internaţional suferă modificări păstrându-se printr-o variaţie controlată aproape de valoarea reală.
În această formă ea capătă un conţinut valoric ce o face utilizabilă în exprimarea valorii bunurilor, serviciilor şi fondurilor aflate pe piaţa internaţională. Această exprimare a valorii bunurilor şi serviciilor în unităţi monetare nu este altceva decât preţul bunurilor şi serviciilor luate în considerare.
În relaţiile economice internaţionale este foarte importantă cunoaşterea valorii unităţii monetare a unui stat faţă de cea a altui stat.
Raportul dintre acestea, stabilit la un moment dat pe piaţă se numeşte CURS VALUTAR şi are 2 moduri de exprimare:
a. prin raportul
N = Moneda străină / Moneda naţională.
În acest caz se defineşte valoarea unei unităţi monetare străine exprimată în unitatea monetară naţională : Moneda străină = N x Moneda naţională.
b. prin raportul M = Moneda naţională / Moneda străină,
caz în care se defineşte valoarea unei unităţi monetare naţionale în funcţie de moneda străină:
Moneda naţională = M x Moneda străină.
Această ultimă modalitate de exprimare a cursului valutar se utilizează numai pe pieţele din UK şi Canada, iar toate celelalte ţări folosind prima formă.
Noţiunea de curs valutar nu trebuie confundată cu aceea de paritate care se exprimă prin acelaşi raport.
Diferenţa este aceea că paritatea este o noţiune abstractă, teoretică, şi nu corespunde întotdeauna cu aceea de curs valutar care rezultă pe piaţă în urma unei conjuncturi economico-politice.
Cursul valutar se mai numeşte şi curs de schimb sau, dacă este exprimat procentual, poartă denumirea de rată de schimb.
Cursul pieţei sau cursul valutar economic este cursul practicat efectiv pe piaţă la un moment dat în urma unor tranzacţii.
Paritatea puterii de cumpărare poate fi influenţată şi de alţi factori decât cei care determină nivelul puterilor de cumpărare, iar datorită acestor influenţe cursul pieţei poate oscila în jurul parităţii puterilor de cumpărare.
Cursul pieţei exprimat pt anumite momente când variază în urma cererii şi a ofertei pe piaţă se numeşte cotaţie.
Acesta se exprimă prin acelaşi raport al cursului valutar putând fi o cotaţie directă când se arată suma variabilă în monedă naţională ce se cere la cumpărarea unei unităţi monetare străine sau cotaţie indirectă în caz invers.
Atunci când cursul valutar este stabilit unilateral de către autoritatea monetară se numeşte curs oficial.
Acesta poate fi aproape de raportul parităţilor , caz în care primeşte numele de curs paritar oficial, dar poate rezulta şi în urma unui acord internaţional cu o anumită ţară şi atunci este un curs oficial convenţional.
Cursul oficial este stabilit fix în afara pieţei valutare şi deci, distinct de cursul real rezultat din raportul puterilor de cumpărare pe piaţă.
Pe piaţă se mai întâlnesc termenii de curs de schimb la vânzare sau curs de schimb la cumpărare.
Aceştia indică preţul la care se cumpără sau se vinde o valută de către o bancă sau oficiu de schimb (casă de schimb).
Cursul valutar central este o noţiune introdusă de FMI prin acordul din 1971, acord prin care se cerea ţărilor membre o evaluare cât mai realistă a raporturilor valorice dintre principalele monede occidentale. Fiecare ţară era ţinută să comunice periodic raporturi cât mai reale şi cât mai stabile determinate ca medii a cotărilor pieţei valutare şi să se supună controlului autorităţilor monetare internaţionale.
Cursurile valutare centrale se comunică oficial de FMI în unităţi DST sau în alte monede ale ţărilor membre.
În funcţie de modul de variaţie, cursurile valutare au fost de-a lungul anilor de mai multe feluri:
– cursuri fixe stabilite de autorităţile monetare ale statelor (cursul oficial) sau apărute în urma unor intervenţii ale acestora pe piaţa valutară,
– cursuri libere (flotante) stabilite normal ca urmare a funcţionării neinfluenţate a mecanismului pieţei – cursuri fluctuante – cursuri care pot flota numai între anumite limite.
În 1971 FMI a stabilit că flotaţia cursurilor valutare se poate încadra între -2,25 şi +2,25 faţă de paritate.
În aceste condiţii, dacă tendinţa pe piaţă era de depăşire a limitelor fixate, băncile centrale erau obligate să intervină fie punând în vânzare din rezerva monetară valuta cerută, fie cumpărând valuta prea mult oferită.
Menţinerea cursurilor fluctuante în limitele stabilite a întâmpinat dificultăţi mari în perioadele de criză valutară în care oscilaţiile cererii şi ofertei erau excesive. În aceste cazuri, statele şi-au epuizat uneori rezervele şi au recurs la împrumuturi externe.
În desfăşurarea tranzacţiilor libere pe piaţa mondială, monedele naţionale intră inevitabil în raport cu monedele internaţionale.
Acestea au, de regulă, un curs mai stabil şi sunt cerute mai mult pe piaţa valutară internaţională.
Sistemul monetar internaţional promovează în prezent 2 categorii de monede internaţionale:
1. monede naţionale internaţionalizate,
2.monede internaţionale emise de instituţii financiare internaţionale.
În primul caz o monedă naţională cotată mai bine pe piaţa internaţională este preluată în circuitul internaţional. Pt libera sa circulaţie, moneda naţională suferă unele modificări ca rezultat al unui proces complex în care se implică atât analiza evenimentelor economice trecute cât şi prevederea variaţiei acesteia pe perioade mai mari.
Se combină astfel efectele unor factori economici, monetari, politici care au acţionat în trecut cu altele asemănătoare previzibile pt viitor.
Se obţine astfel etalonul internaţional provenit dintr-o monedă naţională acesta putând fi egal sau diferit de etalonul naţional din care provine.
În decursul anilor, diferite monede naţionale au jucat rolul de monedă internaţională, cum ar fi: lira sterlină, napoleonul francez, lira otomană.
În prezent, acest rol este jucat de monede ca : dolarul american, Yenul japonez, lira sterlină, Euro.
În al doilea caz al monedei naţionale, fie se defineşte un etalon monetar internaţional de către instituţiile financiare internaţionale, fie se emit de către acestea monede de cont cu proprietăţi limitate dar puternic susţinute pe piaţa valutară.
În cazul unui etalon monetar internaţional se preiau părţi din etaloanele monetare naţionale ponderate cu anumiţi coeficienţi, metodă denumită – ,, a coşului valutar ’’.
Stabilirea unui etalon internaţional nu a avut succes în lumea financiară, dar FMI a lansat o monedă de cont –DST- Drepturi Speciale de Tragere- care s-a impus în relaţiile financiar- bancare internaţionale cu anumite restricţii.
Sistemul monetar european a emis în 1979 o altă monedă de cont, valabilă pt unele ţări europene, denumită ECU şi care a avut o circulaţie remarcabilă.
Ambele monede de cont s-au constituit prin metoda coşului valutar.
2. Cursul valutar – factor determinant în tranzacţiile internaţionale
(Teorii asupra cursului valutar)
Cursul valutar, aşa cum s-a arătat anterior, reprezintă preţul monedei naţionale în raport cu monedele străine.
Acest preţ se poate fixa în mod convenţional, sau după legea cererii şi a ofertei de capital, adică prin compensare sau pe piaţa de schimb.
Compensarea are 2 inconveniente:
– acela de a împiedica dezvoltarea normală a schimbului,
– acela de a adopta o rată de schimb artificială.
Pe de altă parte, piaţa de schimb are faţă de compensare unele avantaje:
– realizarea automată a oricărei compensări pe toate pieţele de schimb şi instalarea unui curs unic,
– cursul unic reflectă ameliorarea sau deteriorarea balanţei de plăţi a ţărilor emitente a monedei respective şi nu este artificială.
Piaţa de schimb s-a dezvoltat continuu şi totodată a căpătat o importanţă deosebită în tranzacţiile internaţionale, mai ales după generalizarea cursului de schimb flotant.
Cursul de schimb flotant a fost acreditat cu o serie de avantaje teoretice dar în practică s-au evidenţiat şi inconveniente.
Printre avantajele teoretice s-a contat în primul rând pe echilibrarea balanţei de plăţi, adică, deprecierea ratei de schimb corectează deficitul balanţei iar când balanţa devine excedentară, rata schimbului se apreciază.
În realitate, cererea pt o deviză anume depinde mai mult de reputaţia acestora decât de soldul balanţei de plăţi curente a ţărilor emitente.
Inconvenienţele cursului de schimb flotant depind de amplitudinea variaţiilor sale.
Amploarea flotării este uneori impusă de realităţi economice, dar alteori este determinată de reacţii psihologice sub 2 forme:
– efectul de neraţionalitate care constă în faptul că o mare parte a celor ce acţionează pe piaţă se supun tendinţei de variaţie necunoscând situaţia exactă,
– efectul reacţiei exagerate, adică, o reacţie excesivă faţă de informaţiile puţin optimiste care, este cu atât mai puternică cu cât volumul total al tranzacţiilor este mai redus.
Studierea cursului valutar ca fenomen economico-financiar de primă importanţă a dus la concretizarea unei teorii explicative care analizează formarea şi importanţa sa din diferite puncte de vedere:
1.Teoria egalităţii puterilor de cumpărare – dacă bunurile care fac obiectul unui comerţ internaţional sunt perfect substituibile unul dintr-o ţară cu altul din altă ţară, atunci există o relaţie directă între preţurile lor în monedele respectivelor ţări care este cursul de schimb.
Preţul unui produs pe o piaţă internaţională concurenţială este acelaşi peste tot, diferă numai expresia lui, de exmplu: X dolari sau Y yeni, iar cursul de schimb este raportul dintre X şi Y.
În practică însă, intervin unii factori perturbatori precum: concurenţa neloială, costuri diferite de transport, faptul că preţurile de piaţă nu corespund pt o anumită ţară cu costurile de producţie şi variază în funcţie de comportamentul firmelor producătoare.
Conform acestei teorii deprecierea cursului valutar depinde de ratele de inflaţie ale celor două ţări ale căror monede sunt comparate. Pentru realizarea unui curs de schimb normal este necesară, deci o stabilizare, în prealabil , a preţurilor.
Cursul valutar depinde de puterea de cumpărare a fiecărei monede în ţara sa proprie unde are o valoare de echilibru de care nu se poate depărta. Dacă, la un moment dat, cursul se distanţează de preţul de echilibru bazat pe puterea de cumpărare, apar dereglări în importurile sau exporturile de mărfuri dintre cele două ţări, care pot duce la un deficit comercial (deficitul balanţei comerţului exterior) şi provoacă deprecierea monedei respective.
Teoria egalităţii puterilor de cumpărare se bazează pe trei ipoteze, care nu se verifică în practică, decât parţial:
– pieţele de schimb ar fi perfecte, fără intervenţia lor asupra cursului de schimb şi nici asupra costurilor tranzacţiilor;
– pieţele de mărfuri ar fi perfecte, fără o vamă protecţionistă sau alte obstacole în calea schimbului,
– volumul şi natura consumului ar fi aceleaşi în diferite ţări.
Teoria egalităţii puterilor de cumpărare suportă şi alte critici:
– verificarea teoriei depinde foarte mult de alegerea indicelui de preţuri, iar indicii generali nu sunt de preferat incluzând unele bunuri care fac parte din partidele de schimb comercial,
– aplicarea teoriei depinde de perioada de referinţă: perioada de bază nu corespunde uneori unui curs de echilibru,
– bazată pe evoluţia balanţei comerciale, teoria nu ţine seama de apariţia unor fluxuri financiare în economia unei ţări.
2. Teoria disponibilităţii titlurilor pe piaţă
Teoria egalităţii puterilor de cumpărare se limitează să explice cursul valutar doar prin schimbul de bunuri şi servicii, dar volumul portofoliului de titluri şi devize condiţionează nivelul cursului valutar.
În cazul unei variaţii anticipate a cursului unei devize, faptul influenţează rata randamentului titlurilor exprimate în acea deviză. În altă situaţie, în cazul prevederii unui echilibru al portofoliului activelor financiare, cuprinzând titluri străine şi naţionale, nivelul cursului de schimb este determinat în jurul nivelului de echilibru.
Pentru extinderea analizei cursului de schimb, teoria disponibilităţii titlurilor foloseşte o noţiune denumită ,, diferenţialul de schimb’’. Acesta nu este altceva decât procentul de creştere sau descreştere al ratei cursului de schimb, exprimat prin relaţia:
ds = ( Ct – Cv ) / Cv x 100,
Ct – cursul la termen
Cv – cursul la vedere
Analog există şi ,,diferenţialul de dobânzi’’, care exprimă sub formă de procent ecartul existent între rata anuală de dobânzi, între două ţări aflate în relaţii de schimb.
Influenţa activelor portofoliului de titluri şi devize asupra cursului este limitată de două variabile:
– procentul randamentului activelor – acesta este în funcţie de rata dobânzilor, de câştigul de capital şi de costul tranzacţiilor financiare (comision, primă),
– riscul cursului devizelor – pentru evitarea unui risc major, se recomandă deţinerea titlurilor în devize diferite ceea ce comportă două avantaje:
1. diversificarea devizelor micşorează riscul deoarece nu toate devizele se depreciază în acelaşi timp,
2. fluctuaţiile economice nu afectează toate ţările în acelaşi mod şi în acelaşi timp.
Mijloace de plată internaţională
Mijloacele de plată reprezintă totalitatea posibilităţilor existente de asigurare a plăţilor ce se desfăşoară în corelaţie cu schimburile economice internaţionale.
Mijloacele de plată internaţională cuprind:
– valutele
– monedele internaţionale
– devizele.
Valutele, moneda internaţională, devizele sunt acele instrumente care asigură desfăşurarea tranzacţiilor internaţionale, prin intermediul lor lichidându-se obligaţiile internaţionale care decurg din operaţiile comerciale.