How to Stop Missing Deadlines? Please Follow our Telegram channel https://t.me/PlopAndreiCom ( @plopandreicom)
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.

Datorită numeroşilor cercetători ai fenomenului mitic, s-au elaborat de-a lungul timpului peste 500 de definiţi. Noi vom explica pe acelea care ne-au ghidat cercetarea, dar şi o succintă trecere în revistă a problematicii mitologiei, pentru ca apoi să formulăm o părere personală asupra raportului mit-realitate în umbra căruia vom înţelege adecvat semnificaţiile Mitului Dracula.
Pentru Mircea Eliade miturile revelează structurile realului şi multiple moduri de a fi în lume, aşadar ele sunt modelul exemplar al comportamentului uman; povestesc istorii adevărate, referindu-se la lucruri adevărate. Nu există mit, dacă nu există dezvăluire a unui mister, revelaţia unui eveniment primordial, care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman. Aşadar mitul nu poate fi particular, privat sau personal. De asemenea, consideră Mircea Eliade, că mitul este asumat de om ca fiinţă totală, el nu se adresează numai inteligenţei sau numai imaginaţiei.
Pentru Victor Kernbach aflăm că, în urma consultării unei bibliografi impresionante, mitul este definit a fi o naraţiune tradiţională complexă, ivită la intersecţia dintre planul cosmic cu cel uman, având conţinut specific, decantat din vremuri memoriale în forme sacralizate, al cărui scop este modelarea explicării unor fenomene şi evenimente enigmatice cu caracter spaţial şi temporal, care privesc atât natura biologică cât şi spirituală a omului, precum şi fenomene ale naturii ambiente sau chiar a întregului univers. Miturile ar fi explicaţii ale destinului condiţiei cosmice şi umane, atribuindu-le tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale, pe care le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane.
Vom pleca, totuşi, de la o premisă destul de controversată încă în cadrul psihologiei, dar, după părerea noastră, verosimilitatea ei a fost în termeni necesari şi suficienţi dovedită. Este vorba de “teoria arhetipului” ca parte integrantă, dobandită filogenetic, a fiinţei umane. Considerăm, deci că înca din momentul naşterii, omul posedă o serie de potenţialiţăţi, nu este nicidecum o tabula rasa şi că mediul şi educaţia sunt cele care şlefuiesc devenire personalităţii.
Având în vedere structura organismului, ar fi de mirare ca psihicul să fie unicul fenomen care să nu prezinte urme clare ale istoriei evoluţiei sale, iar faptul că aceste indicii sunt în cea mai strânsă corelaţie tocmai cu substratul instinctual este extrem de probabil. Aşadar omul are în sine însuşi a priori tipuri de instincte, care constituie modelul activităţii sale. Tot Jung afirma că aceste arhetipuri sunt parte integrantă a fiinţei umane, că intensitatea si frecvenţa manifestărilor lor nu a suferit dramatic nici o modificare, de-a lungul evoluţiei sale de la hoarda primitivă la omul contemporan:”ele nu sunt numai relicve sau reziduuri încă prezente  ale unor modalităţi de funcţionare  mai vechi, ci regulatori mereu prezenţi, biologic indispensabili, ai sferei instinctelor, al căror efect se extinde asupra întregului domeniu al psihicului”. Cu alte cuvinte omul a construit, construieşte şi va construi după un “pattern of behavior”. Toate activităţile sale sociale fie intelectuale, fie de vibrare afectivă, au la bază, la temelie arhetipuri.
Dacă după cum am văzut funcţia arhetipului rămâne relativ aceaşi de-a lungul generaţiilor, să vedem ce putem spune despre conţinutul său ideatic. El este considerat a fi un fond de imagini străvechi, ce aparţin tezaurului comun al omenirii. Rezultă de aici că activităţile  care îşi au fundaţia pe arhetipuri sunt eminamente colective, sunt rezultate ale gândirii colective. Arhetipul devine pentru sistemul psihicul uman ceea ce instinctul este pentru omul biologic.
Prin “imagini” nu trebuie să înţelegem simple fotografii interioare, ci reflecţii imanente ale unor scheme de comportament, iar faptul că este comun umanităţi conduce la idea că activităţile care au la fundaţie aceste tipuri de comportament sunt constatabile, evident nu direct ci hermeneutic, numai în produsele sociale ale omului, căci cea care le-a conceput este gândirea colectivă.
Gândirea omului nu a rămas neatinsă de evoluţie, ea este chiar nota sa definitorie, având rol determinant în structura bio-psihică actuală. Vrem să afirmăm că arhetipul chiar dacă este un dat ereditar, capătă forme de manifestare în funcţie de gradul de dezvoltare a gândirii, a capacităţi acesteia de înţelegere şi mai ales de a privi mediul înconjurător şi poziţia sa în raport cu acesta.
Imediat după ce şi-a indeplinit trebuinţele biologice primare, omul a căutat obţinerea într-un fel sau altul a securităţi, a siguranţei. Nivelul de dezvoltare a gândirii i-a permis să constate că toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca şi toate fenomenele naturii îşi au sufletul, viaţa şi modul propriu de existenţă, după model uman: cortul are soţie şi copii, iar animalele îşi au gospodăriile şi chiar ţările lor propri. La un moment dat în existenţa sa a constatat că cei dragi nu mai pot să vorbească cu el, nu mai “au umbră”. A devenit preocupat de anumite fenomene care i se întâmplau şi a descoperit sufletul. Consideră acum că sufletul îl poate părăsi temporar, în somn sau leşin, ori definitiv în cazul morţii. După ce şi-a format o reprezentare intuitivă asupra vieţii, a devenit conştient de drama existenţei. În strânsă corelaţie cu nivelul de dezvoltare a gândirii sale, cu descoperirea ideii de suflet sau de sine, si a constatării că natura este mama femeii cu care s-a insurat, potrivnică dorinţelor sale, necruţătoare, omul a născocit ideea de divinitate, prima creaţie colectivă a umanităţii.
Divinitatea nu putea fi gândită a fi altfel decât antropomorfă, o abstractizare superioara nefiind posibilă. Asemeni lui însuşi divinitatea putea fi mişcată prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor. Dacă el însuşi putea fi emoţionat prin simple rugăminţi şi daruri, faţă de divinitate este nevoie de un anumit protocol, o anumită atitudine şi o anumită exprimare. Iată deci că el a descoperit magia si forma sa de manifestare: ritualul. Într-un astfel de sistem existenţial omul primitiv se simţea în siguranţă, la adăpost, nimic nu mai stătea în calea de abia născutului embrion al voinţei de putere, putea nestingherit să influenţeze cursul naturii în propriul său folos.
Lumea contemporană îi spune acestei concepţii “mit” şi o tratează cu vădită ironie. Să fie atunci cunoaşterea susceptibilă de valorizare? Nicidecum! Mitul este reflecţia cunoştinţelor despre lume şi viaţă la care a ajuns omul primitiv, evident naive însă numai în comparaţie cu cele contemporane; în sistemul său de referinţă mitul era un adevăr indubitabil. Din cele spune de noi rezultă că şi omul contemporan se conduce după Mituri, el însă a renunţat să le mai numească aşa ci le spune acum Teorii.
În conformitate cu teoria arhetipului şi cu cele precizate de noi pînă acum se degajă ideea că atât un studiu transversal cât şi unul longitudinal ar trebui să releveze ideea că mitul nu este personal sau privat, prin însăşi modul său de a fi. El s-a născut din arhetip şi în consecinţă trebuie să fie prezent într-o forma sau alta la indivizii umani aflaţi la acelaşi nivel de evoluţie, dar şi la cei aflaţi în epoci diferite, evident ţinând cont de deformările şi deghizările pe care le presupune achiziţiile culturale specifice.
Studiul transversal aşadar, doreşte să dovedească ideea că diferitelor mitologii le corespund personaje care întruchipează aceleaşi arhetipuri. Pentru a demonstra adecvat această ipoteză vom cerceta un exemplu concret: arhetipul eroului civilizator.
Un astfel de personaj găsim în mitologia mesopotamiană. Este vorba de Oannes, zeu sau fiinţă supraumană, mesianică, dintr-un mit sumerian. Ea îi invaţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arată cum să-şi zidească locuinţele, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi de cele mai de seama principii ale geometriei. Acestă făptură i-a învăţat pe oameni tot ce putea să-i umanizeze.
Mitologiile civilizaţiilor precolumbiene ne furnizează un personaj cu trasături asemănătoare. Quatzalcoatl este un zeu aztec care în ipostaza sa umană este mare legislator şi aducător de cultură şi civilizatie, un rege sensibil, neîndurând să vadă suferinţa fiinţelor şi un mântuitor.
Mult mai cunoscut este însă Prometheus, zeu titan în mitologia greacă. Este răzvrătit împotriva lui zeus, dar  prieten al oamenilor, cărora le-a dăruit focul şi raţiunea învăţându-i şi meşteşugurile esenţiale; este totuşi, pedepsit de zeus pentru activitatea sa de erou civilizator. Aceste exemple vin să consolideze ipoteza de la care am pornit.
Cercetarea longitudinală o vom începe cu lumea tradiţională. Imediat după conştientizarea propriei existenţe, omul s-a intrebat cum a apărut lumea în care el respiră, dar şi el însuşi. Au apărut în consecinţă miturile sau teoriile cosmogonice şi dependent de acestea cele antropogonice. Există astfel de mituri atât la omul arhaic cât şi la cel modern? Evident, da!
Omul tradiţional consideră că s-a născut în urma unui gest divin, că întregul univers a existat într-o formă sau alta înainte ca zeii să-i dea structura şi ordinea pe care o constată astăzi.
În ceea ce priveşte credinţele omului modern lucrurile sunt puţin mai delicate. S-au produs între timp de la omul primitiv până la cel contemporan modificări semnificative în gândire. Înţelegen prin aceasta ponderea gândirii personale, considerată forţă motrice, în detrimentul gândirii colective, predominantă în gândirea omului primitiv.
Cum era de aşteptat mitul creaţionist s-a conservat, chiar dacă concomitent cu el există o altă teorie pseudoştiinţifică la fel de naivă. Este vorba de teoria Marelului Big Ben, a expansiunii materiei din ea însăşi.
După ce a rezolvat dilema originii lumii şi a sa însuşi omul din toate epocile s-a preocupat de modul, de arta de a trăi viaţa. Şi s-au născut astfel tabuurile, eroii civilizatori, sistemele morale si apoi cele etice.
Dependent de răspunsul dat întrebarii privitoare la originea omului s-a născut cea referitoare la drama existenţială. Se regăseşte atât în arhaism cât şi în contemporaneitate concepţia existenţei postume, a unei escatologii universale, unice sau ciclice, dar şi a uneia private. De abia acum din perspectiva dramei existenţiale, a inerenţei morţii, putem privi şi înţelege pe deplin sensul ritualului si răspunsul sublim dat acestei probleme de conştiinţa colectivă.
Mitul nu este forma ultimă de manifestare a concepţiei primitive. Acesta odată elaborat naşte sacrul ori acesta inspiră teamă şi respect dar şi interdicţie. În consecinţă, cu divinitatea nu se poate comunica oricum ci prin intermediul unor procedee magice, după un scenariu riguros, adică printr-un ritual. Acesta este în primul rând o imitare a cosmogoniei sau antropogoniei, a unirii elementelor primordiale, deoarece prin acest act magic s-ar reuşii preluarea puterii divinităţii.
Pe de altă parte de corectitudinea şi mai ales de efectuarea însăşi a ritualului depinde chiar ordinea lumii. Iată de ce era atât de important pentru ciobanul muntean îndeplinirea strictă a datinii. Moartea este inerentă condiţiei umane, ca de altfel şi viaţa postumă, ori din aceast punct de vedere ritualul care asigură trecerea dintr-o formă de existenţă în alta este decisiv. Moartea este privita ca un fel de escatologie personală, iar ritualul de înmormântare devine actul de creaţie al unei noi vieţi. Rolul ritualului, care descinde din mit, are în cele din urmă o funcţie catharctică, de purificare, alinare.
Intr-o lume în care fiecare activitate sau chiar gest este repetarea unui model exemplar, cu alte cuvinte a unei cosmogonii, noţiunea de Timp se estompează, el nu mai curge de la sine implacabil şi univoc aşa cum consideră omul modern. Am făcut aceasta amplă trecere în revistă pentru a îndreptăţi distincţia pe care o vom opera asupra “realităţii”.
Considerăm aşadar că există în funcţie de răspunsul dat cosmogoniei şi dramei existenţei o “realitate mitică” şi o “realitate istorică”. Deosebirea dintre ele ar consta în faptul că în cazul celei mitice noţiunea de timp nu are sens, consistenţă, în timp ce cealaltă aşează la baza ei tocmai trecerea timpului. Dacă realitatea mitică consideră real tot ceea ce corespunde şi îşi are originea în sistemul de cunoştinţe care a generat-o, realitatea istorică este în primul rând concretă, reale fiind obiectele şi fenomenele percepute numai pe calea simţurilor sau a raţiunii, purificându-o de orice tendinţă afectivă. Realitatea mitică este chiar dimpotrivă rezultatul unei dorinţe, al unui ideal, devenind reală numai pentru că este o operă socială, colectivă.
Cum societatea tradiţională aşează la fundamentul vieţii sociale şi culturale mitul ca metodă de apărare, evident utopică, în faţa vicisitudinilor vieţii cotidiene, va imbrăţişa realitateea mitică. Aşa cum au convenit renumiţi exegeţi ai fenomenului mitic, actele umane, obiectele pe care el le crea, şi mediul ambiant în care trăia după descoperirea religiei, dobândeau consistenţă, realitate în măsura în care reiterau fie un act mitic, fie erau întruchiparea telurică a unui model, a unui arhetip celest.
Comportamentul conştient al omului arhaic nu cunoştea acte care să nu fi fost înfăptuite şi trăite anterior de un altul care nu era om. Ceea ce el făcea, a mai fost făcut, viaţa sa fiind repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alţi. Gestul nu capătă sens, realitate decât în măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială. Astfel căsătoria sau orgia colectivă trimit la prototipuri mitice, fiind practicate pentru că au fost cândva, “ în illo tempore”, consacrate de zei, de strămoşi sau eroi. Conchidem că un obiect sau o acţiune nu au valoare autonomă intrinsecă, nu-şi găsesc realitatea, identitatea decât în masura în care într-un fel sau altul participă la o realitate care le transcede.
Construcţiile amului arhaic nu sunt altceva decât imitaţi ale unui model extra-terestru. Omul construieşte după un arhetip. Însă nu numai oraşul sau templul său au modele celeste, dar la fel se întâmplă cu toate regiunile pe care el le locuieşte, cu fluviile, cu câmpurile care îl hrănesc. Conform credinţelor mesopotamiene, Tigrul îşi are modelul în steaua Arunit şi Eufratul în steaua Rândunelei. Pentru unele popoare munţii au prototip ideal în cer, iar la egipteni numele de locuri şi persoane erau date după cele din “câmpurile” celeste. Se desprinde din cele spuse ideea că realitatea este funcţie de imitare a arhetipului mitic.
Societăţile care au urmat ajungând până la cea modernă nu au putut ignora admirabilul răspuns dat dramei existenţei. Acesta se va mula perfect pe arhetipurile deja primite drept “cadou”, dar va fi influenţat de actualul sistem de cunoştinţe.
Astfel în cazul omului modern se constată coexistenţa acestor două realităţi, una fiind în mod necesar transcendentă. La aceasta din urmă, cea mitică, omul contemporan se întoarce ori de câte ori realitatea istorică se transformă într-un veritabil şi abil duşman, ori de câte ori ea este incapabilă să îi satisfacă dorinţele.
Plecând dar, de la premisa exemplarităţii şi universalităţii, ca dimensiuni constitutive ale mitului, scopul lucrării noastre este acela de a revela Mitul Dracula în primul rând, în funcţie de criteriul cronologic şi nu al popularităţii, ca forma de manifestare specifică secolului al XV-lea, a arhetipului eroului civilizator, şi în al doilea rând ca simbol deghizat al dorinţei eterne a omului nemurirea.

I

În prima sa ipostază mitul dracula se identifică cu personajul istoric Vlad Ţepeş. Dracula s-a născut în 1431 în Sighişoara, când tatăl său se afla în exil în Transilvania. Străbunicul lui Ţepeş, Radu I a avut doi fii: pe binecunoscutul Mircea cel Batrân si pe Dan I. Lui Mircea i s-a născut Vlad poreclit Dracul, iar lui Dan I Dan II. Spiţa lui Vlad Dracul a primit numele de Drăculeşti, iar cea a lui Dan I de Dăneşti. Imediat după moartea lui Mircea cel Bătrân începe o puternică luptă între cele două familii conducătoare care viza ocuparea ocuparea tronului. Duşmănia dintre ei a făcut ca în mai puţin de de 30 de ani Ţara Românească să aibă opt domnitori, şi numeroase asasinate între rude, mai mult sau mai puţin apropiate. Despre mama lui Ţepeş se ştie că era o nobilă transilvăneană, căreia i-a fost încredinţată educaţia lui Ţepeş până la vârsta de cinci ani. După acestă vârstă, când Vlad Ţepeş a devenit prinţ, educaţia sa în special militară, a fost preluată de un cavaler, combatant în batălia de la Nicopole.
În 1447 Ţepeş se afla la Adrianopole, de trei ani alături de un frate al său, fiind încredinţaţi sultanului ca gest de bună credinţă faţă de ajutorul primit de Vlad Dracul în ocuparea tronului. Tot în acest an Vlad Dracul cade în disgraţiile lui Iancu de Hunedoara, conducătorul Ungariei. Lipsit de protecţia sa, căreia i se adaugă o atitudinea draconică faţă de boierime, Vlad Dracul şi fiul său Mircea, sunt asasinaţi în urma unei conspiraţii boiereşti.
La aflarea veşti despre moartea lui Vlad Dracul sultanul îl eliberează pe Dracula şi îl ajută cu oaste în recuperarea tronului. În 1448 Vlad Ţepeş ajunge la putere, însă după numai două luni intervenţia armată a lui Iancu de Hunedoara îl obligă să se refugieze în Moldova, apărat fiind de vărul său Bogdan Voievod, unde rămâne timp de trei ani, până la asasinarea acestuia, în 1451. Între timp la tronul Ţării Româneşti este urcat Vladislav II.
Scandalul provocat de uciderea lui Bogdan îl obligă pe Vlad să caute protecţia duşmanului tatălui său. Vladislav II  tocmai îşi schimbase orientarea politică, proturcă, ceea ce nu i-a convenit lui Iancu de Hunedoara. acesta acceptă alianţa cu Ţepeş şi îl aşează voievod vasal peste Ţara Fagăgaşului şi Almaş. Aspiraţiile lui Ţepeş nu se opresc aici, el aşteaptă momentul propice, până în 1456, de a reclama tronul Valahiei.
Imediat după caderea Constantinopolului, în 1453, se pregăteşte o nouă cruciada. Intenţia s-a concretizat în 1456 când Iancu de Hunedoara în fruntea unei armate creştine impresionante invadează partea Serbiei aflată sub dominaţie turcă. În acelaşi timp Vlad Ţepeş invadează Ţara Românească.
În bătălia de la Belgrad Iancu de Hunedoara este ucis, iar armata sa învinsă. Între timp Vlad Ţepeş reuşeşte să-l asasineze pe Vladislav II şi să preia tronul. Victoria turcilor l-a obligat pe Ţepeş să adopte o atitudine obedientă faţă de aceştia, cel puţin până la consolidarea autorităţii domneşti. După ce acest deziderat a fost atins, Vlad Ţepeş porneşte propria campanie de pedepsire a turcilor.
Abilităţile de luptător dar şi preacunoscuta sa cruzime l-au făcut un duşman redutabil. Incursiunea sa pe teritoriul otoman este vremelnic victorioasă, fapt care atrage fulgerator atenţia Papei Pius II. El se hotărâşte să-l sprijine financiar prin intermediul lui Matei Corvin. Ajutorul trimis de papă este reţinut de Matei Corvin care tergiversează pâna la limită momentul implicarii în luptă.
Viteaza dar puţin numeroasa armata a lui Dracula se vede nevoită în acesta situaţie să se retragă din faţa duşmanului. Turcii pornesc o campanie împotriva lui Ţepeş reuşind să-l alunge în Transilvania în 1462. Ţepeş reuşeşte să scape de urmăritorii săi refugiindu-se şi cerând ajutorul lui Matei Corvin. Răspunsul acestuia a fost întemniţarea, iar după o perioadă îl eliberează obligându-l totuşi la domiciliu forţat într-o proprietate domneasca din Buda.
În acesta perioada se sechestrare, estimată de unii autori la patru respectiv 12 ani, Vlad Ţepeş se pregăteşte pentru redobândirea tronului, mai ales după ce fratele său Radu cel Frumos a fost alungat de la domnie de către Basarab cel Batrân, membru al clanului Dăneştilor.
Politica favorabilă turcilor adoptată de acesta a determinat reabilitarea lui Ţepeş, astfel că în 1476 însoţit de oşteni transilvăneni şi moldoveni, aceştia din urmă trimişi de însuşi Ştefan cel Mare, invadeaza Ţara Românească şi recucereşte tronul.
După mai puţin de o lună turci pornesc o ofensivă menită a-l reinstala pe Basarab cel Batrân la putere. Cu o armată foarte puţin numeroasă Vlad Ţepeş înfruntă “armia turcescă”. Rezultatul este înfrângerea lui Ţepeş şi moartea sa, în conditii enigmatice, relevate contradictoriu în documentele timpului. Se vehiculează ideea că a fost ucis din greşeală de chiar camarazii săi de arme, sau că a fost decapitat în timpul luptei de un turc deghizat în valah.
Cele prezentate până aici aparţin de realitatea istorică, fiind în consecinţă de netăgăduit în sistemul său de referinţă. Un argument în plus îl constitue folosirea repetată a supraunităţi de masură a timpului.
Fantezia unui popor nu este stârnită de fapte banale, anodine, ci de cele care îl emotionează, poate chiar îl înspăimântă. Ori aceste fapte sunt chiar acţiunile voievodului. Dar noi ştim că atunci când e vorba de oameni care într-o împrejurare sau alta, au ajuns vestiţi popurul închipuie despre ei poveşti potrivite celor ce el ar fi vrut să se întâmple. Poveştile sunt prin urmare adevăruri ideale care corespund meritelor acelor personaje în jurul cărora poporul le-a creat; şi ele sunt uneori false în sensul că acestor personaje lis-a atribuit capacitatea de a săvârşi ceea ce în fapt ele nu sunt capabile să săvârşească.
Dar nu este vorba de o falsificare deliberată a istoriei. Şi pentru a sprijini acestă afirmaţie vom prezenta câteva exemple preluate de la Mircea Eliade.
Dieuneonné de Gozon, al treilea Mare Maestru al Cavalerilor Sfântului Ioan de Rodos, a rămas celebru pentru uciderea dragonului din Malpasso. Inutil să precizam că lupta nu este menţionată în documentele timpului său şi că a început să se vorbească despre ea abia când s-au împlinit două secole de la naşterea eroului. A avut loc aşadar, cum e şi firesc, atribuierea prinţului de Gozon a virtuţiilor Sfântului Gheorghe, cunoscut pentru lupta victorioasă împotriva monstrului. Aşadar din simplu fapt că prinţul de Gozon a fost integrat unei categorii s-a contopit în arhetip fără să se mai ţină cont de faptele sale autentice istoric.
Marko Krajlevič, protagonistul epopeii iugoslave, s-a făcut cunoscut prin faptele sale vitejeşti din a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Existenţa sa istorica nu poate fi pusă la îndoială, cunoscându-se chiar data morţii sale 1349. Dar odată intrată în memoria populară personalitatea istorică a lui Marko este abolită şi biografia sa reconstituită urmând normele mitice. Mama lui este o Vila, o zână, tot aşa cum eroii greci erau fiii unor nimfe sau a unor naiade. Soţia lui este tot o Vila pe care el o cucereşte printr-un şiretlic.
Psihologia a demonstrat că în timpul conservării materialului engramat acesta suferă transformări. Printre altele are loc  şi procesul de reducere a nefamiliarului la familiar. Acesta se caracterizează prin faptul că un material întipărit, însă insuficient consolidat este treptat modificat, prin mecanisme inconştiente de uitare şi adăugire, şi făcut să semene cu un alt material binecunoscut, evident pe baza unor elemente de contiguitate.
Dacă conştiinţa individuală se confruntă cu o astfel de problemă, într-o perioada net inferioară dacă nu chiar incomparabilă cu existenţa socială nu trebuie să ne mire faptul că memoria colectivă suferă şi ea un astfel de proces.
Are loc aşadar în cazul personalităţilor istorice metamorfozarea acestora în eroi mitici, în sensul că aceştia sunt “făcuţi să semene” cu eroii  vechilor mituri. Evenimentul istoric în sine, nu este reţinut de memoria populară şi amintirea lui nu înflăcărează imaginaţia poetică decât în masura în care acesta se apropie de un model mitic.
Amintirea unui eveniment istoric sau a unui personaj autentic nu rezistă mai mult de două, trei secole în memoria populară. Şi acesta pentru că, aşa cum am demonstrat, memoria colectivă reţine cu greutate evenimentele individuale, figurile autentice. Ea funcţionează prin intermediul unor structuri diferite: categorii în loc de evenimente, arhetipuri în loc de personaje istorice. Personajul istoric este asimilat modelului mitic în timp ce evenimentul este integrat în categoria acţiunilor mitice.
Dar să vedem care sunt faptele şi personalitatea voievodului care au întărâtat în aşa măsură fiinţa totală a oamenilor, aşa cum se degajă ea din scrierile secolului al XV-lea.
În orice caz figura lui Vlad Ţepeş este cu toată aureola de sânge ce o înconjură, una din cele mai interesante ale intregii noastre istorii. Crud până la măruntaie, străin de milă şi de îndurare, el a pus cumplita lui fire în slujba ţării sale şi după ce a curăţit-o de relele lăuntrice, tăind şi acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept injosirii în care căzuse. Acum se arată şi celelalte insuşiri ale sale: curajul temerar şi dipreţul morţii, care-l făcuse în stare să înfrângă pe cel mai mare cuceritor al lumii.
Calităţile dominante care se evidenţiază în personalitatea lui Ţepeş sunt, în primul rând, orgoliul său de “mare stăpănitor”, urmat îndeaproape de inteligenţa şi simţul crud al dreptăţii. Acestora li se adaugă trăsăturile de caracter cum ar fi : vitejia , dovedită de atâtea ori, curajul de a înfrunta un inamic abil, cu prestigiu de invidiat.
Privindu-l pe Dracula în ipostaza de mare stapânitor putem a-l apropia cu uşurinţă de arhetipul mesianic. El este întruchiparea “unsului lui Dunmnezeu”, ale cărui acte nu pot fi judecate de oameni. Din acţiunile lui putem trage fără dubi concluzia că Ţepeş credea cu încăpăţânare că a fost pus de Dumnezeu ca stapân pentru a pedepsi pe cei care fac rău şi a milostivi pe cei care fac bine, aşa cum i-a confirmat călugarul întelept care a şi scăpat cu viaţa.
Tot prin intermediul acestei credinţe a sa putem explica atitudinea tiranică faţă de boieri în general. Teama sa, întemeiată, de alfel, de o nouă conspiraţie a fost mobilul acţiunilor de purificare a conştiinţei acestora de orice gând de trădare. În cazul în care considera că nu putea realiza soteriologia sufletelor acestora, întoarcerea pe calea cea strâmtă şi dreaptă, îi făcea “ fără griji pe lumea aceasta”.
Şi episodul petrecut în casa din Buda reflectă aceasta concepţie. Ţepeş a ucis un slujitor al regelui Matei Corvin care îi călcase casa, chiar dacă se afla în treburi oficiale, căutarea unui proscris ascuns în rezidenţa sa.
Înţelepciunea sa se evidenţiază din episoadele în care Vlad Ţepeş se confruntă cu diferiţi soli. El acuză pe stăpânitorii acestora că i-au trimis oameni nepricepuţi şi îi trage în ţeapa pe soli, sau îi acuza chiar pe soli ucigandu-i de asemenea, că neînţelepţi fiind au acceptat sa i se înfăţişeze. O altă întâmplare care l-a făcut celebru ca “ mare conducător de oşti”,  şi “priceput atât cât se poate în treburi ostăşeşti”, încă în timpul vieţii a fost binecunoscutul atac nocturn asupra taberei turcilor.
Ceea ce a rămas încă şi în contemporaneitate, viu în conştiinţa colectivă a poporului român rămâne modul în care  vedea Ţepeş dreptatea: “…şi aşa de rău ura răul în ţara sa, că dacă savârşea careva vreu rău, fie hoţie sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, acela nu era chip să rămână viu. Fie că era boier mare, sau preot ori calugăr, sau om de rând, ba chiar dacă ar fi avut mare bogăţie, nu putea să se răscumpere de la moarte”. Tot atât de aspru pedepsea el lenea şi moravurile uşoare, oriunde le întâlnea.
Evident anecdota cupei de aur rămâne realitate mitică, însă impactul pe care îl are asupra conştiinţei este aparte, tocmai pentru că moartea domnitorului este urmată de furtul cupei, o simbolizare posibilă a izgonirii din paradis, privită ca neantizare a unei realitaţi dorite.
Observăm aşadar, că în timpul domniei, Dracula a împământănit o serie de reguli privitoare la modul în care viaţa trebuie trăită, ori acestă caracteristică este specificăEroului civilizator. În cazul în care ipoteza noastra este validă trebuie ca în conştiinţa colectivă să se perpetueze, să se conserve imaginea lui Ţepeş.
Şi iată că după mai bine de 400 de ani, cine altul dacă nu poetul nepereche, cu multă dibăcie, pentru a augumenta o idee face apel la o reprezentare care să reitereze o realitate dorită, dar apusă, menită a înflăcăra fiinţa totală a cititorului:

“ Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

  Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
  Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
  Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
În cele prezentate până acum am încercat să decelăm ceea ce este realitate, fie ea mitică, fie istorică în mitul Dracula al secolului al XV-lea. Fantezia în acest mit se intercalează subtil în realitate. Pentru a o dovedi acolo unde este cu adevărat, trebuie să analizăm cu deosebită atenţie textele din care procurăm informaţiile, în primul rând motivaţia apariţiei lui.
Referitor la “Povestire despre Dracula Voievod” se ştie că a apărut în perioada în care ţarul Rusiei dorea să-şi întărescă autoritatea subminată deseori de nobili trădători. Într-un asemenea context este normal ca mesajul pe care dorea să-l transmită scrierea era al unui domnitor crud dar drept, ale cărui acţiuni urmăreau obţinerea bunăstării întregului popor.
Despre versiunea germană se ştie că a apărut din iniţiativa şi la curtea lui Matei Corvin. Este ştiut că acesta intrase în campanie comună antiotomană, el fiind purtatorul unor subsidii date de Papa Pius al II-lea  lui Vlad Ţepeş în sprijinul luptei antiotomane a domnitorului român. În acelaşi timp Matei Corvin se afla în dispute cu împaratul Germaniei şi regele Poloniei, pentru obţinerea sfintei coroane a Ungariei. Ori acest fapt îl făcea nedornic să se aventureze în lupte cu turcii alături de Vlad Ţepeş. Pe de alta parte nu putea să nesocotescă interesele pontificale, căci el se baza şi pe sprijinul important al papalităţii. Iată deci, că alege să întârzie momentul acordării ajutorului lui Vlad Ţepeş, până în momentul când ar fi prea târziu.
Acţiunile sale, neimplicarea în lupta antiotomană, abandonarea alianţelor, înlănţuirea lui Vlad Ţepeş  necesitau explicaţii diplomatico-politice. Justificarea lor a venit prin invocarea unor fapte exagerate în legătura cu o serie de cruzimi premeditat şi injust atribuite lui Dracula voievod. Iată de ce textele germane îl înfăţişează pe Vlad Ţepeş ca un tiran însetat de sânge, un degenerat căruia i-ar sta mai bine într-o cămaşă de forţă.
Dar să prezentăm cateva anecdote despre care cronicile ne asigură că sunt reale, dar noi ştim prea bine că sunt simple închipuiri, faţă de care, prin uzul ratiunii, alături de  Gheorghe Şincai exclamăm: “încă nu poci crede”, “aceste scornituri numai de râs sunt vrednice”.
Una dintre acestea îl înfăţişează pe Dracula ospătându-se printre hoiturile celor traşi în ţeapă şi ucigând pe unul dintre comesenii care cu suporta duhoarea. Urmează apoi, executarea tuturor săracilor şi nevolnicilor din ţară. De-a dreptul ridicol este episodul în care Ţepeş întemniţat prinde şi trage în ţepe, mai mici, şoarecii din închisoare, sau torturează păsări. Atfel, nici chiar în închisoarea fiind, nu renunţă la activitatea sa preferată. Tot în această categorie includem alte câteva modalităţi de tortură atribuite lui Ţepeş: oameni îngropaţi goi până la buric şi utilizaţi drept ţinte. Frigerea, jumulirea, fierberea lor de vii pare iarăşi fabulaţie.
Căutând informaţii în biblioteca virtuală am descoperit materiale înfiorătoare care prezintă pe langă aceste atrocităţi şi alte fapte atribuite lui Dracula. Vom considera că faptele prezentate sunt în mod deliberat concepute pentru că în caz contrar în măsura în care ar denota o conduita patologică s-ar referii mai degrabă la persoana care le-a imaginat decât la cea căreia îi sunt atribuite.
“Dracula’s atrocities against the people of Wallachia were usually attempts to enforce his own moral code upon his country. He appears to have been particularly concerned with female chastity. Maidens who lost their virginity, adulterous wives and unchaste widows were all targets of Dracula’s cruelty. Such women often had their sexual organs cut out or their breasts cut off. They were also often impaled through the vagina on red-hot stakes that were forced through the body until they emerged from the mouth.”
Referitor la pedeapsa favorită a lui Vlad Ţepeş am găsit în literatura de specialitate un fapt inedit. Este vorba despre scrisoarea unui boier de vază, Neagul, adresată conducătorilor cetăţii Braşovului: “ Aduceţi-vă aminte, cine a început să puie oameni în ţeapă. Tot pribegii şi voi care aţi ridicat pe Danul dintre voi…”. Aşadar, se pare că primele trageri în ţeapă au avut loc în Ţara Bârsei şi nu în Ţara Românescă aşa cum se crede, şi că cei care le-au imaginat sunt boierii braşovenii.
Am dovedit în termeni necesari si suficienti ca Mitul Dracula al secolului al XV-lea este pentru memoria colectiva simbol al dreptăţii, exponent al luptei pentru libertate naţională, model de curaj şi inteligentă dar şi de patriotism.

II

A venit acum timpul să prezentăm ipostaza în care Mitul Dracula este mult mai cunoscut. Începând cu secolul al XX-lea din Anglia până în Germania şi Italia, din SUA până în Japonia, omul de pe stradă, omul cu pregătire intelectulă medie, recunoaşte în mitul dracula personajul reprezentativ al întregii mitologii europene şi nord-americane referitoare la vampirism.
Dar în mintea unei persoane care recunoaşte sub numele de Dracula ipostaza legendară a lui Vlad Ţepeş, se nasc indubitabil câteva întrebări: Cine este nebulosul personaj Dracula ivit în 1897? Cine este cel care l-a născocit? Cum de a devenit atât de cunoscut?
După cum ne spune chiar autorul său, Bram Stocker, embrionul vampirului Dracula s-a născut în jurul anului 1871, când a aflat de la un prieten al său, Arminius Vambery, profesor la Universitatea din Budapesta, despre existenţa unui voievod în secolul al XV-lea, cu numele Dracula destul de renumit, în special datorită luptelor sale cu turcii dar şi din pricina cruzimii, a inteligenţei, abilitatii şi vitejiei sale.
Noi trebuie să recunoaştem că singurele lucruri pe care cele două personaje le au în comun sunt numele şi locul în care îşi duc veacul: Dracula respectiv Transilvania.
Dar să vedeam cine este Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stocker. Contele Dracula este un boier secui care locuieşte în castelul său din Pasul Bârgăului, şi  care plănuieşte să cucerească Anglia, prin puterile sale magice de vampir. Începe prin achiziţionarea mai multor proprietăţi în Londra, Exeter şi Whitby. Jonathan Harker este trimis în Transilvania de biroul de avocatură Peter Hawkins la care lucra pentru legalizarea actelor necesare. Pregătirile contelui erau de fapt pe terminate, şi după ce a încercat să facă o prima victimă din Jonathan Harker, îl regăsim în plină acţiune la celălalt capăt al continentului. Prezenta lui se face simţită prin bizare cazuri de maladii. Vampirul se manifestă pretutindeni noaptea, făcând victime de-a valma, printre animalele din grădinile zoologice, în ospiciile de alienaţi mintal, printre femei. Muşcătura lui fatală, ale cărui urme se zăreau pe gâtul victimelor, pricinuiau acestora o epuizare progresiva. Sângele lor era treptat supt, noapte de noapte, de vampirul invizibil. Totul se termina printr-o moarte aparentă, care nu era de fapt decât începutul unei noi existenţe, cea de vampir. Un soi de comitet antidracula se va constitui din profesorul Van Helsing, Jonathan Harker, Mina Murray, devenită între timp Mina Harker, dr. John Seward, Arthur Holmwood, Lord Godalming şi un american Quincey P. Morris, ultimii doi foşti aspiranţi la mâna răposatei Lucy Westenra, victimă a vampirului. Membrii echipei vor începe o dramatică urmărire a contelui, care-i va duce, prin Varna, Galaţi şi de-a lungul Siretului, până la pasul Bârgăului, în preajma misteriosului castel. La apusul soarelui se va angaja cea din urmă bătălie cu o ceată de ţigani, aliaţii contelui, acesta fiind surprins şi ucis într-un moment în care noaptea nu îi redase încă puterile teribile. Americanul Quincey Morris va pierii în acestă supremă confruntare, dar Anglia va fi în schimb salvată.
Acesta este în linii marii şi subiectul romanului care s-a bucurat de un zguduitor succes chiar dacă cititorul proiecta atât personajele cât şi acţiunea şi teritoriul în care ea se desfaşura într-un plan fantastic.
Lovitura de graţie apare după aproximativ 70 de ani, când Raymond T. McNally  şi Radu Florescu scot de sub tipar “În căutarea lui Dracula”. La sfârşitul lecturii romanului, cititorul nu poate să nu se întrebe dacă Transilvania nu este cumva şi ea o ţară imaginară. Însă răspunsul la această întrebare este pe cât de neaşteptat pe atât de dorit. “Da, Transilvania există şi nu doar ea, chiar Dracula însuşi a existat”, vine parcă să spună acestă carte.
Şi iată cum, după mai bine de 500 de ani Vlad Ţepeş renaşte în conştiinţa colectivă  nu ca erou civilizator cât ca vampir. Dar totuşi, conştiinţa unui individ care aparţine poporului român îl reţine pe Dracula din perspectiva simbolurilor mitologice locale ca erou civilizator, alături de Traian, Decebal, Ştefan cel Mare, iar din prisma simbolismului cvasiuniversal, tocmai datorită caracterului coercitiv al majorităţii şi ca vampir.
Nici chiar un neofit în mitologie nu s-ar mulţumii cu o înţelegere superficială a temei vampirismului. Să privim aşadar, fiinţa vampirului în profunzimile ei. Despre vampiri ştim că hrana lor preferată este sângele, preferată dar în aceasi masură şi indispensabilă. Nemurirea lor este urmarea unei muşcaturi într-o zonă erogenă, gâtul, ori acest fapt ne conduce la ideea infăptuirii cosmogoniei. Semnificatiile profunde nu se opresc aici.
Sângele însă, are o semnificaţie, este un simbol aparte. Face parte din arhetipul elixirului vieţii veşnice alături de pulberea de jad alb extras din Muntele Mi, în mitologia chineză, sau de ambrozie, hrană preferată a zeilor care conţine germenii imortalităţii, în mai cunoscuta mitologie greacă. Sângele chiar, îl găsim în mitologia ebraică considerat sediul sufletului, sau la greci, care alături de Hippokrates au credinţa că sângele este identic cu sufletul. În mitologiile populaţiilor africane descoperim chiar un zeu al sângelui Ogivu.
Mai aproape de zilele noastre, în jurul anului 1600 şi chiar în Transilvania, o astfel de credinţă că există un elixir al tinereţii veşnice în întruchiparea sângelui, a trecut graniţele realităţii mitice şi a pătruns în cea istorică. Autoarea acestui act a fost “tigroaica carpatină” Elisabeta Bathory.
Ea a ucis peste 650 de fete tinere care “nu gustaseră încă din plăcerile dragostei”, pentru a-şi potoli agonia în faţa morţii. Ucidea cinci sau mai multe fecioare pe săptămână şi se îmbăia în sângele lor pentru a rămâne “forever young”. Când a constatat că sângele ţărăncuţelor nu are nici un efect a apelat la cel albastru.
Iată deci, în vampirism o modalitate prin care omul îşi poate satisface aspiraţia către nemoarte. Dar în acelaşi timp el este o fiinţă morală şi nu poate tolera sau mai degrabă nu poate accepta faţiş aceasta metodă. În consecinţă, a proiectat asupra altei fiinţe dorinţa sa ţi a numit-o nemuritoare, ţi tot asupra aceleiaşi fiinţe interdicţia şi a numit-o demon. Şi a fost în acea zi vampirul.
În umbra acestei interpretări putem considera Mitul Dracula a fi o ipostaza travestită a aspiraţiei către nemurire a omului, ori acest fapt sugerează prin excelenţă o realitate mitică.
Analizând destinul spectaculos al Mitului Dracula constatăm că acesta s-a produs ca urmare a unor revigorări.Iniţial mitul dracula desemna personajul istoric Vlad Ţepeş contopit în arhetipul eroului civilizator. Prima revigorare, realizată de textele germane şi slave, a pervertit esenţa mitului adăugându-i o doză de ficţiune. Meritul, dacă  poate fi numit astfel, este conservarea, totuşi în mod falsificat, a imaginii voievodului până la a doua revigorare realizata sub pana lui Bram Stocker. Mitul Dracula devine acum simbol al dorinţei necugetate la nemurire.

Cele spuse despre Mitul Dracula sunt valabile până la timpul prezent, deoarece în destinul mitului se pare că se pregăteşte o nouă revigorare. Este vorba de Dracula Park, cel mai spectaculos proiect turistic al începutului de mileniu care este pe cale sa devină realitate sub marca “Produs în România”. 

Popular Posts: Best Crypto Savings Accounts For Earning Interest

Plop Andrei: I was arrested in #Canada for the anti-communist revolution!

Plop Andrei: Moldova will be the next country attacked by the Russians!

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!