Organizatia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) si-a definit, prin actul sau fondator semnat la Washington D.C., la 4 aprilie 1949, scopul: apararea colectiva si pastrarea pacii si securitatii. In perioada imediat urmatoare, in conformitate cu prevederile articolului 9 al Tratatului, se infiinteaza Consiliul Nord-Atlantic si Comitetul de aparare, cu misiunea initiala de examinare a problemelor privitoare la aplicarea Tratatului, respectiv de recomandare a masurilor ce trebuie luate in vederea aplicarii articolelor 3 si 5 (crearea si dezvoltarea capacitatilor individuale si colective de rezistenta impotriva unui atac armat, apreciindu-se ca un atac armat asupra uneia dintre parti va fi considerat atac indreptat asupra tuturor partilor semnatare). Stabilirea scopurilor si misiunilor Aliantei, coroborata cu prevederile „Legii ajutorului militar pentru apararea mutuala“ semnata de presedintele Truman pe 6 octombrie 1949 si cu aprobarea de catre presedintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de aparare integrata a regiunii Atlanticului de Nord si deschiderea unui credit de 900 de milioane de dolari, cu titlu de ajutor militar, a reprezentat demararea procesului de elaborare si implementare a Strategiei initiale a Aliantei. Formularea acestei strategii NATO a fost cunoscuta sub denumirea „Conceptul strategic pentru apararea zonei Nord-Atlantice“. Conceptul a fost dezvoltat intre octombrie 1949 si aprilie 1959 considerandu-se ca Alianta „a stabilit o strategie de operatiuni la scara larga in apararea teritoriala“. In continuare, strategiile NATO au fost adaptate la riscurile si amenintarile specifice diferitelor perioade ale Razboiului Rece, raspunzand cu promptitudine situatiilor de atunci. Spre exemplu, anuntul URSS ca detine bomba cu hidrogen (8 august 1953) si crearea Tratatului de la Varsovia (14 mai 1955) au stat la baza elaborarii si dezvoltarii strategiei „represaliilor masive”. Aceasta strategie constituia un raspuns de descurajare, era o strategie-riposta. Potrivit acesteia, NATO adopta o pozitie clara si ferma, bazata pe tactica descurajarii, amenintand ca va raspunde, prin orice mijloace aflate la dispozitia sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricarui act de agresiune impotriva tarilor membre. Acest mod de abordare si definire a strategiei NATO a cunoscut numeroase discutii, de la sfarsitul anilor ‘50 si pana in 1967, cand, in urma unor intense dezbateri in cadrul Aliantei, Consiliul Nord-Atlantic aproba, la 13-14 decembrie 1967, „Raportul Harmel “ asupra viitoarelor sarcini ale Aliantei, iar Comitetul de planificare a apararii adopta noul concept strategic al NATO denumit „riposta flexibila“.
Trecerea de la doctrina si strategia „represaliilor masive“ la „riposta flexibila“ reprezinta una dintre cele mai de seama modernizari ale conceptului strategic NATO din acea perioada. Desi cursa inarmarilor se declansase vertiginos, iar Statele Unite trecusera deja la aplicarea unei strategii de indiguire in relatia cu Uniunea Sovietica, potrivit conceptului geopolitic al rimland-ului elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina „ripostei flexibile” relansa ideea suficientei strategice si, pe aceasta baza, a echilibrului strategic, deci facilita dialogul politic si mentinea (dar mult mai nuantat) conceptul de descurajare. Ideea de baza a strategiei „ripostei flexibile“ era sa asigure o structura mai echilibrata a fortelor NATO si sa permita o gama mai larga de optiuni politico-militare, in functie de complexitatea situatiei internationale. Conceptul a fost astfel gandit incat sa ofere garantia ca orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicand riscuri inacceptabile si contracarat pe masura. Doctrina si strategia „ripostei flexibile” reprezentau un progres si un act de maturitate a Aliantei. Aceasta este sustinuta de o tehnologie performanta si de un sistem al valorilor democratice, care si-au dovedit, in timp, temeinicia si forta. Toate conceptele adoptate de NATO, de la infiintare si pana catre sfarsitul anilor ’80, erau, in principal, cunoscute, dar s-a discutat foarte putin, in detaliu, despre ele. Guvernele nationale ale tarilor membre dispuneau de instructiuni si puncte de referinta clare si de tot ce era necesar pentru activitatile de planificare militara, dar lucrurile acestea nu se adresau publicului larg. Aceasta configuratie era impusa de acele vremuri si reflecta realitatile Razboiului Rece, divizarea politica a Europei si situatia ideologica si militara conflictuala care a caracterizat relatiile dintre Est si Vest timp de mai multi ani. La reuniunea de la Londra din iulie 1990, sefii de stat si de guvern din tarile membre ale NATO au convenit asupra necesitatii de a adapta Alianta Atlantica la noua si promitatoarea era ce se deschisese in Europa, odata cu prabusirea sistemului comunist. Reafirmand principiile fundamentale pe care Alianta se bazeaza inca de la crearea sa, ei au apreciat ca evenimentele care se desfasurau in Europa vor avea largi urmari asupra configuratiei spatiului euro-atlantic si modalitatilor de a realiza, pe viitor, obiectivele de securitate si aparare comuna. Se simtea nevoia unor schimbari strategice fundamentale, care insemnau, de fapt, un nou inceput pentru Alianta, adica o NATO reinnoita si reconfigurata. Cu deosebire, ei au declansat o reexaminare strategica aprofundata, rezultatul fiind un nou Concept strategic al Aliantei ce va fi adoptat la reuniunea la varf a Consiliului Nord-Atlantic tinuta la Roma pe 7 si 8 noiembrie 1991. Avand prea putine asemanari cu anterioarele concepte, el sublinia cooperarea cu fostii adversari, in locul confruntarii cu acestia, dar adauga obligatia specifica de a depune eforturi pentru extinderea si intarirea securitatii in intreaga Europa. O data cu acest nou concept, a inceput si procesul de transformare a NATO dintr-o alianta militara, intr-o alianta de aparare si securitate. O astfel de alianta se cerea cunoscuta si extinsa. Pentru prima data, Conceptul strategic al Aliantei a fost publicat, fiind deschis discutiilor si comentariilor parlamentelor, specialistilor in securitate, jurnalistilor si publicului larg. Conceptul strategic adoptat la Roma definea, in capitole distincte: contextul strategic, determinat de noul climat strategic si de sfidarile si riscurile la adresa securitatii; obiectivele si functiile de securitate ale Aliantei, insistandu-se pe natura Aliantei si pe sarcinile fundamentale ale acesteia; o conceptie larga asupra securitatii, bazata pe dialog, cooperare, aparare colectiva, precum si pe gestionarea si prevenirea conflictelor; orientari pentru aparare, ce vizau noua structura de forte, misiunile si dispozitivul militar al Aliantei, determinate de caracteristicile fortelor conventionale si nucleare ale NATO. Noul Concept strategic al Aliantei reafirma caracterul defensiv al NATO si vointa membrilor sai de a-si apara securitatea, suveranitatea si integritatea lor teritoriala, dar si intentia de a participa la gestionarea crizelor si conflictelor, la asigurarea securitatii in spatiul euro-atlantic. El orienta politica de securitate a Aliantei, bazata pe dialog, cooperare si pe o aparare colectiva eficienta, astfel incat sa mentina securitatea, apelandu-se la nivelul cel mai scazut de forte militare pe care il permit nevoile de aparare. In finalul textului Conceptului strategic al Aliantei adoptat in 1991, se aprecia ca strategia NATO va ramane indeajuns de supla pentru a putea tine seama de orice noua evolutie a situatiei politico-militare, mai ales de progresele inregistrate in procesul afirmarii unei identitati europene de securitate, precum si de schimbarile care ar interveni in riscurile de securitate pentru Alianta. Se preciza ca, pentru aliati, Conceptul strategic va sta la baza actiunilor ulterioare privind politica de aparare a Aliantei, conceptele sale operative, dispozitivele de forte conventionale si nucleare si sistemul colectiv de planificare a apararii. In 1997, liderii NATO au fost de acord cu reexaminarea si actualizarea Conceptului, astfel incat acesta sa reflecte schimbarile din Europa survenite de la adoptarea lui, dar au reconfirmat, in acelasi timp, hotararea Aliatilor privind apararea colectiva si legatura transatlantica si oferind garantia ca strategia NATO este adaptata complet la provocarile secolului XXI. In cadrul Aliantei s-au depus eforturi deosebite pentru incheierea analizei noului mediu strategic de securitate si revizuirea corespunzatoare a conceptului, pana in momentul inceperii Summit-ului de la Washington, in aprilie 1999. Aprobarea Conceptului a necesitat consensul, in privinta continutului si a limbajului acestui document, din partea tuturor tarilor membre ale Aliantei. Conceptul Strategic al NATO aprobat la Washington in 1999 largea aria de interventie a Aliantei, diversifica misiunile si functiile ei, accentuand astfel caracterul NATO de organizatie de securitate si aparare.
Conceptul Strategic, fiind declaratia oficiala a scopurilor si functiilor NATO si reprezentand, la cel mai inalt nivel, cadrul instructiunilor asupra mijloacelor politice si militare care trebuie folosite pentru atingerea obiectivelor sale, confirma, in varianta sa din 1999, faptul ca scopul esential si durabil al Aliantei este acela de a garanta libertatea si securitatea membrilor sai prin mijloace politice si militare. El afirma valorile democratiei, drepturilor omului si literei legii si exprima angajamentul Aliatilor nu numai fata de apararea comuna, ci si fata de realizarea pacii si stabilitatii zonei euro-atlantice extinse. Conceptul strategic adoptat la Washington in 1999 defineste si el, in capitole distincte: obiectivul si misiunile Aliantei, bazate pe securitate, consultare, descurajare si aparare, gestionarea crizelor si parteneriat; perspectivele strategice determinate de un mediu strategic in evolutie si de amenintarile si riscurile la adresa securitatii; modul de abordare a securitatii in secolul XXI, incluzand, ca elemente esentiale legatura transatlantica, mentinerea capacitatilor militare ale Aliantei, Identitatea Europeana de Securitate si Aparare, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor, parteneriat, cooperare si dialog, precum si extinderea si controlul armamentelor, dezarmarea si non-proliferarea; orientari pentru fortele Aliantei, cu referire la principiile Strategiei Aliantei, dispozitivul Fortelor Aliantei pentru a raspunde cu eficacitate la exigentele intregii game de misiuni impuse de caracteristicile fortelor conventionale si nucleare. Chiar daca, in general, institutiile nu sunt dispuse totdeauna sa revada documentele pe care le considera fundamentale, NATO a demonstrat ca a fost deschisa modificarii strategiei sale pentru a reduce permanent distanta dintre conceptia strategica si realitate. Cvenimentele de la 11 septembrie 2001 si 11 martie 2004, operatiunile din Afganistan si Irak, mentinerea unor stari conflictuale in spatiul ex-iugoslav, implicarea NATO in combaterea terorismului, prefigurarea unei noi Aliante reflectata, printre altele, si de transformarea Comandamentului Aliat pentru Europa intr-o alta structura, denumita Comandamentul Aliat pentru Operatiuni, si crearea Fortei de Reactie NATO, cat si largirea Aliantei cu alte 7 state membre, printre care si Romania, la 29 martie 2004, sunt elemente suficiente sa credem ca la Summit-ul de la Istanbul, din iunie anul acesta, Alianta Nord-Atlantica va adopta un nou Concept Strategic.
Niciodata, in intreaga sa istorie, Alianta Nord-Atlantica nu a ramas cramponata de principii si concepte care nu mai corespundeau realitatilor. Inca de la infiintare, NATO nu a dovedit numai putere si solidaritate, ci si o imensa capacitate de adaptabilitate, realism si flexibilitate, comportandu-se ca o adevarata organizatie de securitate. Summit-ul de la Istanbul va consemna, desigur, o astfel de realitate si va reconfigura, cu realism si responsabilitate, inceputul unei noi fizionomii a celei mai puternice forte politice, militare si de securitate care a existat vreodata pe aceasta planeta. Din aceasta forta a democratiei si valorilor societatii omenesti face parte, =de jure si de facto, incepand cu acest an, si Romania.
căutare personalizată
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
