Se ştie că Petru Rareş este fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare şi al Mariei Răreşoaia. El va urca pe tronul Moldovei în ianuarie 1527, în urma morţii lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare, dovedindu‑se la fel de vrednic şi de capabil ca şi înaintaşii săi. Domnia lui Petru Rareş cuprinde două perioade: 1527-1538; 1541-1546. Moştenirea pe care o primise Petru era dintre cele mai grele: un conflict aproape permanent cu celelalte ţări româneşti şi complicata chestiune a Pocuţiei, cedată Poloniei în 1509. Complicaţiile politice din Ungaria, după victoria turcească de la Mohacs, când Zapolya şi Ferdinand de Habsburg fuseseră proclamaţi concomitent regi, au creat o situaţie nouă în Transilvania, unde domnii moldoveni deţineau deja domeniile Ciceiului şi Cetăţii de Baltă. Întru totul preocupante rămâneau relaţiile cu Poarta, aflată la nivelul maxim al potenţei sale militare. În aceste condiţii, obiectivele principale ale domniei lui Petru Rareş au fost: menţinerea şi consolidarea moştenirii lui Ştefan şi independenţa.
În vederea realizării acestora se amestecă în luptele pentru stăpânirea Transilvaniei dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, sprijinindu‑l pe acesta din urmă. El întreprinde mai multe acţiuni militare în Transilvania, supunându‑i pe saşi şi secui şi obţine o victorie strălucită asupra trupelor lui Ferdinand la Feldioara, în 1529. În urma acestor victorii îşi sporeşte posesiunile din Transilvania, moştenite de la Ştefan, cu altele noi: Unguraş, Bistriţa, Rodna.
Petru Rareş mai poartă lupte cu polonezii, pentru Pocuţia. Obţine unele succese, dar, în cele din urmă, suferă o înfrângere categorică la Obertyn, 1531. Împăcarea cu polonezii e intermediată de Ioan Zapolya, cu care Petru se afla în relaţii bune. Luptele cu polonezii vor mai dura până în 1538 când, forţat de împrejurări, Petru Rareş a trebuit să renunţe la pretenţiile asupra Pocuţiei.
În 1534, rolul lui Rareş în anihilarea aventurierului veneţian Aloisio Gritti este esenţial determinând începutul conflictului, care va culmina cu ostilităţile din 1538. Înrăutăţirea raporturilor cu Imperiul turcesc l‑a apropiat pe domn de Ferdinand de Habsburg cu care în 1535 el semna o nouă înţelegere, în fapt o alianţă antiotomană.
Pe măsură ce diferendul pentru Pocuţia a continuat, iar cei doi competitori la coroana Ungariei, Zapolya şi Ferdinand s‑au împăcat la Oradea la 24 februarie 1538, situaţia lui Rareş a devenit foarte grea. Cercul duşmanilor se strânge împrejurul său: pe de o parte duc pregătiri de luptă leşii, pe de alta turcii şi vasalii lor tătari, iar în interior întâmpină rezistenţa boierimii.
Dintre toţi, cel mai temut duşman era sultanul Soliman Magnificul, care se pregăteşte să invadeze Moldova. El era al treilea sultan care călca pământul Moldovei, după Mahomed al II‑lea (1476) şi Baiazid al II‑lea (1484). A opta campanie imperială (condusă personal de sultan) avea ca obiectiv îndepărtarea lui Petru Rareş de la conducerea Moldovei şi numirea unui alt domn. Soliman ajunge cu oştile sale la 15 septembrie 1538 sub zidurile Sucevei
Motivele care l‑au determinat pe sultan să întreprindă campania au fost:
– Încheierea tratatului de alianţă dintre Petru Rareş şi Ferdinand de Habsburg îndreptat împotriva turcilor;
– Uciderea lui Aloisio Gritti şi a fiilor săi, în urma înţelegerii dintre Ştefan Mailath, voievodul Transilvaniei şi Petru Rareş;
– Relaţiile încordate dintre Moldova şi Polonia, aliata Porţii;
– Refuzul lui Petru Rareş de a mai trimite tribut sau de a se prezenta personal la sultan pentru a se explica;
– Opoziţia boierilor care „îl pârăsc la turci” pe Rareş cerându‑le alt domn.
Soliman Magnificul a intrat în campanie împotriva Moldovei, după unele surse, cu circa 200.000 de oameni; la aceasta se adaugă oastea tătarilor din Crimeea, evaluată la 200.000 de oameni. Puhoiul turco-tătar se revarsă peste Moldova, pricinuind mari pagube.
Deşi situaţia e cât se poate de critică, Petru Rareş nu‑şi pierde cumpătul, ci pregăteşte rezistenţa, strângând o armată de vreo 70.000 de oameni. Dar, deşi s‑a străduit să utilizeze cu previzibile semne de izbândă tactica de hărţuială şi de constrângere a inamicului, să lupte acolo unde se impunea, Rareş a fost silit să părăsească în grabă tronul.
Trădat de boierime şi părăsit de toţi, Petru Rareş trece munţii în Transilvania, adăpostindu‑se în cetatea sa, Ciceu, unde l‑au întâmpinat soţia şi cei trei copii ai săi, Iliaş, Ştefan şi Ruxandra.
Între timp, turcii şi tătarii pradă Moldova până la Suceava. Boierii, preoţii, poporul de rând, trimit solie de pace şi iertare la turci, cerând să le dea alt domn. Turcii îl numesc domn pe Ştefan Lăcustă.
În prima săptămână din octombrie 1538 un complot cu participarea pârcălabului de Ciceu şi a episcopului Anastasie de Vad, urmărea uciderea lui Rareş şi predarea cetăţii oamenilor lui Ştefan Lăcustă. Aflând despre aceasta, episcopul Martinuzzi şi voievodul Emeric Balassa cu o oaste de 12.000 de oameni, trimişi de Zapolya s‑au grăbit să înceapă la 7 octombrie 1538 asediul Ciceului, pe care Petru Rareş l‑a închinat în aceeaşi lună, punându‑se sub protecţia regelui Ungariei.
În cele din urmă, Petru Rareş înţelege că nu va putea redobândi domnia Moldovei cu ajutorul lui Ioan Zapolya, Ferdinand de Habsburg sau Sigismund I şi că Soliman Magnificul era cel care controla situaţia din Moldova şi din zonă. În aceste condiţii se adresează pe ascuns sultanului în a doua jumătate a anului 1539 şi cu porunca sultanului de liberă trecere pleacă din Ciceu în ianuarie 1540, ajungând la Constantinopol spre sfârşitul lunii februarie. În primăvara 1540, el a fost primit în audienţă la sultan, care i‑a promis domnia, fiindu‑i favorabilă în conflictul cu Zapolya, care îi ţinea familia ostatică.
Evenimentele din Moldova, asasinarea de către boieri a lui Ştefan Lăcustă, numit de sultan, şi ridicarea la domnie a lui Alexandru Cornea, fără voia lui Soliman, l‑au făcut pe acesta din urmă să‑l învestească din nou în domnie pe Petru Rareş.
În cea de‑a doua domnie, 1541-1546, Petru Rareş, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540, şi vădind neobişnuite calităţi diplomatice a căutat să nu mai fie confruntat cu doi inamici în acelaşi timp, inaugurând o nouă şi abilă politică externă: păstrând făţiş relaţii prieteneşti cu sultanul, protectorul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acţiune antiotomană.
Chiar şi campaniile purtate de Patru Rareş în Transilvania, în 1541-1544, sub pretextul ajutorării oştilor lui Soliman Magnificul, au urmărit în fapt redobândirea stăpânirilor sale transilvănene răpite în vremea pribegiei sale de Ioan Zapolya. În urma unei incursiuni, din 1544, îşi va realiza parţial planul, primind o parte din fostele sale feude.
Sfârşitul domniei lui Rareş vine o dată cu moartea sa în urma unei misterioase boli, presupusă a fi diabet ereditar. A fost înmormântat la Mănăstirea Probota (Probata), unde peste puţin timp i se va alătura şi ultima sa soţie Elena-Ecaterina.
Se încheie astfel o domnie glorioasă, chiar dacă roadele n‑au fost mereu pe măsura faptelor şi strădaniilor şi, o dată cu aceasta, un capitol distinct al istoriei Moldovei, cel al domniilor aşezate, unde puterea e centralizată în mâinile domnitorului, domnii care se întind pe perioade mai mari în timp – începute de Ştefan cel Mare.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
