După moartea lui Wilhelm, in 1702, pe tronul britanic a urcat regina Ana (1702-1714), sora Mariei. După care, parlamentul l-a proclamat ca rege pe cel mai apropiat văr al reginei, pe linie protestantă, electorul George de Hanovra, sub numele de George I. Dinastia britanică de Hanovra, actuala casă regală britanică instaurată de George I, a fost continuată de George II, fiul acestuia, apoi de George III, considerat ca primul cu adevărat englez. Domnia primelor 2 regi din dinastia Hanovra, George I (1714-1727) şi George II (1727-1760) a coincis cu organizarea şi consolidarea definitivă a regimului constituţional-parlamentar. În toată această perioadă Parlamentul era compus în special din reprezentanţii marilor latifundiari, ei ocupau toate băncile în Palata Lorzilor şi majoritatea în Palata comunelor. Doar că ultima reprezenta şi interesele marii burghezii: nobilii erau şi proprietari de manufacturi şi giganţi financiari. Se intensifică procesul contopirii păturii latifundiarilor cu cea comercial-industrială. În guvernarea locală tot predominau landlorzii. Totuşi guvernarea şi parlamentul erau nevoiţi tot mai mult să ia în considerare interesele burgheziei. Continua să fie păstrat sistemul de 2 partide. Tory şi whigii nu se deosebeau esenţial între ele ca bază socială. În schimb politic aveau 2 poziţii tory susţinea coroana , iar whigii – parlamentul. Conform legii din 1701 dinastia Stuarţilor se lipseşte de dreptul moştenirii tronului. Monarhul englez pierduse pînă în 1714 multe din prerogativele sale anterioare: “Declaraţia drepturilor omului”din 1689, apoi in actul “de succesiune la tron” in care se preciza că orice act al regelui trebuie consemnat de un minstru. Totuşi conform tradiţiei regele păstra un mare prestigiu prin care exercita o anumită influenţă. Calităţile care erau necesare unui rege. Lipseau atît la George I cît şi la George II, ei se caracterizau doar prin vicii. Ambii se ocupau mai mult de posesiunile lor germane decît de Anglia, ei nici macar nu cunoşteau suficient de bine lb engleză, şi din cauza acestui fapt nici nu participau la şedinţele cabinetului, unde se luau decizii importante. Urcat la Tron datorită acţiunilor whigilor, George I a incredinţat conducerea statului unuia din liderii lor, Townshend, lăsîndu-se astfel existenţa îndelungată a partidului Whing. Pt monarhie aceasta a fost convenabil, deoarece whigii erau adversarii hotărîtorri ai Stuarţilor. În 1717 opunîndu-se tendinţelor regelui de a atrage Anglia intr-un război cu Suedia, 2 miniştri, Townshend şi Robert Walpole părăsesc cabinetul şi conducerea este preluată de Stanhope care demonstra libertatea de acţiune pe care şi-o rezervau personalităţile politice in relaţiile lor cu regele, care la rîndul lor constituiau un avertisment in legătură cu pericolele nerespectării intereselor Angliei. Însă ministrul Stanhope nu a stat multă vreme, in 1720 a izbucnit un scandal în legătură cu falimentul companiei Mării Sudului. Atunci au fost compromişi mai mulţi conducători whigi şi a căzut ministrul Stanhope.Puterera este preluată de Robert Walpole, care timp de 21 de ani a prezentat o deosebită atenţie pt consolidarea regimului parlamentar. Primul personaj al regatului devine prim-ministru, care rezistă atît timp cît acţionează conform intereselor categoriilor dominante, insa in cazul neglijării lor, inlăturarea sa este inevitabilă. În această perioadă se pronunţă 2 grupuri: “patrioţii” şi “băieţii” (boys), ultimii conduşi de William Pitt, iar in 1742 Walpole este nevoit să se retragă. În continuare monarhia contează mai puţin. În 1757, în condiţiile Războiului de 7 ani, Marea Britanie devine o monarhie parlamentară-constituţională, care a devenit un model pt alte state. In momentul venirii lui William Pitt junior (1783), scena politică britanică era dominată de rezultatele guvernării personale a lui George III. Erodarea puterii monarhiei s-a desăvîrşit în cîţiva ani şi datorită problemelor de sănătate ale regelui; Pitt are merite esenţiale in consolidarea poziţiei cabinetului şi a rolului primului-ministru in stat.El a contribuit decisiv la consolidarea regimului parlamentar. In cadrul acestuia, esenţa puterii emana de la naţiune, Pitt junior a dezvoltat o tendinţă de intărire a rolului Parlamentului, pe care George III inceraca să o repună in discuţie.
Anglia nu avea constituţie proprie, funcţia acesteia era indeplinită de o serie de legi, in primul rînd “Magna Charta ”1215; Petiţia drepturilor 1628;Declaraţia Drepturilor 1689, unde se mai adaugă şi cutumele care au aceasi valoare ca şi legile. Toate aceste reprezintă sistemul constituţional britanic. Principiul de bază : divizarea puterii in stat, intre rege, cabinet si parlament. Regele –alege şi numeşte miniştrii, numeşte principalii funcţionari şi generali, sancţionează legile utilizînd vekea formă “Le Roy le veult” ( regele o vrea). Cabinetul – viitorul consiliul de miniştri este compus din miniştri aleşi dintre deputaţii majorităţii- liderul fiind premier. Dacă intre parlament şi Cabinet intervine un dezacord, acesta din urmăpoate dizolva camera comunelor. Paramentul bicameral impreună cu regele deţine puterea legislativă, controlează actele puterii executive in vertutea prevederilor din Bilul Drepturilor şi Actul de Succesiune la tron.