În contextul în care Războiul Rece, confruntarea geopolitică şi ideologică Est – Vest tindeau să dobândească dimensiuni planetare, angrenând mecanisme politico – militare de o amploare fără precedent – sugestiv ilustrate prin nivelul cursei înarmărilor, la sfârşitul anilor 60, securitatea întregii omeniri s-a aflat, mai mult ca niciodată, în pragul unui impas ce părea fără ieşire. Potrivit datelor disponibile în prezent, inclusiv a dezvăluirilor apărute în presă la referitoare la cooperarea americano – chineză, strategia de politică externă axată pe „diplomaţia triunghiulară” (a cărei paternitate îi este atribuită fostului secretar de stat american, Henry Kissinger) a avut o contribuţie majoră la configurarea arhitecturii de securitate din cea de-a doua parte a perioadei a războiului rece. nÎncepând cu anii 60, raporturile dintre S.U.A., U.R.S.S. şi China au fost marcate de ruptura majoră produsă de autorităţile de la Moscova şi cele de la Beijing. Deşi, aveau regimuri diferite, obiective şi mijloace politice similare, în evoluţia raporturilor dintre China şi U.R.S.S., după cel de-al doilea război mondial, au apărut unele tensiuni ce au culminat cu criza din anul 1969. Disensiunile dintre liderii celor două ţări s-au accentuat atât în plan ideologic ca urmare a refuzului Beijingului de a recunoaşte Moscovei supremaţia în plan ideologic şi rolul de lider al mişcării comuniste internaţionale, cât şi în plan strategic, Rusia atribuind Chinei un rol secundar în ecuaţia globală de putere şi solicitându-i să-şi promoveze interesele externe sub coordonarea sa directă. Venirea comuniştilor conduşi de Mao Zendong la putere în China, în anul 1949, a fost salutată de Moscova, care considera că avea un aliat marxist important în confruntarea cu Occidentul, însă posibilitatea constituirii unui „bloc comunist” era redusă, întrucât nu exista o înţelegere fermă, în acest sens, între Moscova şi Beijing. Ba mai mult, exista o problemă esenţială în calea dezvoltării raporturilor sovieto – chineze şi anume competiţia pentru poziţia de lider al lumii comuniste. După teoreticienii comunişti sovietici, o veritabilă revoluţie proletară nu putea reuşi decât într-o societate urbană industrializată, ori China, având un sistem economico –social bazat în principal pe agricultură, nu era considerată o ţară comunistă complet dezvoltată. „Astfel de teorii au stârnit mânia maoiştilor care, în replică, au acuzat U.R.S.S. De trădarea cauzei revoluţiei internaţionale”, cu referire la politica hruşciovistă a „coexistenţei paşnice”. Mai mult, „asaltul” lansat de Hruşciov împotriva lui Stalin în 1956 şi, în general, împotriva „cultului personalităţii” a fost interpretat la beijing ca un atac la adresa propriului sistem de conducere puternic individualizat, instituit de Mao. Deşi recunoştea că U.R.S.S. „deţine o poziţie specială în istoria luptei proletare” Mao a criticat poziţia îngăduitoare a Moscovei faţă de Occident, solicitând o angajare mai mult substanţială în sprijinul mişcărilor de eliberare din întreaga lume şi abandonarea revizionismului. Un alt element care avea să ducă la înrăutăţirea relaţiilor chino – sovietice a fost oferta Moscovei ca, în schimbul acordării de asistenţă Beijingului pentru constituirea armei nucleare, U.R.S.S. să preia controlul asupra politicii de apărare a Chinei. Mao a respins oferta, optând pentru un program nuclear propriu, care necesita un timp mai îndelungat, dar care era independent (acesta avea să dea roade în 1964, când China a detonat prima bombă atomică). În plus, întreruperea relaţiilor chino – americane în urma ajutorului militar oferit de S.U.A. naţionaliştilor chinezi refugiaţi în Taiwan nu a fost urmată de o sporire corespunzătoare a sprijinului Moscovei pentru cauza Beijingului. În criza intervenită între Beijing şi Washington, Mao aşteaptă din partea Moscovei cel puţin un ajutor diplomatic, dacă nu militar, însă U:R:S:S: a refuzat să se amestece. Pentru liderii chinezi, refuzul lui Hruşciov a fost o nouă dovadă a „trădării cauzei comunismului internaţional”. În afara neînţelegerilor cu substrat ideologic şi a celor cu privire la strategia comună de politică externă ce trebuia adoptată de cele două puteri comuniste, între China şi U.RS.S. au existat şi unele dispute teritoriale. La sfârşitul anilor 60, ambele ţări comuniste au dislocat un mare număr de trupe şi armament de-a lungul graniţei comune din Asia Centrală, având loc incidente la frontieră, care păreau să ducă la o confruntare de anvergură. În 1962 criza chino – sovietică a luat amploare în urma sprijinului acordat de Moscova cauzei Indiei în războiul de la graniţa chino – indiană, precum şi în urma crizei rachetelor din Cuba, Beijingul criticând aspru Moscova pentru că şi-a amplasat rachetele într-o manieră şi într-o zonă uşor de detectat de americani şi pentru că a dat dovadă de „laşitate” în faţa ultimatumului american. Anul 1963 avea să consemneze un punct limită în relaţiile dintre cele două puteri comuniste, China refuzând să se alăture Statelor Unite şi Uniunii Sovietice în semnarea tratatului de interzicere a experienţei nucleare. Din această cauză. Hruşciov a acuzat Beijingul că doreşte să provoace o confruntare sovieto- americană, care să ducă la distrugere nucleară reciprocă, China putând fi liberă „să domine ceea ce ar mai fi rămas”. În replică, Mao acuzat Uniunea Sovietică de colaborare cu Occidentul. Consecinţa acestui „schimb de acuzaţii” a fost aceea că Uniunea Sovietică a revenit la vechea teză referitoare la „pericolul galben”. În plan ideologic, liderii chinezi au fost taxaţi cu apelative gen „mic-burghezi”, nefiind consideraţi drept „adevăraţi revoluţionari proletari”. Trebuie precizat că acestea nu au fost simple insulte, ori rupturi de suprafaţă (aşa cum le-a considerat Occidentul), ci au constituit semnele unei crize profunde între cele mai mari state comuniste, fiecare dintre părţi încurajând comuniştii din celelalte state să respingă controlul şi influenţa celeilalte părţi. Neînţelegerile din perioada când Hruşciov a fost la putere (1953 – 1964) – chiar dacă au avut o tentă puternic personalizată. Nikita Hruşciov – Mao Zendong nutrind o antipatie reciprocă – avea să marcheze definitiv viitorul relaţiilor bilaterale, a căror declin a fost speculat cu succes de Statele Unite. În plus, în loc să evolueze spre „unitatea de monolit” de care se temea Occidentul, mişcarea comunistă internaţională începea să fie divizată. China şi U.R.S.S. erau angajate într-o competiţie acerbă pentru obţinerea/păstrarea loialităţii şi sprijinului restului lumii comuniste. Una dintre consecinţele acestei hărţuieli a fost afectarea prestigiului lui Hruşciov, care, în 1964, avea să fie înlăturat de la putere. De altfel, în aceiaşi lună cu demiterea lui Hruşciov, China detona prima sa bombă atomică, ce avea să o aducă, treptat, în „clubul privilegiat” al puterilor nucleare. Deşi timpurii, semnalele iniţiale referitoare la înrăutăţirea relaţiilor dintre U.R.S.S. şi China nu au „convins” Statele Unite că între foştii aliaţi puteau interveni disensiuni atât de mari. Probabil, că la început, americanii au fost suspicioşi cu privire la adevărate ruptură între Moscova şi beijing, semnificativă fiind întârzierea cu care au reacţionat în direcţia concretizării unei forme de cooperare cu China. Ceea ce avea să convină Statelor Unite că ruptura dintre cele două state comuniste nu era nici temporară, nici superficială au fost datele referitoare la manevre de trupe ruseşti (înfiinţarea unor depozite de muniţie şi armament, dislocarea unor mari unităţi militare) în apropierea graniţei ci China, care indicau un posibil atac al U.R.S.S. La sfârşitul anilor 60, cursa înarmărilor era în plin avânt, însă cele două mari puteri posedau importante capacităţi militare (arme nucleare, vectori purtători etc.), astfel încât „şantajul” cu folosirea lor nu putea avea nici un rezultat. Ambele puteri dispuneau de un impresionant arsenal strategic şi tactic, nuclear şi convenţional, precum şi de o gamă variată de vectori purtători (bombardiere strategice, submarine atomice, rachete balistice intercontinentale), fiind greu de crezut (la acel moment) că se mai putea face ceva în plan militar-strategic pentru punerea în inferioritate a adversarului. Ambele puteri au optat pentru proiecte de modernizare a tipurilor de armament şi tehnică militară deja deţinute şi mai puţin pentru experimentarea altora noi, lansându-se într-o veritabilă „cursă a calităţii înarmării”, pe care U.R.S.S. avea să piardă în cele din urmă. În acest context, a apărut necesitatea, de ambele părţi, de a găsi noi mijloace de subminare a celuilalt. U.R.S.S. repurtase o victorie mult trâmbiţată împotriva Statelor Unite, în războiul din Vietnam. Atunci, când Nixon era ales preşedinte, deja opinia publică, mass-media şi chiar Legislativul american vorbeau de retragerea din Indochina. Momentul Vietnam este semnificativ pentru scandalul prezidenţial şi destinul politic a lui Richard Nixon, acesta fiind obligat să se confrunte, încă di prima zi a mandatului, cu situaţia de a da curs solicitărilor Congresului de încetare a operaţiunilor militare, în ciuda faptului că nu era de acord cu acest lucru. În acest context de menţionat că, evenimente produse în anii’ 60 au avut implicaţii majore şi asupra raporturilor dintre S.U.A şi U.R.S.S. Statele Unite nu uitase deja „lecţia cubaneză” din 1962, ameninţarea de atunci găsind Washingtonul oarecum nepregătit. Unul din „beneficiile” americane de pe urma crizei rachetelor din Cuba – în afară de forţarea Uniunii Sovietice să-şi retragă rachetele – a fost acela că a permis Washingtonului să descopere slăbiciunile sistemului de armament nuclear al U.R.S.S. (slăbiciuni confirmate de datele culese de avioanele de spionaj U 2). Prin dislocarea de rachete nucleare în Cuba, acţiune cunoscută sub numele de „Operaţiunea Anadâr”, U.R.S.S. a dovedit o dublă vulnerabilitate. Mai întâi, în plan diplomatic Moscova a suferit o înfrângere umilitoare, fiind obligată să-şi retragă întregul dispozitiv din zonă, iar, în al doilea rând, a devenit evident că Uniunea Sovietică dispunea de arme nucleare insuficiente, sisteme de lansare ne-performante, iar programul său nuclear era încă mult în urma celui american, ce impunea cu necesitate scurtarea distanţei până la ţintele din S.U.A. Criza rachetelor din Cuba a mai avut un merit esenţial pentru S.U.A. şi anume faptul că a readus în discuţie principii şi teze geopolitice precum cele referitoare la „îndiguirea” („containment”) ori „stăvilirea” inamicului (U.R.S.S.), reconsiderarea politicii de alianţe a Statelor Unite şi necesitatea unei implicări ofensive a Washingtonului în determinarea unor evoluţii dorite ale regimurilor comuniste (Împotriva tezelor referitoare la necesitate unei politici defensive, de expectativă) etc. Modificarea relaţiei bipolare S.U.A. – U.R.S.S. într-o relaţie triunghiulară S.U.A. – U.R.S.S. – China a fost posibilă şi datorită puternicei influente exercitate de Kissinger asupra lui Nixon, secretarul de stat american optând două schimbări majore în structura strategiei externe americane: utilizarea geopoliticii în fundamentarea deciziei de politică externă şi întoarcerea la opţiunea realpolitik-ului, interesul naţional pe primul plan.
Realpolitik-ul promovat de Kissinger şi Nixon se distinge, în special, prin trei elemente:
1. interesul naţional era exprimat în termeni de putere cu componenţa principală cea militară, punând în plan secund vitalitatea economică şi stabilitatea politică;
2. importanţa credibilităţii în determinarea influenţei şi puterii unei naţiuni,
3. lipsa preocupărilor pentru susţinerea forţelor democratice şi pentru promovarea unei politici de apărare a drepturilor omului în ţări cu regimuri totalitare.
Astfel, realismul ce a caracterizat perioada mandatului lui Nixon avea la bază premisa că orice eveniment local/regional trebuia analizat din perspectiva câştigului pe care îl reprezenta pentru S.U.A. sau U.R.S.S. în configurarea balanţei de putere globală.
Este de remarcat faptul că opţiunea strategică a S.U.A. de consolidare a relaţiei cu China nu era luată în calcul la începutul mandatului lui Nixon, ci ea s-a impus treptat datorită evoluţiilor complexe înregistrate în plan global.
De altfel, în momentul câştigării alegerilor prezidenţiale, Nixon (şi, în egală măsură, Kissinger) nu avea conturat un punct de vedere favorabil Chinei, ci din contra.
Detronarea primei bombe atomice Chineze 1964, spiritul antiamerican al autorităţilor de la Beijing, precum şi atrocităţile/sacrificiile umane ce au însoţit revoluţia culturală din China constituiau tot atâtea motive serioase pentru a considera „cel mai mare stat comunist” drept o ameninţare la adresa securităţii Asiei şi chiar o sursă de risc a stabilităţii mondiale.
Însă, opţiunea americană de apropiere faţă de China trebuie înţeleasă în contextul geostrategic al sfârşitului anilor ’60, când superioritatea nucleară a Statelor Unite se diminua treptat, implicarea în Vietnam necesita o reevaluare majoră iar supremaţia sa economică era pusă în discuţie de creşterea dinamică a Europei de Vest şi Japoniei.
Probabil că ceea ce a declanşat şi, chiar, precipitat demersurile cuplului Kissinger-Nixon în direcţia constituirii „triunghiului strategic” a fost intervenţia U.R.S.S. şi a ţărilor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia din 1968. În plus, odată cu reprimarea brutală a „Primăverii de la Praga”, Leonid Brejnev, preşedintele U.R.S.S., a lansat noua doctrină – a „suveranităţii limitate” – care presupunea dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în treburile interne ale oricărui stat comunist.
La acest eveniment se adaugă şi previzibila pierdere de poziţie şi influentă a Statelor Unite în Asia – odată cu retragerea trupelor sale din Vietnam, care devenise aproape o certitudine la sfârşitul anilor ’60.
În aceste condiţii, singura posibilitate de a opri/limita extinderea influenţei Moscovei în regiunea centrală şi de sud-est a Asiei o implicare sporită a Chinei în zonă, cu sprijin american.
De notat că, în domeniul vieţii politice din S.U.A., alegerile prezidenţiale din S.U.A., din 1968, s-au desfăşurat „într-un climat de violentă rasială şi politică, candidatul republican Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, fiind asasinat”. Dezbinarea clasei politice şi a societăţii americane era reflectată inclusiv în opţiunile electoratului, Richard Nixon câştigând alegerile la o diferenţă de jumătate de milion de voturi.
Votul de încredere acordat lui Nixon, care pierduse alegerile din 1960, s-a datorat dificultăţilor Administraţiei Lyndon Johnson în „dosarul Vietnam” şi în reglementarea problemei rasiale.
Nixon era un veritabil politician de profesie, fusese guvernatorul Californiei (în 1950, pe când avea 40 de ani), fiind desemnat de Partidul Republican drept candidat pentru funcţia de preşedinte de două ori: 1960, când a pierdut alegerile în faţa lui J.F. Kennedy şi în 1968, când a devenit preşedintele S.U.A.
Nixon a contat pe faptul că echilibrul puterii produce stabilitate şi a considerat că o Americă puternică este esenţială pentru realizarea şi menţinerea echilibrului global.
În acelaşi timp , el împărtăşea marele ideal american al unei politici externe lipsite de interes propriu (idealismul wilsonian). Aceste mari idei, plasate în contextul anilor ’60, l-au convins pe Nixon că era sarcina sa de a defini un rol care să poată fi susţinut de o Americă idealistă într-un mediu internaţional complex, în care wilsonismul şi realpolitik-ul s-ar fi putut combina.
În 1969, Nixon prezintă structura principalelor direcţii ale noii politici externe americane („Doctrina Nixon”), axată pe trei criterii pentru o viitoare angajare a S.U.A.:
a) America îşi va respecta angajamentele prevăzute în tratate;
b) America îşi va asigura protecţie naţiunilor aliate care vor fi ameninţate de o putere nucleară, dacă supravieţuirea acelei naţiuni va fi considerată vitală pentru interesele de securitate ale S.U.A.;
c) În cazul agresiunilor non-nucleare, America va sprijini naţiunea direct ameninţată să-şi asigure resursele necesare supravieţuirii.
„Ideea era ca accentul să fie pus pe acele zone în care cooperarea era posibilă, iar acea cooperare să fie folosită ca pârghie pentru modificarea comportamentului sovietic în problemele în care cele două ţări se aflau în conflict”, sau cum avea să fie numită ulterior: „politica de intercondiţionare”.
„Politica de intercondiţionare” lansată de cuplul Nixon – Kissinger s-a dorit a fi un set de măsuri care să ducă la modelarea pretenţiilor şi intenţiilor sovieticilor. Este şi motivul pentru care s-a optat pentru o deschidere către China, care era proiectată drept o acţiune strategică menită să extindă spectrul opţiunilor Statelor Unite în materie de politică externă şi să se limiteze, implicit, opţiunile Uniunii Sovietice.
Liderii sovietici aveau să fie nevoiţi să-şi reducă miza, deoarece o postură ameninţătoare ar fi putut duce la intensificarea cooperării chino-americane.
Societatea chineză era slăbită de „Marele Salt Înainte” şi de „Marea Revoluţie Culturală”, iniţiată în anii ’60, care nu erau altceva decât reflexul în plan intern al competiţiei la scara globală pe care China o angajase cu U.R.S.S. pentru rolul de „prim-solist” al mişcării comuniste internaţionale.
Ameninţarea unei intervenţii militare sovietice nu fusese niciodată atât de mare ca în anii ’60. În martie 1969 au avut loc ciocniri între forţele chineze şi cele sovietice pe râul Ussiri, urmate de o primă întâlnire între premierul Zhou Eniai şi Alexei Cosîghin.
China se temea de o repetare a scenariului din Cehoslovacia, unde tendinţele reformatoare au fost înfrânte cu forţa. Ori în China se manifestau cele mai liberale forme de organizare comunistă, începând cu sistemul ideologic şi terminând cu cel economic, care ar fi putut primi aceeaşi replică de la Moscova.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
