Problema Turcă la Conferinţa de Pace de la Paris.

Problema Turcă la Conferinţa de Pace de la Paris avea câteva dimensiuni: TERITORIALĂ: a)problema „independenţei” arabilor, b)formarea Armeniei, c)Izmirul (Smyrna) ocupat de Grecia, d)problema strâmtorilor şi a ocupării Constantinopolului, e)Tracia (se va oferi Greciei şi/sau nu Bulgariei), FINANCIARE: a)supunerea TÜRK dpdv finaciar/şi politic Comisiei Financiare Aliate, b)problema datoriilor/falimentului acestui stat. Poziţiile MPs: FR avea cele m/multe interese financiare în TURK. Investitorilor francezi le aparţineau 80% din obligaţiile datoriilor otomane – suma generală a acestora fiind de 144 mln mărci germane. De asemenea, nu puţine resurse franceze fuseseră investite în întreprinderile turceşti. Investitorii fr.pierduseră enorm din datoriile faţă de Imp.Ţarist, şi acum luptau pt respectarea drepturilor lor în TURK. În special această atitudine s-a evidenţiat după schimbarea puterii în FR, şi plecarea lui Clemenceau: Millierand era mai activ în acest aspect. Silinţele sale şi a echipei sale de negocieri a dus la formarea Comisiei Financiare (ideea francezilor era ca aceasta să controleze nu doar totalmente finanţele TURK, ci şi dpdv politic). Lloyd G. era mai raţional în acest sens. La pretenţiile FR de a oferi Comis. Financiare drepturi mult prea largi, M.BRIT cerea limitarea puterilor acesteia în domeniul financiar. Nitti (reprezentantul IT) de asemenea a dat de înţeles că controlul politic al TURK nu este o necesitate. IT nu au fost mulţumiţi: în timpul războiului li se promisese coasta de Sud a Anatoliei. Au trebuit să renunţe la ea pt că era ireală & nefondată promisiunea (fusese făcută ca să-i calmeze furia când aflase kă nu a fost invitată la negocierea TRAT.Sykes-Picault). M/ales că şi aici s-a scimbat puterea, şi ambiţiilor lui Orlando nu i-au urmat şi Nitti cu Tittoni. Aceştia nu aveau mari interese teritoriale în afară, şi contau doar pe o dezvoltare suficientă din interior plus o expansiune de factură comercial-economică peste hotarele IT. Chiar în contextul negocierilor, acţiunile militare în Anatolia continuau – „Războiul de Independenţă”. Francezii fuseseră învinşi, armenii, -„protejaţii” aliaţilor- iarăşi măcelăriţi. Aliaţii care obţinuseră drepturi economice, control în anumite regiuni, înţelegeau că, pe lângă acestea, se adăugau şi enorme responsabilităţi. Britanicii luaseră regiunea Mosul pt rezervele de petrol, dar nu erau în stare să facă faţă bandelor de turci care îi atacau. SUA a respins mandatul asupra Armeniei (=Pas inteligent). Odată cu numirea lui Mustafa Kemal-Paşa în calitate de guvernator al Erzerum – oraş ce urma a face parte din „Armenia” – era clar că proiectul armean va cădea. FR şi IT, treptat, pierd interesul pt regiunile promise spre anexare. SUA însă, susţinea Dreptul armenilor la teritoriile lor istorice. Deşi toţi Aliaţii erau de acord cu aceasta, naţiunea şi preşedintele American erau foarte îndârjiţi în acest principiu, chiar şi într-o situaţie proastă a sănătăţii. SUA nu fusese în război direct cu TURK, dar armatele sale luptaseră cu aliaţii acestei ţări – de aceea îşi arogă dreptul de a urmări procesul negocierii păcii. SUA susţinea şi ideea alungării turcilor din Constantinopol. Saluta implicarea RU în rezolvarea problema strâmtorilor. În problema arabă susţinea kă TURK trebuia să renunţe la aceste teritorii în favoarea Aliaţilor, ka aceştia să dispună de ele la libera alegere. Problema Armeană s-a discutat şi la Conferinţa Consiliului Aliat de la San-Remo (apr.1920). Armenilor li s-a semnat şentinţa – nu li se va acorda ajutor militar pt recucerirea Erzerum-ului (trebuiau s-o facă singuri). Ei singuri resurse nu prea aveau, împotriva armatei lui Mustafa Kemal-Paşa. Constantinopolul a fost evacuat de trupele turceşti, şi ocupat de trupe aliate, în special britanice. SMYRNA: ocupată de greci (90,000 soldaţi). Era întărită bine. După semnarea TRAT.Sevres Venizelos era foarte mulţumit de cele obţinute. Dar puterea greacă nu a fost în stare să apere cele obţinute –motivul slăbirii sale au fost neînţelegerile politice interne – iar de această vulnerabilitate s-a folosit Mustafa Kemal-Paşa, care şi-a recăpătat acest teritoriu în timpul Războiului pentru Independenţă.