DECLANŞAREA RĂZBOAIELOR REVOLUŢIONARE. Adunarea legislativă s-a întrunit la 1 oct. 1791, fiind alcătuită din două grupări distincte de deputaţi: feuillantii – susţinătorii monarhiei constituţionale şi iacobinii şi girondinii – adepţii republicii. Adoptarea noii constituţii nu a rezolvat decât în parte problemele ţării, conducând treptat la concluzia că doar un război cu suveranii Europei ar fi putut stabiliza situaţia. Dorit de rege, care spera să reinstaureze astfel absolutismul, dar şi de forţele revoluţionare şi de monarhiile vecine, războiul, început la 20 aprilie 1792 împotriva Austriei, a mers rău pentru Franţa încă din primul ceas. Armata, prost organizată şi practic, lipsită de comandă (mulţi ofiţeri monarhişti) dezertaseră, a pierdut bătălie după bătălie, dezastrul fiind evitat doar datorită slăbiciunilor taberei adverse. Conspiraţia familiei regale cu forţele inamice a devenit din ce în ce mai evidentă. Intrarea în război a Prusiei a complicat şi mai mult situaţia şi, în disperare de cauză, Adunarea legislativă a decis să aducă în Paris 20 000 de „federaţi”, membrii ai gărzii naţionale. Pentru aceasta, a declarat „patria în primejdie” şi într-un elan patriotic de nestăvilit, de pretutindeni s-au înrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste. PROCLAMAREA REPUBLICII. În noaptea de 9-10 august 1792, circumscripţiile electorale pariziene au luat cu asalt reşedinţa regelui şi au instituit în capitală „Comuna insurecţională” (o conducere revoluţionară). Ludovic al XVI-lea s-a retras în mijlocul Adunării legislative, care, intimidată de mulţime, l-a suspendat pe suveran; acesta a fost arestat împreună cu întreaga familie şi transportat la închisoarea Temple. Desfiinţarea monarhiei constituţionale a pregătit noul regim, a cărui lege fundamentală avea să fie elaborată de o Convenţie.În răstimp, singura autoritate legală în stat, Adunarea, a adoptat, sub presiunea Comunei, o serie de decizii împotriva duşmanilor revoluţiei, constituindu-se ceea ce istoricii francezi au numit „Prima Teroare”, cu victime mai ales din rândurile clerului. Au fost adoptate, însă, şi reglementări cu caracter democratic: a fost decretat votul universal, prin care urma să fie aleasă viitoarea adunare, au fost desfiinţate, fără răscumpărare, toate vechile drepturi feudale. La 20 septembrie 1792, trupele revoluţionare au obţinut prima victorie împotriva forţelor intervenţioniste la Valmy. Noua putere în stat, Convenţia, aleasă prin vot universal, a desfiinţat monarhia şi a proclamat Republica Franceză, una şi indivizibilă (21 sept. 1792). CONVENŢIA GIRONDINĂ (1792-1793). În istoria Convenţiei se disting trei etape: girondină, iacobină şi thermidoriană. Situaţia revoluţionară din 1792 a impus la conducerea Franţei o adunare alcătuită exclusiv din republicani. Două grupuri îşi dispută preponderenţa în Convenţie: girondinii (conduşi de Roland, Brissot, Condorcet) şi montagnarzii sau iacobinii, numiţi aşa după poziţia ocupată pe băncile aşezate în partea de sus a sălii de şedinţă (în fruntea lor aflându-se Robespierre, Danton, Marat).Pentru început, Convenţia, în care girondinii deţineau putere, a trebuit să hotărască soarta regelui. Deşi ar fi dorit să-l salveze, sub presiunea probelor care i-au dovedit complicitatea cu monarhiile absolutiste împotriva revoluţiei, aceştia au fost obligaţi să-l trimită pe eşafod, la 21 ianuarie 1792. Decizia a avut pe termen scurt grave consecinţe. Împotriva Franţei revoluţionare s-a constituit o coaliţie de puteri (Austria, Prusia, Anglia, Rusia), cu scopul de a restaura vechiul regim. Războiul care continua, şi pentru care au fost mobilizaţi 300 000 de soldaţi, tulburările din Vendeea (regiunile din NV ţării), unde ţăranii instigaţi de nobili, s-au ridicat impotriva noii puteri, situaţia economică în continuă degradare au alimentat conflictul dintre girondini şi montagnarzi. În urma unor noi manifestaţii a parizienilor (31 mai – 2 iunie 1793), girondinii sunt îndepărtaţi de la Putere şi din Convenţie şi ghilotinaţi (2 iun. 1793). Eliminarea lor a dat o lovitură grea parlamentarismului care a învrăjbit Parisul revoluţionar cu ţara. CONVENŢIA IACOBINĂ (1793-1794). Ca să salveze revoluţia, iacobinii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri excepţionale. Au folosit dictatura puterii executive şi teroarea pentru combaterea contrarevoluţionarilor. Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, acţiona ca putere executivă, iar Comitetul Siguranţei Generale alături de Tribunalul revoluţionar îi urmăreau pe duşmanii revoluţiei. Puterea legislativă şi autoritatea supremă aparţineau Convenţiei Naţionale dominate de iacobini. A fost elaborată Constituţia anului I (1793). Ea stabilea că „scopul societăţii este fericirea generală”. Nu a fost aplicată niciodată datorită războiului. În plan economic, au fost desfiinţate toate obligaţiile feudale, au fost împroprietăriţi ţăranii fără răscumpărare, s-au fixat produse maximale la produsele de primă necesitate, în vreme ce creşterea salariilor a fost blocată. Organizatorul victoriei în plan militar a fost Lazare Carnot. În câteva luni, teritoriul Franţei este eliberat şi se trece la ofensivă în Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabăra iacobinilor. Hébert, partizan al terorismului în guvernare, stăruia să se meargă „cu ghilotina în frunte”. Hebertiştii erau puternici în clubul cordelierilor şi în foburgurile (=cartier mărginaş într-un mare oraş) Parisului, unde conduceau secţiile de sanchiloţi (=revoluţionari proveniţi din cartierele mărginaşe ale oraşelor). Legea suspecţilor, adoptată la 17 septembrie 1793, a permis arestarea numai la Paris a peste 5000 de persoane din rândul vechii aristocraţii şi a burgheziei, dar şi dintre oamenii de rând, mulţi sfârşind pe eşafod. Se estimează că peste 1600 de persoane au fost executate în provincie. Pentru a lovi în preoţime şi în catolicism, ei au iniţiat mişcarea ateistă, au impus introducerea Cultului Raţiunii şi au început descreştinarea. Catedrala Notre-Dame din Paris a fost transformată în Templul Raţiunii. Au introdus calendarul republican în 7 octombrie 1793. Danton, Hébert şi alţi adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinaţi. Marea Teroare din ultimele săptămâni ale dictaturii iacobine a îngustat până la dispariţie sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul de la 9 thermidor / 27 iulie 1794 acesta şi susţinătorii ei au fost ghilotinaţi. CONVENŢIA THERMIDORIANĂ (27 iulie 1794-26 octombrie 1795). Această Convenţie a fost dominată de cei proaspăt îmbogăţiţi. Thermidorienii, adepţi ai spiritului republican moderat, au ridicat restricţiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii maximului (dec. 1794) a redat comerţului libertatea cerută de burghezie. S-a renunţat la rigorismul iacobin şi viaţa cotidiană a celor bogaţi a revenit la efervescenţa din timpul Vechiului Regim. Tonul îl dădeau celebre curtezane, precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenită doamna Tallien etc. Două erau pericolele care ameninţau Convenţia Thermidoriană: iacobinii şi regaliştii. Ultimele încercări ale adepţilor iacobinilor de a răsturna noua putere au fost înăbuşite de armată în mai 1795. Emigranţii regalişti sprijiniţi de Anglia au debarcat în Bretania în iunie 1795, dar vor fi înfrânţi de trupele generalului Hoche. O altă răscoală regalistă, octombrie 1795, i-a oferit prilejul tânărului general N. Bonaparte să se remarce şi să candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului. Politica externă a thermidorienilor o continua pe cea iniţiată de iacobini. Olanda a fost cucerită (ianuarie 1795) şi transformată în Republica Batavă, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va înconjura Franţa. Prusia, dorind să participe la a III-a împărţire a Poloniei (1795), va încheia pacea de la Basel (1795), recunoscând Rinul ca hotar cu Franţa şi neutralitatea Germaniei de nord. Tot la Basel se semnează pacea cu Spania, ţară care părăseşte coaliţia antifranceză. Printre ultimele măsuri luate de thermidorieni a fost adoptarea Constituţiei anului III, care organiza Franţa sub forma Directoratului.

Join Us On Telegram @rubyskynews

Apply any time of year for Internships/ Scholarships