Dreptul internaţional contemporan stabileşte în sarcina statelor numeroase obligaţii cu privire la respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. S-au cristalizat în cadrul dreptului internaţional general o sumă de reguli cu caracter de jus cogens, care instituie în esenţă o obligaţie a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor şi nediscriminarea şi de a combate practicile contrare acestor obligaţii.
Comunitatea internaţională este astăzi mai mult ca oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internaţională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii şi de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele. Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate ţările lumii, nu numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane marile probleme ale contemporaneităţii – securitatea, dezvoltarea economică şi socială, independenţa naţională etc. – îşi pot găsi o temeinică şi durabilă rezolvare.
Interesul comunităţii internaţionale faţă de problemele drepturilor omului este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60), de numărul mare de instrumente juridice internaţionale care le consacră (în jur de 100), dar şi de mecanismele juridice de protecţie şi de organismele care veghează la respectarea lor.
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane şi recunoaşterea unor drepturi ale acesteia, este considerată „ Magna Carta Libertatum” ( Marea Cartă a Libertăţii) din 1215, un document semnat de regele englez Ioan Fără de Ţară sub presiunea nobilimii, în cadrul căreia se consemna că „ nici un om liber nu va fi arestat ori deţinut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat sau lezat în orice mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor ţării.
Un alt act, ulterior provenind tot din Anglia şi intitulat „Habeas Corpus Act” (1679), întărea protecţia juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de această dată stabilind noi garanţii în apărarea libertătilor individuale a fiecărei persoane în faţa justiţiei.
„Bilul drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revoluţiei burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a regelui asupra supuşilor săi, recunoaşterea pentru întreaga populaţie a dreptului de a i se garanta libertatea şi egalitatea în faţa legilor şi a justiţiei şi interzicerea oricărui tratament inuman.
„Declaraţia de independenţă” a statelor americane (1776) afirma, în alt context istoric, drepturile omului, consemnând că „Toţi oamenii s-au născut egali; ei au fost dăruiţi de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care este o parte componentă a Constituţiei S.U.A. din 1787, în vigoare şi astăzi.
„Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluţiei franceze, încorona aceste tradiţii, ca şi ideologia iluministă ce a inspirat procesul revoluţionar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii.Ea consacra drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului: egalitatea în faţa legii, garanţia împotriva oricăror arestări abuzive, prezumţia de nevinovăţie, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate, etc.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituţiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu şi un capitol referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, şi au servit drept principale surse de inspiraţie în elaborarea instrumentelor juridice internaţionale în materie.
Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drepturilor omului în ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecinţă a întăririi forţelor în lupta pentru democraţie şi progres social şi ca o reacţie împotriva încălcării unor drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănţuit războiul.S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în primejdie pacea şi securitatea lumii întregi şi impune organizarea unei colaborări internaţionale în vederea protecţiei drepturilor omului.
Carta O.N.U. cuprinde o paletă destul de largă de prevederi referitoare la drepturile omului.Astfel, în Preambul se consemnează „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici…”, iar printre scopurile organizaţiei (art. 1, paragraful 3) figurează şi realizarea cooperării internaţionale pentru” dezvoltarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, limbă sau religie”.
Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea internaţională pentru protecţia drepturilor omului trebuie să se facă după următoarele principii:
a) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt o instituţie de drept intern a fiecărui stat;
b) statele trebuie să colaboreze între ele pentru promovarea respectării universale şi efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să-şi asume obligaţii privind recunoaşterea prin legislaţia lor a acestor drepturi;
c) în cazul în care prin nerespectarea sistematică a drepturilor omului se crează o primejdie pentru pacea şi securitatea internaţională, O.N.U.este îndreptăţită să ia măsurile corespunzătoare prevăzute de art. 41 şi art. 47 al Cartei.
Carta O.N.U. nu are, însă, în cuprinsul său vreun text în care să definească conceptul de drepturi ale omului sau să se facă o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane.Pentru a se acoperi această lacună, în 1945 a fost creată o Comisie a Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, cu sarcina de a alcătui un proiect de cartă în acest domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele şi naţiunile.
Rezultatul lucrărilor s-a concretizat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. Ulterior, alte două documente, adoptate în 1966, au dezvoltat şi consolidat juridic prevederile Declaraţiei: „Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale”.A urmat un număr impresionant de reglementări privind aspecte deosebit de variate din acest domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât şi al instituţiilor sale specializate ( O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O.etc.), din care în continuare vom prezenta pe cele mai semnificative:
-„Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare rasială”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1963, în cuprinsul căreia se subliniază că discriminarea rasială constituie o încălcare a drepturilor omului care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, iar discriminarea pe motiv de rasă, culoare sau origine etnică este calificată ca o ofensă a demnităţii umane, o negare a principiilor Cartei O.N.U., o cauză de tulburare a păcii şi securităţii internaţionale;
-„ Convenţia privitoare la drepturile politice ale femeilor” (1952), în care se proclamă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, de a alege şi de a fi alese în orice instituţii naţionale constituite şi de a îndeplini orice funcţii de stat sau sociale, urmată ulterior de „Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei” (1979), o adevărată sinteză, o cartă a drepturilor femeilor în domeniile politic, cetăţenie, căsătorie şi familie, educaţie, pregătire profesională, muncă, sănătate şi celelalte;
-„Declaraţia drepturilor copilului” (1959) conţine principiile a căror aplicare asigură protecţia şi dezvoltarea multilaterală a copilului care trebuie să se bucure de o protecţie specială acordată de lege şi realizată de către societate: dreptul la nume şi la naţionalitate, dreptul la asistenţă socială, la alimentaţie, locuinţă, timp liber şi îngrijiri medicale corespunzătoare, de a fi înconjurat de înţelegere şi de dragoste, de a creşte pe cât cu putinţă sub supravegherea şi răspunderea părinţilor săi şi, în orice caz, într-o atmosferă de afecţiune şi de securitate morală şi materială, de a nu fi despărţit de mama sa, de a primi o educaţie obligatorie şi gratuită, de a fi apărat de orice formă de neglijenţe, cruzimi şi exploatare, de a nu obligat să muncească înainte de a fi atins vârsta corespunzătoare şi de a primi îngrijiri speciale în caz de handicap fizic, mintal sau social.Statele şi-au asumat obligaţii juridice concrete pentru transpunerea în practică şi garantarea acestor drepturi printr-o „ Convenţie cu privire la drepturile copilului”, încheiată în 1989;
-„Declaraţia privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971), care cuprinde în esenţă dreptul de a fi ocrotite şi dreptul la asistenţă medicală;
-„Declaraţia privind drepturile persoanelor invalide” (1975), care asigură acestei categorii de persoane defavorizate respectul demnităţii lor, drepturi civile egale, dreptul la tratament medical, dreptul de a fi ocrotite contra exploatării etc;
-„Reguli minime standard pentru tratamentul deţinuţilor”(1955) aprobate de E.C.O.S.O.C., referitoare la : înlăturarea discriminărilor în executarea pedepselor, necesitatea separării deţinuţilor după sex, vârstă, cazier sau natura condamnării, condiţiile de viaţă şi sanitare ale condamnaţilor, excluderea din sistemul sancţiunilor disciplinare a camerei obscure, a pedepselor corporale şi a oricăror pedepse cu cruzime, inumane sau degradante;
-„Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante” (1975), care cere statelor să nu permită asemenea acte, să le incrimineze şi să ia măsuri pentru împiedicare lor;
-„Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, adoptat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. din 1979, potrivit căruia funcţionarii poliţieneşti şi toţi cei care exercită atribuţii legate de arestarea sau detenţia unei persoane trebuie să acţioneze în cadru legal strict, să ocrotească toate persoanele împotriva unor arestări ilegale, să nu recurgă decât în mod excepţional la forţă şi să nu recurgă la cruzimi, la acte de tortură sau pedepse inumane, în cazul nerespectării normelor de conduită neputând invoca nici ordinul superiorului, nici împrejurări excepţionale.
O activitate susţinută de colaborare internaţională în privinţa drepturilor omului se desfăşoară şi în cadrul unor organizaţii regionale, cum sunt Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Liga Statelor Arabe şi Organizaţia Unităţii Africane..
Problema drepturilor omului constituie o preocupare şi în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sub forma „ dimensiunii umane” a acesteia. În totalitatea lor, documentele adoptate în diferite faze ale Conferinţei europene pentru securitate şi cooperare cuprind capitole separate sau sunt în întregime consacrate problemelor drepturilor omului în acest cadru regional.
În mod deosebit, problema a fost abordată în „Actul final” semnat la Helsinki în 1975 şi în „Documentul final al reuniunii general-europene”, semnat la Viena în 1989 , în care se afirmă angajamentul statelor participante de a respecta drepturile omului în statele lor şi de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin alte documente politice şi juridice internaţionale, detaliindu-se asemenea obligaţii în raport de anumite drepturi ale omului, în special referitoare la culte, minorităţi, libertatea de a părăsi orice ţară, inclusiv cea proprie, şi garanţiile împotriva arestărilor arbitrare şi se stabileşte un sistem de schimburi de informaţii şi de discuţii asupra situaţiilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul statelor participante.
Pentru reafirmarea şi dezvoltarea anumitor drepturi ale omului, a fost convocată o Conferinţă europeană specială privind dimensiunea umană a securităţii şi cooperării, care s-a întrunit în 3 sesiuni în anii 1989, 1990 şi 1991, ultimele două, ţinute la Copenhaga, respectiv la Moscova, finalizându-se cu documente importante în domeniul drepturile omului, referitoare în special la măsurile de luat pentru garantarea unor drepturi specifice importante pentru principiile democraţiei şi ale statului de drept.
În „Carta de la Paris pentru o nouă Europă, o nouă eră de democraţie, pace şi unitate”, semnată de şefii de state şi de guverne în noiembrie 1990, problemelor drepturilor omului li se acordă de asemenea o importanţă aparte.
În cadrul Uniunii Europene drepturile omului nu au constituit la începutul formării sale un obiect de preocupare.În cuprinsul Tratatului de la Maastricht din 1992 asupra Uniunii Europene art. F, par. 2) se includeau, însă, unele prevederi în sensul că Uniunea, în noua sa formulă de organizare, respectă drepturile omului, astfel cum acestea sunt garantate de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din 1950, şi cum asemenea drepturi rezultă din tradiţiile instituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ulterior, aceste prevederi au fost întărite prin Tratatul de la Amsterdam din 1996, care revizuia tratatele anterioare, în sensul că la baza Uniunii, între alte principii, este pus şi principiul respectării drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, iar respectarea acestui principiu a devenit una din condiţiile de aderare la Uniune.
Pentru România, care după Revoluţia din decembrie 1989 şi-a manifestat opţiunea ireversibilă pentru o societate democratică, fondată pe un stat de drept, protecţia şi garantarea drepturilor omului constituie unul din pilonii de bază ai noului regim.O dovadă o reprezintă şi Constituţia ţării, aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează şi se ocrotesc sau se garantează toate drepturile considerate astăzi ca fundamentale pentru persoana umană.
Constituţia României cuprinde în acelaşi timp şi prevederea că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu „Declaraţia universală a drepturilor omului”, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de necorcondanţă au prioritate reglementările internaţionale (art.20, alin.1 şi 2).
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
