Realizarea principiului contradictorialităţii în activitatea procurorului în faza judecării cauzei penale

Funcţia acuzării în cadrul judecării cauzei este reprezentată instituţionalizat de către procuror.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, funcţia procurorului în instanţă are un alt conţinut.
În art.315 al Codului de Procedură Penală se declară egalitatea părţilor în faţa instanţei, adică se prezumă din start realizarea contradictorialităţii în faza judiciară. Pentru a afirma sau infirma această prezumţie vom proceda la analiza doctrinei şi legislaţiei în vigoare.
Referitor la rolul procurorului în faza judecării cauzei există cele mai diverse opinii:
1. una din aceste opinii presupune că procurorul în instanţa de judecată în primul rând îşi exercită atribuţiile de supraveghere a legalităţii, reprezentând interesele statului, iar în rândul al doilea procurorul reprezintă învinuirea din numele statului. În aceste condiţii procurorul cere calitatea de parte în faza judecării cauzei şi aceasta nu îl împiedică să-şi exercite atribuţiile de supraveghere a legalităţii .
2. este absolut inadmisibil de a pune pe seama procurorului atât funcţia de acuzare cît şi funcţia de supraveghere. Argument la această afirmaţie este că supravegherea presupune nepărtinirea procurorului, însă datorită faptului că procurorul în primul rând exercită funcţia de acuzator, nepărtinirea procurorului este imposibilă .
3. următoarea opinie presupune că funcţia de acuzare a procurorului este primară în cadrul fazei judiciare, dar concomitent procurorul totuşi are şi unele atribuţii de supraveghere a legalităţii. Aceasta se manifestă în special prin faptul că procurorul nu poate să susţină acuzarea dacă în cadrul procesului constată că este neîntemeiată, la fel procurorul va trebui să reacţioneze în cazul în care în instanţă se încalcă drepturile procesuale ale participanţilor .
Legea procesual penală a Republicii Moldova ne permite să deducem, fără prea multe dispute, rolul procurorului în faza judecării cauzei. Astfel, art.51 CPP stipulează că procurorul reprezintă învinuirea în instanţă. Procurorul care participă la judecarea cauzei are funcţia de acuzator de stat.
Statutul procurorului în instanţa de judecată este reglementat de art.53 CPP.
La examinarea cauzei penale în instanţa de judecată procurorul, conform art.53 CPP, are următoarele atribuţii:
1) Reprezintă acuzarea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele respective în cauza în care a condus sau a efectuat personal urmărirea penală;
2) Participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru confirmarea acuzării, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor judiciare;
3) Cere de la instanţa de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai gravă şi a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătoreşti, se constată că inculpatul a săvârşit şi alte infracţiuni, iar probele sunt insuficiente. Bineînţeles că orice faptă penală trebuie să fie pedepsită, însă nu printr-o astfel de modalitate. Ne pare absolut excesiv dreptul procurorului de a cere cauza penală pentru a administra noi probe dacă în urma cercetării judecătoreşti se constată că inculpatul a săvârşit şi alte infracţiuni, iar probele sunt insuficiente.
Dacă procurorul participă nemijlocit la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, supraveghează toate acţiunile organului de urmărire penală, înaintează învinuirea şi poate să o modifice, la finisarea urmăririi penale mai poate să verifice încă o dată, circumstanţele cauzei – oare aceste împuterniciri nu sunt suficiente pentru a determina câte infracţiuni a săvârşit învinuitul şi care probe sunt necesare pentru învinuire?
De ce legea permite procurorului să aibă atribuţii atât de largi? Poate statul nostru nu este atât de sigur în privinţa calităţii serviciilor prestate de către organele de urmărire penală şi le lasă un spaţiu suficient de larg pentru manevrare? Cum organul de urmărire penală nu poate să depisteze în cadrul urmăririi penale toate infracţiunile pe care le-a săvârşit infractorul presupus, doar la dispoziţia lor sunt puse toate mijloacele legale, timp suficient, abilităţi şi pregătire specială?!
Dacă o infracţiune nu a putut să fie descoperită în cadrul urmăririi penale care durează un timp rezonabil şi suficient pentru descoperirea faptei penale, cu atât mai mult o asemenea faptă nu va putea fi descoperită în cadrul cercetării judecătoreşti, deoarece aceasta urmăreşte alt scop decât urmărirea penală, iar instanţa va reieşi din probele prezentate de părţi.
Considerăm că această prevedere este absolut inoportună şi trebuie exclusă. Ea încalcă în mod flagrant principiul contradictorialităţii prin aceea că apărătorului nu i se pune la dispoziţie un mijloc (drept) procesual egal cu cel al procurorului prevăzut în art.53 alin.3 al CPP al RM. Apărătorul nu poate în nici un mod să se opună acestui drept al acuzării. Persoana învinuită va fi supusă unor stresări suplimentare neîntemeiate.
Considerăm că calitatea serviciilor prestate de către organele de urmărire penală trebuie să fie ridicată prin mijloace care respectă drepturile fundamentale ale persoanei, printre care prezumţia nevinovăţiei, dreptul la apărare, dreptul de a cunoşte motivul învinuirii persoanei.
Referitor la dreptul procurorului de a cere cauza de la instanţa de judecată cu scopul de a formula o acuzare mai gravă ne menţinem criticele expuse mai sus cu unele menţiuni.
Aşadar, art.325 CPP al RM prevede limitele judecării cauzei. Conform acestui articol judecarea cauzei se efectuează numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu. Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite numai în sensul atenuării acesteia. Dacă modificarea se face în sensul agravării, procurorul trebuie să emită o ordonanţă cu acest scop. La fel el trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului, apărătorului acestuia şi reprezentantului lui legal noua învinuire (art.326 alin.1 al CPP).
În asemenea situaţie instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire.
Este paradoxal în opinia noastră ca asemenea cerere să nu parvină de la partea apărării, deoarece fără o pregătire prealabilă apărarea nu-şi va putea exercita funcţia procesuală în mod corespunzător.
Considerăm că termenul pentru pregătirea apărării în asemenea cazuri trebuie să fie acordat în mod obligatoriu şi nu la cererea părţii. Bineînţeles că partea poate la buna sa dorinţă să renunţe la acest termen care în mod obligatoriu i s-ar acorda.
Motivăm această propunere reieşind din alin.(2) art.326 CPP (modificarea învinuirii în sensul agravării când se constată săvârşirea unei alte infracţiuni de către inculpat), care prevede dreptul procurorului de a cere amânarea cauzei pe un termen de până la o lună.
Făcând o interpretare a normei în cauză prin metoda logică („cine poate mai mult, poate şi mai puţin”) şi aplicând principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor, considerăm că instanţa în mod obligatoriu trebuie să acorde un termen rezonabil pentru pregătirea apărării în condiţiile art.326 alin1 CPP al RM.
Continuând lista drepturilor procurorului în instanţa de judecată, specificăm:
4) Modifică încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite de inculpat dacă cercetările judiciare confirmă că inculpatul a săvârşit această infracţiune;
5) Face demers în instanţa de judecată pentru a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen prevăzut de CPP pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă inculpatului în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale.
Deşi, acest drept iarăşi este o „licenţă de necalitate” pentru activitatea organelor ce reprezintă partea acuzării, nu putem imputa aici nerespectarea contradictorialităţii, deoarece art.327 CPP permite apărării, deopotrivă cu acuzarea, să solicite amânarea examinării cauzei în scopul prezentării de probe noi;
6) Dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privind efectuarea unor acţiuni procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracţiuni, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată;
7) Îşi expune părerea în dezbaterile judiciare asupra faptei infracţionale săvârşite de inculpat, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată;
8) Declară apel sau, după caz recurs privind latura penală şi latura civilă a cauzei, le retrage în modul prevăzut de Codul de Procedură Penală.
Aceste drepturi sunt expres prevăzute de către Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.
Făcând o analiză a celor menţionate anterior sub aspect al contradictorialităţii, putem lesne deduce că procesul penal al Republicii Moldova se înclină mai mult spre unul inchizitorial, decât unul contradictorial cum se declară a fi.
La finele acestui paragraf putem conchide că procurorul este persoana care reprezintă acuzarea în numele statului la faza judecării cauzei.
Este clar că procurorul este parte în proces, orice dubii la această constatare sunt, în opinia noastră, inadmisibile. Fiind parte în proces se exclude în mod automat funcţia sa de a supraveghea legalitatea procesului în faţa judecării cauzei. Fiecare dintre părţi, participante la proces pot invoca încălcarea legalităţii prin mijloacele prevăzute de lege în egală măsură cu atât mai mult că instanţa de judecată, care are rol diriguitor va urmări riguros respectarea legalităţii. Statutul de parte acuzatorială al procurorului îl face părtinitor în proces, fapt pe care îl considerăm absolut normal pentru realizarea contradictorialităţii. Unicul lucru care împiedică la realizarea contradictorialităţii în faza judecării cauzei sunt drepturile procurorului, care îi creează o situaţie preferenţială faţă de cea a apărătorului.
Considerăm că legislaţia trebuie să fie modificată, altfel contradictorialitatea rămâne a fi doar declarată.