Regimul constituţional-parlamentar din Anglia în timpul domniei lui George al III-lea.

Regimul constituţional-parlamentar, instituit  în  condiţiile unei Anglii burgheze, elimina definitiv posibilitatea revenirii la absolutism, în faţa evidenţei, monarhia britanică a acceptat, în continuare, rolul limitat ce i se rezervase în conducerea statului. O singură excepţie o constituie prima parte a domniei lui George al III-lea (1760-1820). Este adevărat că ceea ce a urmărit acesta a fost nu reinstaurarea absolutismului, de neconceput în noua situaţie, ci imprimarea unei politici personale a regelui. Experienţa făcută în acest sens a dovedit însă, prin eşecul ei, trăinicia regimului constituţional-parlamentar. Spre deosebire de cei doi predecesori ai săi din dinastia de Hanovra, George al III – lea se consideră englez, şi era preocupat aproape exclusiv de situaţia statului englez. Faptul era de natură să faciliteze o mai directă intervenţie a sa în afacerile britanice, care îi sînt astfel familiare. Această tendinţă se manifestă chiar de la începutul domniei saile. Tendinţele sale au fost iniţial facilitate pe de o parte de situaţia partidelor politice, pe de altă parte de imperfecţiunile sistemului electoral britanic. „Vechii tory” au constituit suportul, pe care a încercat George al III-lea să-şi bazeze politica sa personală. Pentru impunerea ei era necesar însă ca puterea reală a Parlamentului să fie diminuată. Cum experienţa dovedea că lupta directă împotriva acestuia putea avea consecinţe nefaste pentru monarhie, George al III-lea şi-a propus soluţionarea problemei pe o cale indirectă: menţinerea parlamentului cu toate atribuţiile sale, dar transformarea sa într-un instrument al coroanei. Cu ajutorul unor mari sume de bani şi a atribuirii unor funcţii, au fost cumpărate atît voturile alegătorilor, cît şi cele ale deputaţilor. După alegerile din 1768, 192 de deputaţi îndeplineau funcţii care depindeau direct de coroariă. Temporar, regele a reuşit, profitînd de docilitatea bine plătită a Parlamentului, să impună o politică personală. Faptul este evident în timpul guvernului North (1770-1782). De semnarea şi menţinerea îndelungată a acestuia ca premier erau motivate de tulburările şi apoi de revoluţia din coloniile engleze din America de Nord. În realitate însă, lordul, North era un paravan constitutional, în spatele căruia realitatea puterii executive revenea regelui. Treptat însă, modul în care a fost condus războiul şi înfrîngerile suferite, au determinat o permanentă slăbire a poziţiei guvernului North, care a rezistat penibil pînă în 1782. Cînd acesta a fost în sfîrşit nevoit să se retragă, regele era astfel, în acelaşi timp, detronat în America şi înfrînt în Anglia. Din cauza ambelor eşecuri, George al III-lea a nutrit, pentru moment, intenţia de a abdica. Chiar dacă a renunţat la acest proiect, el a trebuit să se mulţumească, în continuare, la un rol strict limitat în cadrul regimului constituţional-parlamentar.