Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal şi originar al dreptului internaţional, entitatea politică şi juridică ce întruneşte în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de dreptul internaţional. El este totodată un subiect de drept internaţional cu caracter universal, singurul care are capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Conceptul de stat, aşa cum rezultă din constituţiile statelor implică o colectivitate umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
În doctrina clasică a dreptului internaţional se are în vedere pentru a se caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internaţională, ca acesta să întrunescă anumite elemente: populaţia, teritoriul şi existenţa unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la Montevideo” din 1933 încheiat între S.U.A.şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor, în care se stipula că statul ca subiect de drept internaţional trebuie să întrunescă următoarele condiţii:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut intrinsec al statului.
Dispariţia unuia din aceste criterii are drept consecinţă inevitabilă dispariţia statului ca subiect de drept internaţional.
Criteriile stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Naţiunilor Unite în problemele privind dobândirea calităţii de membru al organizaţiei.
a) Populaţia reprezintă o comunitate umană permanentă şi organizată, relativ numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii şi forma raţiunea şi substanţa unui stat.
În ce priveşte aspectul mărimii populaţiei, nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei şi astăzi existând atât state foarte mici (microstate sau state pitice), a căror populaţie variază de la câteva zeci de mii de persoane (statele- cetăţi antice, statele- oraş în Evul Mediu, statele foarte mici aflate astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.), până la sute de milioane de locuitori sau, în cazul Chinei, peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât şi în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente : solul, subsolul, apele interioare şi apele maritime interioare, marea teritorială, spaţiul aerian de deasupra cestora, mai pe scurt exprimat teritoriul poate fi terestru, maritim şi aerian.
c) Guvernul, ca element al existenţei unui stat, reprezintă totalitatea structurilor instituţionale care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului populaţiei şi teritoriului.
Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite de această putere, ca şi mijloacele şi metodele de exercitare a puterii diferă de la un stat la altul, important fiind ca exerciţiul autorităţii de stat să fie exclusiv şi efectiv.Exclusivitatea presupune ca statul în cauză să-şi exercite autoritatea singur, să nu existe o altă autoritate căreia să i se supună aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu, iar efectivitatea implică exercitarea în mod real a puterii şi nu doar aparent sau nominal.
d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, ca element al existenţei unui stat, presupune, între altele:
-capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale, de a fi parte la tratate sau alte instrumente juridice internaţionale;
-dreptul de a deveni membru şi de a participa la activitatea organizaţiilor internaţionale;
-dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor şi de a prezenta reclamaţii în faţa unor instanţe internaţionale;
-dreptul de a-şi asigura propria securitate, de a participa la sisteme internaţionale de garantare a securităţii şi de a recurge, în condiţiile legii, la forţă, inclusiv la forţa armată împotriva unui act de agresiune;
-capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
În legătură cu capacitatea statului de a intra în relaţii cu alte state şi de a-şi asuma drepturi şi obligaţii s-a pus problema în dreptul internaţioanal de a stabili care sunt drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor.
Preocupările în această privinţă au apărut încă în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor filozofiei iluministe.Primul doctrinar care s-a ocupat îndeaproape de această problemă a fost Emeric de Vattel, care făcea o distincţie între drepturile fundamentale ale omului, dăruite acestuia de natură şi drepturile fundamentale ale statelor, care îşi au fundamentul în dreptul natural.
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, teoria drepturilor fundamentale ale statelor a cunoscut o puternică dezvoltare doctrinară, ea găsisdu-şi o primă transpunere în planul reglementării în menţionata „Convenţie de la Montevideo” din 1933, apoi în „Carta de la Bogota”, actul constitutiv al O.S.A., în care a fost inclusă şi o „Declaraţie a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor”.
La tratativele pentru constituirea O.N.U., s-a făcut propunerea ca o asemenea declaraţie să figureze în Cartă, însă nu s-a acceptat, dar la scurt timp după constituirea Comisiei de drept internaţional a Adunării generale a organizaţiei aceasta a fost însărcinată cu elaborarea proiactului unei Declaraţii a drepturilor şi obligaţiilor statelor, care până în prezent nu a fost finalizat.
În cadrul O.N.U. au fost adoptate „Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor” (1974), precum şi numeroase declaraţii în care se formulează drepturi şi obligaţii fundamentale ale statelor, între care sunt de menţionat cele privitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (1960), principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state (1970), întărirea securităţii internaţionale (1970)etc.
Deşi până în prezent nu s-a ajuns încă la un acord deplin asupra unor criterii unitare pentru stabilirea unei clasificări generale şi uniforme a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale, în documentele amintite şi în literatura juridică sunt consacrate o sumă de asemenea drepturi şi îndatoriri.
Drepturile fundamentale ale statelor sunt: dreptul la existenţă; dreptul la suveranitate şi independenţă; dreptul de a dispune asupra propriilor destine; dreptul la pace şi securitate; dreptul la integrarea teritoriului şi la inviolabilitatea frontierelor; dreptul la autoapărare; dreptul asupra resurselor naturale; dreptul la egalitate suverană; dreptul de a participa la rezolvarea problemelor internaţionale;dreptul la cooperare;dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii;dreptul de a face parte din organizaţiile internaţionale;dreptul de a participa la tratatele internaţionale;dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
În ce priveşte obligaţiile internaţionale, acestea sunt corelative drepturilor şi se referă în general la: respectarea personalităţii celorlalte state şi a drepturilor acestora, astfel cum acestea au fost enumerate; nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor lor, îndeplinirea cu bună credinţă a tratatelor şi a tuturor obligaţiilor asumate; protecţia mediului înconjurător.
Join Us On Telegram @rubyskynews
Apply any time of year for Internships/ Scholarships
